VASILE I. CIREŞ – ŞI MONUMENTUL CĂRŢII

Vasile I. Cireş nu a fost nici pictor, nici sculptor, nici scriitor ori muzician, dar a dorit arzător să lase o operă de artă în urma sa. Şi nu o operă oarecare ci, nici mai mult nici mai puţin decât un monument. Un monument al Cărţii pe care să-l admire şi respecte întreaga omenire.
 Nu ştiu când îi încolţiseîn minte ideea de a sculpta un monument al cărţii lui V.I.Cireş. Poate că dintotdeauna, în zilele şi mai ales nopţile adolescentine când, în intimitate profundă cu o carte îşi răsfrângea admiraţia şi iubirea sinceră faţă de acest minunat produs al minţii omeneşti. Un monument care să înglobeze cohortele de scriitori şi poeţi de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri, chiar dinainte de a se fi descoperit ideogramele, desenele rupestre şi mai târziu, cea mai minunată descoperire din lume, acea galaxie a lui Guttenberg tezaurizată în arta tiparului, artă ce a facilitat şi a revoluţionat scrierea şi răspândirea în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, a roadelor minţii omeneşti.
 Poate că Cireş auzise sau văzuse undeva despre acest monument, sau poate îi încolţise lui această idee. Şi poate că nici nu mai are prea mare importanţă de unde a venit ideea.


 Când am auzit de acest proiect inedit,  mărturisesc că nu mi-am putut reţine un zâmbet de îngăduinţă. Cu toate că ideea era cât se poate de serioasă.
 Vasile Cireş îşi făcuse proiectul pe hârtie, pe calc, la scară redusă, după toate regulile şi standardele desenului tehnic. Materialul era însă o problemă serioasă. Din ce să-l confecţioneze? Metal, lemn, poliester, placaj, hârtie, carton, sticlă?
 Întâi trebuia făcută o machetă la scară milimetrică, apoi, lucrarea propriu-zisă, în mărimea şi splendoarea ei naturală.  Dar, de la proiect la finalizare era un drum lung şi aproape imposibil.
 Multe nopţi n-a dormit Vasile frămnântat şi muncit de gândul de a realiza lucarea care avea să-i încununeze efortul de o viaţă, idealul său spre care îşi îndrepta speranţele şi visele. În cele din urmă s-a decis : numai lemnul era suportul ideal, pentru că putea fi sculptat lesne şi să ia forma unei cărţi suple, ca o pasăre-n zboru-i infinit, spre spaţii de nemărginire.
 Soclul avea să fie harta ţării întinsă pe un postament de zece centimetri înălţime, din lemn brut, căruia să i se întrevadă cercurile anilor. Din soclu va izbucni într-un elan vertical, obiectul cel mai de preţ care tezaurizează nestematele minţii atâtor milioane de învăţaţi, scribi şi cărturari, filozofi şi oameni de ştiinţă, spirite înalte, arşi de flacăra slovei, care au mucenicit la apostolatul Cuvântului. Condeiul, de asemenea era un simbol al erudiţiei  şi al imaginaţiei, care îşi avea şi el un loc la baza sculpturii.
 În vârf, cartea deschisă, primitoare, cu filele atingând zenitul, din ea răsfirându-se, fâlfâind blând, aripile unui porumbel alb care va aduce pacea pe bătrâna planetă.
 Legătura intimă dintre Om şi Cuvânt, dintre Materie şi Spirit, dintre suflet şi Logos, nu poate fi decât una tainică, misterioasă, sacră. Omul reflectă şi se reflectă-n Cuvânt şi cuvântul îl reflectă pe om cu fidelitate, cum spune Scriptura:  “Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale te vei osândi” – semn că trebuie să fim atenţi la folosirea fiecărui cuvinţel ce ne iese din gură sau din băierele minţii şi îl aşternem sau nu pe hârtie, care, smerită, acceptă orice.
 V.I.Cireş a lucrat neobosit, cu inconştienţa predestinării, la acest proiect nobil.  A făcut mai multe machete, fotografii, schiţe, probe, matriţe din  ipsos, ciment,  argilă şi în cele din urmă a reeuşit să ridice un splendid monument, foarte impunător, dedicat Cărţii, de peste un metru înălţime, de o frumuseţe şi cu o supleţe aproape mistică. Îşi admira opera ore în şir şi nu-i venea să creadă  minunea care ieşise din mâinile sale. Părea un demiurg care plămădise din lut o formă şi acum trebuia să-i insufle viaţă. Şi cartea parcă respira viaţă, căci în ea, palpitau mii de inimi ale creatorilor şi artiştilor lumii. Nimeni nu-l ajutase, nimeni nu-l încurajase, dimpotrivă, toţi îl luau în zeflemea şi-l considerau puţin sărit de pe fix.
 O dată lucrarea săvârşită, au început alergăturile : la Consiliul Judeţean, la Consiliul Municipal, local, teritorial şi alte consilii, la Comitetul de Cultură, la muzee, la case de cultură, cluburi şi alte locaţii, căci dorea să obţină o locaţie demnă de această operă de artă.
 Dar stupoare. Nimeni n-a fost interesat. Nici un for superior nu l-a încurajat câtuşi de puţin. După ce a zăcut pe holuri, în încăperi mai mult sau mai puţin salubre, în subsoluri, magazii, sub scări, în curţi şi în alte asemenea locuri de expunere a artei, frumoasa sculptură a lui V.I.Cireş a dispărut într-o bună zi cu desăvârşire.
 Ne aflăm la începutul anilor ’80 – în plină perioadă de culturalizare în masă.
 Între timp, V.I.Cireş, supărat, dezamăgit peste poate, la capătul puterii şi al răbdării, “s-a dus să moară puţin” – acolo unde sigur a găsit loc suficient pentru monumentul lui de izbelişte, dispărut fără urmă, din care, graţie unui fotograf amator, au rămas numai câteva poze, date amicilor cu autograful artistului amator.
 De una din aceste copii foto m-am bucurat şi eu în 1982 şi am ţinut-o, în semn de preţuire, unde altundeva, decât în bibliotecă, alături de cărţile în original, pe care V.I.Cireş le preţuia într-atât încât s-a hotărât nitam-nisam să le facă un monument.
 Poate că şi astăzi ar mai sta tot acolo dacă, scriind despre mucenicia Cuvântului şi despre Carte, care a ajuns ca o Regină în zdrenţe, să cerşească bunăvoinţă şi încredere celor care, se pare că nu-şi mai amintesc faptul  că datorită Cărţii au învăţat să citească (dacă n-or fi uitat între timp!), să scrie, să-şi socotească averile care au atâtea zerouri încât nu mai încap înşiruite în pagina albă şi trec dincolo, în golul căscat de lângă Cuvânt, ca un abis negru.
 V.I.Cireş, după ce şi-a văzut visul împlinit pe jumătate, de a făuri singur, după concepţie proprie un monument al Cărţii,  care impunea respectul de a fi expus într-o expoziţie, într-un pavilion anume, într-un loc special amenajat, în holul unei Universităţi, al unei biblioteci judeţene, într-un lăcaş de cultură, unde şi-ar fi găsit locul şi admiratorii, şi acum ăi pierduse urma definitiv, căutându-l zadarnic. A fost trimis “de la Ana la Caiafa” – iscând zâmbete ironice şi răutăcioase, clătinări din cap şi dat din coate pe ascuns sau pe faţă din partea culturnicilor zilei, care aveau cu totul alte griji, cu mult mai serioase decât un monument cu o carte…
 A murit cu această durere amară şi neîmplinire sufletească în gând şi în inimă.
 V.I.Cireş avea vocaţie de animator. Cenaclist prin convingere şi din plăcere, de când se ştia, nu că ar fi scris, dar îi plăcea atmosfera boemă şi plină de farmec vrăjit a cafenelelor literare şi a cenaclurilor, unde oamenii de spirit se întâlneau la un pahar de vorbă, să pună de-o “naştere de cuvânt”, să mai ucidă un personaj dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, să mai dedice o poezie unei domniţe poete.
 El scria motto-uri.  Cu o eleganţă lăuntrică unică, el le compunea exaltat. Erau mici poeme în proză, chintesenţa gândirii şi admiraţiei lui pentru artă. N-am cunoscut până la el şi nici după, vreun scriitor de motto-uri. Dar el le scria, le aduna cu migală şi le citea cu voluptate vădită, cui voia să-l asculte. Un personaj extrem de pitoresc era V.I.Cireş, de care-mi aminteasc cu drag, deşi au trecut mai bine de 25 de ani de când el a plecat dintre noi. Unul din aceste motto-uri a fost aşezat pe fruntea primei mele cărţi “Tomnaticul April”, titlu de inspiraţie Emil Bottiană. El sună aşa :
 ”Admir arta, admir creatorii de artă, îi  admir pe consumatorii de artă.”
Tot el m-a dus în acea perioadă la pictorul N.D.Iacomi care mi-a făcut o ilustraţie color pentru o eventuală copertă -. Cam idilică şi deloc pe gustul meu pentru acest prim volum pe care nu prea voiam să-l arăt nimănui, dintr-o pudoare pe care astăzi o pun pe seama decenţei şi bunului simţ, căci nu aveam suficientă încredere în mine. Oricum proiectul a rămas nerealizat.
Tot V.I.Cireş m-a dus la tanti Angela Popa, vestita  tipografă şi legătoreasă de lux, cu mâini de aur, cea care şi-a petrecut opt decenii în slujba tiparului şi a cărţii. Tanti Angela, timp de douăzeci de ani, până în 2002 când a plecat la tatăl, mi-a legat în piele şi carton,  sute de manuscrise şi am închegat cu ea o prietenie fără limite. Graţie ei, astăzi am toate manuscrisele în ordinea cronologică a scrierii şi pe domenii : poezie, proză, catrene, poveşti, eseuri, etc.
V.I.Cireş era asemenea unei specii de peştişori exotici roşii numite xifoforus heleri  sau xifori, cu săbiuţe în coadă. Xiforul, cu toată subţirimea şi delicateţea sa e în stare să-şi cucerească partenera, mult mai voluminoasă, cu acele imperceptibile tremurături din aripioare şi din coadă, vălurind apa şi atingând-o cu coada, ca şi când ar mângâia-o, în dansul fără de saemăn al împerecherii.  Cireş era mărunt, slab, (numai oase!), ager, nervos, bâlbâit, miop, cu obraz subt şi pomeţi proieminenţi ca Panait Istrati, dar cu o inimă ca un sac fără fund, în care încăpeau toate minunile şi din care scotea pe nepusă masă, îndemnuri de a preţui arta, cartea în speţă şi pe cel care îi dă viaţă.
Avea un ideal : să poată modela sufletul cuvântului.
El mai era şi sculptor în rădăcini de copac din care întruchipa personaje fantastice, păsări nemaivăzute, fluturi, şerpi, lupi şi alte lighioane.  De asemenea, mai sculpta şi în metal.Avusese şi câteva expoziţii cu aceste figurine sculptate din rădăcini şi lăcuite frumos -, se scrisese despre el la vremea respectivă în presa vremii şi atât.
V.I.Cireş avea vocaţia prieteniei. Când admira pe cineva, o făcea din toată inima şi respecta scriitorii, poeţii, pictorii şi muzicienii, iubindu-i ca pe propriii lui copii.
Doamna Cireş (Cireşoaia) era masivă, planturoasă, femeie de lume, cu tabieturi şi ţâfnă de cucoană. Dar era foarte cumsecade cu cine-i călca pragul şi-i ţinea hangul nebunaticului ei xifor sau gub, pentru că viciile lui erau inofensive : el iubea arta ca pe o femeie şi nu putea s-o trădeze, o gratula cu toată atenţia şi spiritul lui de om sensibil la frumos.
Ce osmoză, ce alchimie, se petrecea în laboratorul lui de creaţie, numai Dumnezeu ştia. Dar, ieşea de acolo transfigurat şi dorea imediat să-şi împărtăşească experienţa, impresiile, gândurile.
Se învârtea ca un titirez de la un prieten la altul, apoi cu toţii la câte o cârciumioară de mahala unde desfoliau până la miez câte o poezie sau o bucată de proză. El era cu iniţiativa acestor escapade bărbăteşti ce ţineau de boemia artistică.
Pe atunci nu exista parcă atâta dihonie între autori. Ei erau în stare să-şi păstreze o relaţie literară, să admire sincer opera vreunui confrate, nerâvnind fiecare la locul celeuilalt pe podiumul nemuririi.
Căci, nemurirea e destulă ca să ajungă pentru toţi, har Domnului! Poţi să ai parte de o bună bucată, fără să-l incomodezi ori să-l împiedici pe confratele tău să-şi ia calupul, halca ce i se cuvine după propriile merite.
Şi, îndeobşte, nu suntem noi responsabili cu nemurirea. Dacă  ne vom debarasa de aceste angoase şi frici inutile, de acel egoism şi individualism feroce, vecin cu invidia şi ura, vom avea numai de câştigat. Şi ne vom câştiga  în primul rând sufletul. Loc berechet e sub soare pentru fiecare. Şi ierarhizările sunt superflue pentru că, deja se ştie, suntem diferiţi ca structuri psihologice şi sufleteşti şi nu putem scrie la fel. Niciodată doi creatori nu se vor identifica în scrierile lor, măcar din decenţă şi din teama de a nu fi acuzaţi de plagiat. Şi apoi, poezia, înainte de a fi artă, e o stare. Stare de graţie. Stare de înger. Stare de naştere. Şi cum să furi sau să râvneşti la starea de graţie a altui creator?
Cred că unicul ţel al lui V.I.Cireş a fost să lase o urmă. Din incandescenţa sufletului său veşnic în mişcare, din care se năştea poezia în fiece lucru, voia să lase o scânteie, cât o boabă de lumină din lămpaşul unui licurici, care să împrăştie în jur o stare de bine pentru cei care nu găsesc cărarea spre liman. Socotea cartea ca pe o floare răsărită din sămânţă de har. Şi se străduia să aprindă focul sacru în suflete, fără amnar şi fără iască, dar cu scânteia Cuvântului. Spunea: “Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa unei singure opere: Monumentul Cărţii”. Avea el acest fix. Ceea ce a şi făcut. Şi, dacă n-ar fi fost în zadar, V.I.Cireş s-ar fi bucurat astăzi, din Cer, de roadele operei sale nemuritoare, pusă la loc de cinste.
O mână de oameni, un buchet înmiresmat de suflete s-au gândit să migălească în acest spirit, la acest monument, veşnic neterminat, la care vin din urmă alţii să adauge obolul lor şi la care trudesc de milenii, milioane de autori.
Aceşti creatori, cu o singură excepţie nu l-au cunoscut pe V.I.Cireş. Dar, dovada că spiritul liber hălăduieşte fără graniţe şi că Duhul mişcă apele încotro vrea el, este că s-au trezit că-i continuă opera, depunând fiecare, la picioarele soclului, mica sa contribuţie spirituală. Mult? Puţin? Timpul va hotărî şi sita va cerne. Deocamdată, să ne bucurăm de acel obol şi de faptul că doar împreună, putem să ne desăvârşim ca fiinţe, să întreţinem focul sacru, această impetuoasă Lumină!
Şi să aducem lui Dumnezeu sfioasă ofrandă : Cuvântul – merinde pentru duminici. Să rostim, aşa cum poate a vrut V.I.Cireş : doar în cuvânt mă îndumnezeiesc, preţ de o clipă, care, în frumuseţea şi prospeeţimea ei, devine eternă…
Cuvintele noastre, să aşeze cărămizi noi la temelia iubirii de oameni.
În memoria lui V.I.Cireş am plantat un cireş pe care l-am botezat Vasilică, în comuna Jijila, Judeţul Tulcea.
Sunt peste 25 de ani de atunci. Nici despre soarta cireşului Vasilică nu mai ştiu nimic. Poate a crescut falnic, poate s-a uscat, poate a fost tăiat de la rădăcină, doborât de furtună sau mâncat de carii, sau ars de secetă. Ori poate şi azi mai dă rod iar din lemnul lui de esenţă nobilă, într-o bună zi, s-ar putea sculpta de către o mână nevăzută (poate a primului creator), un Monument al Cărţii care să dăinuie!
 CTITORII SPIRITUALE. AUTORII SE DESTĂINUIE

 

  MONUMENTUL CĂRŢII ŞI MUCENICIA CUVÂNTULUI
 Sedusă de ideea căreia Vasile I. Cireş i-a închinat întreaga viaţă, de a sculpta în lemn un monument al cărţii, lucrare pe care a şi realizat-o,   câţiva ani în urmă, am hotărât să ridic şi eu, în chip spiritual un monument. Un monument de cuvinte.  Un monument de personaje pe care le cunoscusem. Un monument care treptat, a prins viaţă. Aşa s-a născut volumul: „Monumentul cărţii  şi mucenicia cuvântului”, apărut la Editura Arionda, Galaţi în 1997. 
 Personajele acestei cărţi sunt, la rândul lor, creatori de personaje. Nu eu i-am ales.  Mi-au fost dăruiţi, m-au înconjurat, m-au învăluit, insidios, astfel că m-au determinat să călătoresc alături de ei în patria neasemuită a cuvintelor. Am pornit acest demers cu o oarecare strângere de inimă, pentru că unii dintre ei, nu mai locuiesc în această realitate, pe unii nu i-am văzut niciodată,  cu alţii am întrerupt (ne)voit legăturile şi doar cu foarte puţini mai sunt în comuniune. I-am grupat în acest mănunchi, cu unicul gând de a nu-i uita. De a mi-i înscrie pe meninge pentru că s-au nevoit, au mucenicit, fiecare în felul său, să lase o urmă a trecerii lor prin constelaţia atât de fascinantă a Lyrei.
 Deşi nu i-am cunoscut pe unii personal, i-am întâlnit în oaza intimă a sufletului fiecăruia, în operele lor. Şi unde-l poţi cunoaşte mai bine pe om, decât acasa lui, care e Limba Română, aşa cum spunea marele Nichita Stănescu?
 E locul unde nu te poţi ascunde, cu toate măsurile de precauţie. Personalitatea fiecăruia se vădeşte, răzbate, cu setea unui fir de aer curat într-o mină, printre rândurile scoase la iveală.
 Eu nu pot adăuga nici o cirtă operei lor, cu toate cuvintele mele, oricât de alese, căutate, descântate ar fi, decât doar, în conştiinţa mea. Ei rezonează cu mine şi-mi devin, în felul acesta, parte din propria-mi fiinţă. Pe undeva, le retrăiesc viaţa, clipele, întâmplările, dramele, bucuriile, împlinirile şi eşecurile, precum un actor care împrumută ceva din personalitatea personajului interpretat. Mă fac părtaşă. Cu fiecare carte citită, cunosc un om, mă îmbogăţesc cu o lume, mă îmbunătăţesc, mă îmbrac în straie de gală şi mă sărbătoresc, dăruindu-mi mie însămi, bucurie nespusă, simţind nevoia, la rândul meu, să dau şi altora din aceste avuţii spirituale.
 De fapt, le sunt recunoscătoare pentru că, necunoscându-mă chiar, mi-au dăruit lumea lor de cuvinte, averea lor de preţ, strânsă cu minuţie, aurul de suflet, diamantele inimii.
 Eu n-am făcut decât să-mi deschid braţele, ochii, inima, urechile, sufletul, frânte precum pâinea cuminecăturii, ambrozia degustată cu libaţiile de rigoare. Nu am putut însă a mă duce singură la ospăţ să mă înfrupt din masa aburind de bucate care se cer închinate, împărţite, dumicate.  Aceste comuniuni elective, aceste afinităţi paronimice – nu se măsoară cu nici o unitate de măsură. Ele se bazează pe unde freatice, care te ating în fibrele cele mai intime. Ei sunt, de fapt, propria mea oglindă, care uneori mă arată obosită, încercănată, plânsă, temătoare şi gureşă, alteori blândă, senină, delicată, împăcată, chiar frumoasă.
 Vorbind despre ei, vorbesc de fapt, despre mine, pe ocolite, e adevărat, alegându-mi într-o oarecare măsură cuvintele, căci n-aş avea niciodată curaj să mă prezint într-o lumină atât de favorabilă.
 De aceea am subintitulat aceste scrieri : “Cărţile prietenilor mei despre mine”.
 Textele de faţă nu se vor recenzii literare, cronici, exegeze, analize temeinice, cu instrumentele criticii moderne. Ele sunt văzute cu dioptriile inimii, sondate în adâncul de alb al hârtiei cu unica dorinţă de a scoate miezul de frumos şi neprihănire. Sunt mai curând evocări, portrete afective de tip confesiv, colocvii în intimitate autor-cititor, având girul sincerităţii. Dacă cineva le vede cu alţi ochi, cu atât mai bine.
 Cartea este inegală pentru că şi personajele care o alcătuiesc, respectiv autorii, sunt diferiţi, de la scriitori clasici contemporani, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, premianţi ai Uniunii Scriitorilor, la debutanţi sau la viitori debutanţi. Şi vârstele lor sunt foarte diferite de la 20 la 88 de ani. Criteriul de selecţie în cazul acesta este aleatoriu.
 Ei s-au întâmplat în viaţa mea, motivându-mă la o luare de atitudine. Sper că, dând la o parte măcar un colţişor de văl, vă voi ajuta cât de cât să-i cunoaşteţi şi să-i iubiţi aşa cum merită, pentru mucenicia lor literară, săvârşită cu jertfe uneori inimaginabile.
 Configurarea palimpsestică a destinelor unor autori, nici măcar din acelaşi areal cultural geografic, sper să aibă impact în cât mai multe suflete şi să rezoneze, precum clopotul unei biserici atunci când anunţă o zi de sărbătoare a Luminii de suflet.
        Cezarina ADAMESCU
15 Aprilie 2010
ZIUA MONDIALĂ A MONUMENTELOR