minunea_de_la_sfantul_mormant

ÎNVIEREA TA

Hristos a înviat “a treia zi, după scripturi”. Dar ni ne spune că El învie în fiecare an (an astronomic împlinit de la evenimentul real, marcat în Evanghelie). Mai mult, că, potenţial, poate învia în fiecare moment, în fiecare din noi. Aşa să fie?

Cum poate un om, un simplu om, să se identifice cu peştera din Betleem şi în acelaşi timp cu Sfântul Mormânt de la Ierusalim? Cum poate o existenţă biologic şi istoric limitată să acceadă la “mitul nemuririi”? Cum se poate întâlni timpul cu veşnicia – prin definiţie, atemporală?

În “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, părintele Dumitru Stăniloae spune că problema timpului a ajuns, în teologia şi filozofia contemporană, în mijlocul dezbaterilor: “S-a obiectat că noţiunea kantiană a timpului, ca formă goală pe care omul o umple cu conţinuturi inutile, face imposibilă prezenţa în timpul actual a realităţii învierii Domnului. Ea face parte, în acest caz, sau dintr-un timp trecut, sau e în afară de timp şi omul nu se poate ridica la ea decât ieşind din timp, ceea ce, după concepţia lui Kant, e imposibil: «Noţiunea formală a timpului ne împiedică să înţelegem pe Hristos cel prezent ca pe o realitate»”.

Dar, oricât de ciudat ar părea, există şi o teologie dialectică, în care timpul este identificat cu “vremelnicia” tuturor evenimentelor istorice. După teologi ca: H. Schmidt, H. Frick, W. Kuneth, citaţi de acelaşi autor, timpul este creat de Dumnezeu. Schmidt îl defineşte ca pe “ceva preformal, în stare să ofere forme atât pentru conţinuturi finite cât şi infinite. Caracterul trecător al lucrurilor nu se datorează timpului, ci conţinutului lor. Acel ceva neformal poate să ofere şi o formă pentru lucruri netrecătoare. Dar forma aceasta a timpului nu este o linişte moartă. Veşnicia lui Dumnezeu, aşa cum o cunoaştem prin revelaţie – altfel nu o cunoaştem – e comparabilă cu timpul, căci a intrat în timp, este o temporalitate plenară, un prezent continuu, dar nu mort, ci plin de mişcare. Astfel, viaţa eternă a celui ce a înviat din morţi nu este o atemporalitate goală de conţinut”.

Între timp şi Dumnezeu, creatorul timpului, nu există contradicţie, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu s-a revelat în timp. Şi numai pentru că omul care trăieşte în timp a căzut în păcat, timpul a devenit (pentru el) un mijloc de pedeapsă. “În loc de timp plenar, avem o temporalitate sărăcită”, adaugă Schmidt.

Hristos a înviat! – e o bunăvestire care anunţă că El a restaurat un nou conţinut de viaţă, timpul plin, adus la starea de desăvârşire spre care tindea. “Nu o eternitate atemporală sau o supratemporalitate distanţată radical de această lume, ci un timp adus la desăvârşire, un timp umplut” (W. Kuneth).

Aşa se face că învierea Lui este sau poate fi, astăzi, şi învierea ta. Fără a ieşi din timp, dar ridicându-te deasupra trăirii profane, mai presus de animalitate, de egoism, de grabă, de frică, şi tu, fiinţă temporală, poţi intra în realitatea Celui veşnic.

Hristos a înviat. Tu?…