NEWSLETTER CARTE SI ARTE - ISSN 1842- 9971
SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE

“La fel cu însemnãtatea anului 1848 pentru istoria româneascã a urmãtoarelor douã secole, anul 1989 a culminat cu evenimentele eliberãrii noastre din Decembrie, tocmai pentru cã a fost pe tot parcursul sãu un an frãmântat de mişcãri de emancipare româneascã manifestate în diverse moduri. El meritã o notare specialã şi, prin stabilirea conjugãrii mai multor aniversãri, printre care cea propusã de noi sãrbãtorind cu toţii ZIUA LIMBII ROMÂNE, îi vom acorda întreaga însemnãtate, ca un prag de conştiinţã româneascã ce vine a se afirma în faţa chemãrilor de iluminare democraticã ale secolului al douãzecişiunulea…”
(din propunerea Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate)

STIMATI CITITORI,
Vă rugăm să primiţi ediţiile noastre speciale ce vor apare până la sfârşitul lunii,
dedicând astfel aceste zile evenimentului pe care îl pregătim :
SĂRBĂTORIREA LIMBII ROMÂNE LA 29 AUGUST
DE CĂTRE TOŢI VORBITORII EI, ÎN TOATE COLŢURILE LUMII.
Mărturiile pe care ne întemeiem sunt extrase din opera unor

MARI SLUJITORI AI LIMBII ROMÂNE

În această a cincea ediţie specială:

A.D. XENOPOL

Din studiul despre
CULTURA NAŢIONALĂ (1868)

… LIMBA. Dintre toate formele sub care cuprinsul sufletului se reproduce în lumea esterioară, nici una nu este mai bogată, mai clară şi mai credincioasă decât limba. Element mobil şi curgător, ea porneşte din suflet spre lumea esterioară ca un curent ce izvoreşte din însăşi topirea cuprinsului sufletesc; ea dizolvă în elementul său atât de delicat, atât de impresionabil orice coloare, orice nuanţă întovărăşeşte gândirea, unind astfeliu într-un mod nedespărţibil pasiunea cu inteligenţa, dizgolind adeseori până în fundul lor, cele mai ascunse mişcări ale sufletului omenesc. Cu cât mai mult însă se arată a ei putere, când răsunând în un spaciu întins, pe cât puterea glasului poate să-l strebată, ea cuprinde ca o reţea întinsă, ce porneşte din sufletul oratorului, toate sufletele mulţimii, făcând să treacă cu repejune prin sufletele tuturor aceleaşi şiruri de gândiri, deşi adesea lasă în ele răsunete diverse, comunicând ca prin o scânteie electrică mişcările feţei, fulgerul privirei, agitaţiunea fiinţei întregi tuturor ascultătorilor, sau când, fixată în timp şi întinsă în spaciu sub formă de scriere, ea duce gândirea peste ţări îndepărtate, şi face să răsune încă la urechele noastre accentele stinse de mii de ani!
Dar toate aceste nu se-ntâmplă în ori ce caz. Pentru ca efectele limbei să se poată reproduce, ea trebuie să fie înţeleasă… Această consideraţiune ne conduce a esamina, asupra cărei grupe de indivizi o limbă produce efectul său, adecă, care este împărţirea omenirei după limbi. Rezultatul va fi, că această împărţire cade împreună cu aceea a popoarelor, deci că grupele omenirei ce le-am studiat sub numele de popoare sunt totodată cele care înţeleg aceeaşi limbă. Vom vede totodată cum limba, întrunind toate condiţiunile precedente, este unul din obiectele, ba chiar cel de căpetenie, a culturei naţionale. Toate aceste se deduc din un singur adevăr de flat anume: ce este cuvântul?

…Cuvântul este întruparea noţiunei în sunet (şi anume în sunet articulat)… el nu este numai semn esterior arbitrar, ci derivă din însăşi esenţa ei (a noţiunii pe care o întrupează), precum derivă figura unei statue din idealul artistului ce-i dă naştere… Noţiunile fiind diferite la popoare, vor fi şi cuvintele diferite; şirurile şi legăturile lor fiind de asemine deosebite, vor fi şi între cuvinte legături deosebite, care vor prezenta în originalitatea lor - deşi supunându-se legilor generale logice ale gândirei omeneşti - ceea ce se numeşte spiritul unei limbi… deci necesitatea deosebirei limbei după popoare şi numai după popoare este vederată.
Limba dară răspunde la cerinţele impuse de cercetarea precedentă pentru a putea fi considerată ca obiect de cultură naţională căci, mai întâi, ea reproduce în cea mai mare parte, complexul de noţiuni ce un popor a adunat în sufletul său, apoi reproducerea se face într-un mod astfeliu încât mulţămeşte una din cerinţele naturei poporului ca atare, esenţa limbei fiind comunicarea interiorului sufletesc, mulţămirea simţului de sociabilitate a omului şi sociabilitatea dezvoltându-se natural în omenire numai sub forma de popoare.
Limba are însă o importanţă şi mai mare. Revărsând ea în lumea esterioară în modul cel mai precis cea mai mare şi mai esenţială parte din cuprinsul sufletesc a unui popor, ea devine înainte de toate semnul cel mai clar al naţionalităţii. În ori ce se atinge de popor limba joacă rolul cel întîi, un rol atât de important, atât de reieşind, încât celelalte forme de viaţă ale poporului cad toate pe o treaptă secundară de importanţă. Astfeliu vedem totdeauna limba în cea mai strânsă legătură cu poporul, neamurile deosebindu-se instinctiv după idiomurile lor până ce ştiinţa vine şi ea de recunosc acest adevăr; vedem limba, oglindă credincioasă a lumei interioare, modificându-se împreună cu ea. Aşa limbile apar în lume odată cu popoarele, cresc şi se dezvoltă împreună cu ele, ajung la culme apoi şi decad iarăşi împreună cu întreaga putere de viaţă ce destinul acordă fiecărui din ele, în fine şi în mormânt rămân nedespărţite, limba păstrându-se uneori ca un ecou întins ce rămâne să spună secolilor viitoare geniul omenirei din un timp trecut. Peirea limbei este peirea poporului, ceea ce nu vrea să zică peirea generaţiunilor, acestea ţinându-se în timp ca lanţuri neîntrerupte, ci peirea acelui mod de a reflecta în sine lumea esterioară, care era comun nunei sume de indivizi. Dacă se pune ceva în valoare în această lume interioară a cărei importanţă vom căuta s-o arătăm după ce vom fi cercetat-o în totul, atunci se va acorda uşor că limba este cel întâi obiect pe care un popor ce aspiră la viaţă trebuie a cultiva, căci ea este condiţiunea chiar a existenţii sale…

Mai întâi limba, dezvoltându-se cu întregul cuprins sufletesc a unui popor, urmează că ea are o dezvoltare istorică, adecă liberă, prin urmare nimic nu e mai contrar dezvoltărei limbei decât regulamentările arbitrare. Confusiunea necesară ce se-ntâmplă în o limbă care păşeşte deodată la o dezvoltare răpede, se clarifică cu timpul, şi limba păşeşte apoi în o dezvoltare regulată şi conformă spiritului poporului căruia aparţine. Câmpul liber al discuţiunii este singurul mijloc care trebuie întrebuinţat pentru apărarea limbei de formaţiuni străine. Aceste formaţiuni străine sunt de două neamuri: unele sunt acele ce ating materialul limbei, cuvintele, celelalte se rapoartă la spiritul ei, adecă la legătura originală a noţiunilor între ele. Ambele sunt periculoase, cele de felul al doile, însă într-un mod mult mai grozav… Nu trebuie să uităm că limba este a unui popor pentru ca prin ea să esprime interiorul său, că ea are valoare pentru el numai întrucât o înţelege. Apoi nu este nici un pericul dacă în o limbă se află o sumă oarecare de cuvinte prin originea lor cu totul străine, căci înţelesul ce limba a legat de ele, în timpul primirei lor, nu mai este în totul acel străin. Această preponderenţă a cuprinsului asupra formei face în genere de pericolul împrumutărei cuvintelor, nu este cel ce ameninţă existenţa limbei însăşi.
Cu mult mai periculoasă e specia de formaţiuni străine în contra spiritului însuşi a limbei. Formaţiuni care imitează legături de cuvinte din alte limbi au de rezultat de a desface cu încetul şi în suflet legătura între noţiuni; şi de a o stabili iarăşi după forma ce o are la poporul imitat. Periculul este întâi neînsemnat, ba încă ce e mai mult, prin aceea că legăturile imitate din limba străină par a ave în limba ce imitează un caracter original, sunt chiar mai atrăgătoare pentru acei cari cred că original e orice lucru nou. Cu timpul însă el roade cu încetul firea însăşi a limbei, făcând-o să treacă în stare de traducţiune a limbei imitate, şi spiritul poporului însuşi, suflarea ce-i dă naştere, dispare pe nesimţite. Astfeliu se sfarmă cu încetul, prin nimicirea formei, cuprinsul preţios din sufletul unui popor.

O altă consecvenţă ce am pute trage din cercetarea de faţă este, că trebuie să ne dezbrăcăm de acel fals simţământ de patriotism şi de românism care vra şi romanizarea terminologiilor ştiinţifice. Noţiunile ştiinţifice fiind aceleaşi la toate popoarele ce le posed, ar trebui ca şi cuvintele ce le esprimă să fie aceleaşi. Terminologia ştiinţifică trebuie în genere împrumutată de la poporul la care ştiinţa corespunzătoare s-a dezvoltat. Mai ales trebuie a se feri de traducerea cuvintelor tehnice ale altor limbi prin cuvinte din viaţa comună, care traducere pare unora un mare avantaj; căci aceste cuvinte având în genere mai multe înţelesuri întunecă noţiunile clare şi simple ale ştiinţei…

Posibilitatea comunicării cuprinsului sufletesc sub forme determinate de natura poporului este dar una dintre condiţiunile cele dintâi a fericirii indivizilor săi şi din contra, nimic nu atinge mai adânc şi mai dureros fiinţa omenească decât împedecarea acestei comunicări, decât presiunea morală ce rezultă din înnăduşirea dorinţei nemărginite de a revărsa cuprinsul sufletului său prin ameninţarea altor interese scumpe sau chiar aceea a existenţei sale. . Aceasta se-ntâmplă când un popor mai mare, mai puternic, împins de un orb fanatism naţional, arogându-şi sie dreptul naturei de a da naştere popoarelor, imprimă unui altuia limba, moravurile şi în un cuvânt viaţa sa întreagă, când sfarmă monumentele amintirilor sale şi sacă prin mijloace cumplite viaţa întreagă a sufletului său… De aceea vedem în istorie popoarele preferând să piară decât să-şi sacrifice de bunăvoie tezaurul sufletului lor, şi omenirea vede în astfeliu de faptă o glorie pentru victimă, o infamare pentru călău…

Aşadar, pentru a împinge omenirea spre activitate, pentru a face ca indivizii să producă cu încetul ideile cărora geniile vin de insuflă o nouă viaţă, trebuia ca sferile de activitate a indivizilor să fie restrânse în jurul lor, astfeliu ca în slăbiciunea instinctului sau a raţiunei lor să aibă totuşi conştiinţă de ele şi să capete astfel impulsul spre activitate. Aceasta a prevăzut-o natura când a legat de individ familia, când a unit familii împreună în neamuri şi ginţi, şi mai cu samă când a format naţionalităţile. Legată de sfera naţionalităţei, a poporului, activitatea individului ia un impuls puternic şi concură la progresul omenirei. Importanţa, dar, a culturei naţionale care constituie şi mănţine sferele de viaţă a popoarelor este în această privinţă ce favorizează însuşi progresul universal…

TOATE ACESTE EXTRASE DIN OPERA ÎNTEMEIETORULUI
A. D. XENOPOL
LE ADUCEM AMINTE CITITORULUI ACUM
CÂND ÎNCEPEM ÎN COMUNITĂŢILE TUTUROR VORBITORILOR
DE LIMBĂ ROMÂNĂ A PRĂZNUI BINEMERITATA EI SĂRBĂTOARE.
ÎN EDIŢIILE SPECIALE VIITOARE, AŞA CUM AU FOST PREZENTAŢI
ASACHI, HELIADE, KOGĂLNICEANU, HAŞDEU
VOM REVENI CU
TEXTE DIN OPERELE LUI
OVID DENSUŞIANU
ŞI FACEM CĂTRE CITITORI URMATOAREA PRECIZARE :

Dorim, prin asemenea pagini transmise periodic, să inaugurăm Sărbătoarea Limbii Române reînviind studiile cele mai semnificative dedicate ei de mari cărturari ai neamului nostru. Din acest motiv, ne vom concentra asupra a tot ce s-a afirmat mai temeinic în întregul secol al nouăsprezecelea, care a fost secolul impunerii definitive a unei limbi a tuturor românilor în scopul comunicării dintre toţi românii şi a realizării idealului naţional.
Această selecţie ne lipseşte de începuturile conştientizării latinităţii noastre, de la cronicari la Dimitrie Cantemir şi de la el la Şcoala Ardeleană, dar ne concentrează atenţia asupra a ceea ce a constituit, vreme de un întreg secol, o adevărată politică preluată şi conjugată de la un cărturar la altul şi de la un curent la altul: POLITICA AFIRMĂRII NOASTRE PRINTR-O LIMBĂ MODERNĂ ŞI UNIVERSAL-ROMÂNEASCĂ dusă consecvent cu mijloacele tiparului, ale educaţiei naţionale, ale creaţiei literare, ale comunicării ziaristice, ale studiului ştiinţific plasat de mari filologi în contextul studierii istoriei şi resoartelor tuturor limbilor europene.
Din acest motiv, ne începem demersul de la anii 1820 - 1830 cu Asachi şi Heliade Rădulescu, laolaltă grămătici, slujitori ai tiparului, ai literelor şi ai instrucţiunii publice, continuând cu alţii asemenea lor precum Kogălniceanu, Haşdeu, Xenopol şi încheind cu concluziile moderne, foarte apropiate de imaginea de astăzi asupra limbii noastre naţionale, pe care le trage Ovid Densuşianu a cărui carieră universitară de slujitor al istoriei limbii române începe în 1897.
Este un prim demers, căruia vom fi bucuroşi să-i adăugăm şi altele, altfel grupate, altfel catalogate sau chiar altfel interpretate, ca şi comentarii venite din partea Dumneavoastră, a tuturor celor cărora ne adresăm cu unicul scop de a impune această Sărbătoare Naţională pe care o merită limba noastră din partea tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei astăzi.

vă rugăm să ne vizitaţi la adresa www.cartesiarte.ro
şi să ne comunicaţi opinia dumneavoastră
privitor la propunerea pe care o facem
de a se stabili oficial ca,
ziua de 29 august
să devină pentru toţi românii
SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ
A LIMBII ROMÂNE

Deschizând astfel în toate spaţiile simţirii româneşti perioada de până la 31 august când basarabenii îşi au tradiţionala lor manifestare denumită:
„LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”