Prin intermediul postului de radio Resita

1 febr. „Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi mă vei preamări” ( Ps. 49, 16)

Sunte multe necazuri pe pământ şi mulţi dintre oameni nu procedează conform sfatului din psalmul mai înainte citit. În zile de necaz oamenii, în general caută cauza necazurilor la cei din jurul lor şi nicidecum în ei înşişi şi nici nu cheamă pe Dumnezeu în ajutor.
Gândiţi-vă cât de bine ar fi în multe familii dacă părinţii ar mărturisi necazurile în faţa lui Dumnezeu, ar cere, cu credinţă, de la El ajutorul, atunci când nu mai au nici un ajutor şi nu ar continua să se comporte imoral sau să învinuiască şi să vorbească de rău pe toată lumea.
Nimeni nu este ferit de necazuri şi de ispite. Nici trăitorul – ascet din pustie, nici omul de rând ce-şi duce existeţa în mari metropole sau în sate îndepărtate. Ferice de cei ce se comportă după cum ne îndeamnă psalmistul, pentru că ei pot experimenta în propria viaţă realitatea că Dumnezeu îi scapă din orice necaz. El vine în ajutorul tuturor celor ce doresc acest lucru. „Cheamă-mă în ziua necazului” este îndemnul lui Dumnezeu către toţi oamenii şi sunt mulţi care chiar aşa fac. Dar, după ce Dumnezeu le trimite ajutorul, uită să mulţumească şi să aducă mărire Creatorului. E mare deosebire între cei ce caută pe Dumnezeu şi nu-L uită nicioadată, pe de o parte, şi cei ce Îi imploră mila la vreme de necaz iar mai apoi cred că nu trebuie să mai mulţumească nimănui. Şi lui Dumnezeu nu-i poţi mulţumi numai cu cuvântul ci mai ales prin faptele bune pe care le faci şi prin credinţa ce o demonstrezi.
Cinstiţi ascultători, Dumnezeu nu îngăduie nimic fără vreun rost în viaţa noastră, ci toate au un scop anume. De aceea vă îndemn să nu uitaţi să cereţi ajutorul Lui în clipele de cumpănă ale vieţii, dar să nu uitaţi că trebuie şi să mulţumiţi. Adică la binefacere să răspundeţi cu recunoştiinţă.

2 febr. „ Acum slobozeşte, pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi mărire poporului Israel”
( Luca 2, 29-32)

O moarte fericită poate fi numai aceea care vine după cunoaşterea lui Hristos căci fără a-L cunoaşte pe Mântuitorul, moartea nu poate fi decât nefericită, înspăimântătoare şi amară.
Până nu l-a cunoscut pe Hristos, bătrânul Simeon sigur că a privit moartea ca pe un vrăjmaş fioros, necruţător şi nedorit. Şi asa privesc moartea toţi cei care nu l-au cunoscut pe Domnul şi Mântuitorul nostru.
Dar, după ce l-a cunoscut pe Pruncul Sfânt, după ce l-a ţinut în braţe şi l-a cuprins cu inima, în viaţa bătrânului Simeon s-a operat o schimbare dumnezeiască, schimbare ce l-a născut din nou, luminându-L să vadă şi să simtă totul altfel.
Textul citit la început, adică rugăciunea dreptului Simeon din momentul în care l-a întâmpinat pe Domnul în Templu, la 40 de zile după naştere, moment ce-l sărbătorim şi noi astăzi, textul acesta deci, este un minunat cântec de biruinţă asupra morţii, asupra ispitei întunericului şi asupra groazei. Oare câţi ani a tot căutat Simeon să vadă undeva şi să afle mântuirea şi oare la câte feţe care au intrat în Templu nu a privit cu nepotolita lui dorinţă să descopere semnul mântuitor peste cineva… Dar când a văzut semnul pe faţa lui Hristos şi când Duhul Sfânt l-a încredinţat de adevărul celor văzute, a strigat despovărat de toate aşteptările: „Acum eliberează pe robul Tău Stăpâne…”
Cinstiţi ascultători, nici un lucru pe care-l văd ochii noştri nici înainte nici după aceea, nu se poate asemăna cu mântuirea lui Dumnezeu, cu priveliştea vederii mântuirii lui Hristos. De aceea vă îndemn să deschideţi bine ochii şi inimile ca să-l primiţi pe Pruncul Hristos în Templul sufletelor voastre şi să vă rugaţii cu dreptul Simeon: Acum slobozeşte… căci au văzut ochii mei mântuirea ta.”

3 febr. „Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor”
( Matei 5,3)
Socotind pentru câteva zile de acum înainte că suntem între cei ce l-au asculta pe Mântuitorul pe muntele Măslinilor, vom încerca să tâlcuim cuprinsul şi însemnătatea Fericirilor pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.
Prima fericire aţi auzit-o : Fericiţi cei săraci cu duhul…” Ca să o înţelegem corect trebuie să ştim că atunci când Mântuitorul a rostit aceste memorabile cuvinte, oameni socoteau că fericirea constă în bunăstarea materială sau într-o falsă avuţie spirituală, adică în mândrie. Bogatul cel avut şi mândrul cel lăudăros se socoteau fericiţi iar cei săraci erau socotiţi nefericiţi. Săracii material erau asupriţi iar „cei săraci cu duhul” adică cei ce nu se lăudau cu meritele lor, erau dispreţuiţi. Tocmai de aceea Mântuitorul răstoarnă, prin cuvintele Sale, această optică greşită. Fericiţi pot fi şi cei ce nu au bogăţiile lumii şi nu se lasă robiţi de astfel de bogăţii, cum şi cei ce nu se laudă cu însuşirile lor sufleteşti.
„Săraci cu duhul” sunt, în înţelesul Evangheliei, toţi acei avuţi şi neavuţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi, din orice loc şi timp, care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc pe care nu-l poate umple nici avuţia, nici mărirea, nici ştiinţa, ci numai Dumnezeu.
„Săraci cu duhul” sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, înconjuraţi de onoruri, sau încărcaţi de bunuri, nu au lăsat ca acestea să aşeze pe conştiinţa lor funinginea orgoliului, nepăsarea faţă de adevăr şi de bine, mulţumirea de sine şi mândria pentru propria viaţă.
„Săraci cu duhul” sunt acei care oricât de mult bine ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc şi recunosc că mai au încă de făcut mult bine şi zic „că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem”.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să faceţi doar ceea ce sunteţi datori să faceţi, să fiţi smeriţi şi să vă păstraţi curaţi, şi fiţi convinşi că veţi fi fericiţi de Mântuitorul Iisus Hristos.

4 febr. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” ( Matei 5,4)

Plânsul este asemenea unui şipot prin care durerea şi suspinul se varsă în afară. El aduce mângâiere, pace, linişte şi nădejde. Lacrimile îşi au rostul lor şi nu în zadar i-a dat Dumnezeu omului putinţa de a le vărsa. Totuşi nu ori ce lacrimă poate fi izvor de fericire. Mâmtuitorul s-a gândit mai ales la acele lacrimi, care, nu numai uşurează trupul de o durere oarecare, ci curăţesc „cămara sufletului”. Orice pierdere este o moarte şi orice moarte trezeşte în suflet tulburare, jale şi plâns. Dar când pierdem nevinovăţia copilărească, curăţenia inimii, când pierdem cele mai bune sentimente, nu se naşte oare în noi tulburare, nelinişte şi plâns?
Când lacrimile pornesc din părere de rău pentru căderea în păcat, când ele sunt mărturia unei căinţe sincere şi zguduitoare, sunt într-adevăr aducătoare de fericire. Ele nu aduc numai linişte momentană, ori ne fac să uităm o nedreptate, ci fac lumină înăuntrul nostru. Ele curăţă trupurile noastre, dar risipesc gândurile şi sentimentele străine care au profanat altarul vieţii noastre sufleteşti. Când lacrimile izvorăsc dintr-o căinţă adâncă pentru un păcat săvârşit, atunci ele purifică ochiul cel lăuntric al credinciosului: conştiinţa lui.
Cel ce ajunge să-şi plângă cu căinţă greşelile este fericit pentru că a scăpat de un tiran care-l ţinea legat în poftele lui; el este fericit pentru că a scăpat de închisoarea în care îl ţinea legat fărădelegea lui.
Prin această a doua fericire, Iisus Hristos a aşezat botezul de pocăinţă a lui Ioan şi botezul de mântuire al Apostolilor, botezul lacrimilor. Prin acest botez multe suflete se întorc la Hristos, îşi recapătă liniştea.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să citiţi „Vieţile Sfinţilor” şi să vedeţi minunile ce s-au săvârşit de către Dumnezeu în viaţa celor ce au cunoscut lacrimile pocăinţei, pentru că despre mulţi sfinţi se poate spune că prin lacrimi şi-au dobândit mântuirea şi au urcat treptele sfinţeniei. Şi asta pentru că acolo unde se deschide sufletul prin lacrimi de pocăinţă, se revarsă în el darul Duhului Sfânt, care este mângâietor şi sfinţitor al vieţii.

5 febr. „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul” ( Matei 5,5)
Cinstiţi creştini, blândeţea ne învaţă să iertăm celor ce greşesc, să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocuresc, să fim buni şi îngăduitori cu toată lumea. Cel ce este blând ştie în orice împrejurare şi în orice loc, el simte o fericire atunci când poate face bine semenilor săi şi ocoleşte orice prilej de vrajbă. De aceea Mântuitorul spune că ei vor moşteni pământul.
Conform învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, blândeţea este o mare putere. Ea izvorăşte din iubire de oameni şi este mai cuceritoare decât puterea armelor. Aşa cum în locuinţele noastre avem plante şi flori ce sunt de folos vieţii, pentru că absorb bioxidul de carbon şi curăţă aerul ce-l respirăm, tot aşa, în viaţa aspră, plină de ură şi răzbunare, e necesar să se audă cântarea blândă a păcii, cântarea iubirii şi a armoniei.
În textul mai înainte citit, Hristos vorbeşte despre restaurarea lumii prin puterea binelui şi a dragostei, ai cărei cetăţeni sunt blânzi, sunt călăuziţi de dragoste şi blândeţe faţă de oameni. De altfel, El însuşi ni s-a arătat pildă de blândeţe şi smerenie, iar când a trimis pe sfinţii apostoli în lume, le-a spus: „Vă trimit ca pe nişte oi între lupi; Fiţi deci înţelepţi ca şerpi şi blânzi ca porumbeii” ( Matei 10,16).
De aceea, iubiţi ascultători, vă îndemn să fiţi fără răutate, să nu răspundeţi răului cu rău, să vă purtaţi cu blândeţe, să faceţi să răsară şi să crească în viaţa semenilor sentimente înalte şi sfinte de iubire, de bună înţelegere, de îngăduinţă şi răbdare. Fiţi deci blânzi, ca să trăiţi în pace, să vă bucuraţi, să stăpâniţi pământul şi să fiţi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.

5 febr. „ Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. (Matei 5,6)
Cinstiţi ascultători, oamenii flămânzesc şi însetează după hrana trupului. Foamea şi setea sunt semne de sănătate trupească, pentru că ne arată că cele necesare trupului lipsesc în acel moment. Dar Mântuitorul ne-a arătat de atâtea ori că omul nu are numai o foame şi o sete pentru cele necesare vieţii trupeşti. Omul nu poate fi deplin mulţumit şi fericit atunci când i se îndeplinesc numai dorinţele trupeşti, ci mai are lipsă de ceva.
Când a fost ispitit de diavolul în pustiul Quarantania, cu cuvintele :”De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre să se prefacă în pâine”, Iisus a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. Avem adică nevoie şi de hrană pentru sufletul nostru, pentru că există şi o foame şi o sete spirituală.
A reduce viaţa numai la dorinţele trupului şi la poftele lui, numai la hrană şi băutură, ne face să păţim ca porumbelul care, de dragul grăunţelor ce i le dădea stăpânul său, a fost de acord să i se scoată ochii şi să i se taie aripile.
În cuvintele citite la început, Mântuitorul fericeşte pe cei ce flămânzesc după dreptatea cerească şi au setea de a o restatornici în ei înşişi mai întâi. De aceea Domnul ne indică hrană a sufletului DREPTATEA, aşa cum altă dată ne-a arătat ADEVĂRUL. De fapt Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să căutăm, să dorim şi să realizăm o adevărată dreptate, dreptatea lui Dumnezeu.
De aceea, iubiţi ascultători, vă îndemn să vă siliţi, să doriţi şi să refaceţi în sufletele voastre dreptatea lui Dumnezeu ca să fiţi vrednici de împărăţia Lui pe care ne-a câştigat-o cu jertfa de pe cruce a Fiului Său, numită: jertfă a dreptăţii”. Căutaţi dreptatea şi Dumnezeu vă va oferi tot ce doriţi pentru sufletele voastre.

6 febr. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” ( Matei 5,7)
Cinstiţi ascultători, milostenia este arătarea şi dovedirea iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor, stă nevăzută mâna lui Hristos, care a spus: „Oricărora dintre aceşti fraţi mai mici ai mei aţi făcut, Mie Mi-aţi făcut” ( Matei 25,40). Cu milostenia se poate cumpăra împărăţia lui Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi asta nu pentru că împărăţia lui Dumnezeu ar putea fi cumpărată cu bani, ci pentru că Domnul a făgăduit mila şi împătăţia Sa celor milostivi.
Ar fi greşit să se socotească mila numai ca un sentiment, ca o compasiune faţă de cei ce se află în suferinţă. Acest fel de a privi lucrurile, ne-ar face să ne asemănăm cu nişte flori frumoase, dar care nu fac niciodată fructe.. Dar, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, mila este faptă, este dăruire şi jertfă pentru binele semenilor, aşa cum ne-a dat exemplu El însuşi.
Vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului, Nicolae Mladin scria că: “Mila este iubire aplecată peste durerile aproapelui, e inimă frântă peste clocotul suferinţelor, e untdelemn ce potoleşte arşiţa rănilor, e apă ce astâmpără setea, e pâine ce satură foamea, e haină ce îmbracă goliciunea, e căldură ce înlătură frigul, e cămin ce adăposteşte pe cei străini, e cuvânt ce întăreşte pe cei deznădăjduiţi, e lumină ce luminează pe cei neştiutori”.
De altfel, se spune pe drept cuvânt că mâinile cele mai frumoase sunt mâinile care fac milostenie.
De aceea, iubiţi ascultători, vă îndemn să vă faceţi solii acestui dar ceresc în lume, ca să puteţi fi socotiţi între cei pe care Domnul i-a numit „fericiţi”.

7 febr. „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8)
Cinstiţi creştini, inima curată este podoaba vieţii noastre duhovniceşti, căci inima curată este locaşul plăcut al dumnezeirii. Dar noi pierdem destul de des curăţenia inimii, pentru că inima ne este încărcată cu gânduri lumeşti, cu necazuri şi preocupări ce o împiedecă să vadă lumina poruncilor dumnezeieşti. Ori, fără această lumină, viaţa devine tot mai nefericită. Aşa cum se depune fumul pe sticla de lampă şi întunecă lumina ei, dacă nu este ştearsă, tot aşa şi în suflet se aşează gânduri, ispite, poveri de păcate care-l întunecă. De aceea suntem datori să curăţim din când în când ochiul lăuntric al vieţii noastre spirituale. Iată de ce se ruga psalmistul David. „Inimă curată zideşte întru mine dumnezeule şi duh drept înoieşte în cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50)
Gândiţi-vă, dragi ascultători, că viaţa noastră poate fi asemenea cursului unui râu. Cu cât merge mai departe, cu atât apa lui e mai tulbure, mai încărcată de mizerii şi corpuri străine. Ca să ne fie folositoare vieţii noastre, apa râurilor se filtrează, adică este trecută printr-un strat gros de cărbune şi astfel ea devine limpede şi curată. Aşa ceva s-ar cuveni să facem şi noi cu viaţa noastră spirituală, ca să devină mai bună, mai curată, mai vrednică şi mai plină de lumina fericirii. Ar trebui să lăsăm să treacă gândurile noastre, sentimentele şi faptele noastre prin stratul poruncilor evanghelice.
Iată de ce, vă îndemn, iubiţi ascultători, să vă feriţi de păcate şi de patimi, pentru că ele întunecă vederea noastră spirituală şi ne depărtează de dumnezeu. Vă îndemn să alergaţi la Biserică unde sigur veţi afla calea adevărului divin.

8 febr. „Fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” ( Matei 5,9)
Cinstiţi ascultători, din propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos nu putea să lipsească îndemnul la pace. El însuşi a fost proorocit ca „Domn al păcii”, a fost salutat de îngeri cu cel mai frumos imn închinat păcii :”Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, şi ucenicilor le-a spus: „Pacea mea o las vouă, pacea mea o dau vouă”. Mai mult decât atât, cele dintâi cuvinte după Înviere, au fost „Pace vouă!”
Pacea pe care ne îndeamnă Iisus să o dobândim, este pacea lăuntrică, pacea sufletului cu Dumnezeu care ne dau puterea de a face pace în lume. În acest fel, făcătorii de pace ajung să fie fericiţi deoarece se bucură de roadele muncii lor în vreme de pace şi prin aceasta ajută la liniştea semenilor. Sunt adică fericiţi aceia care au în sufletul lor atâta linişte şi armonie încât răspândesc în jurul lor raza binefăcătoare a iubirii şi a păcii. Fericit tatăl care sădeşte în inimile copiilor pacea şi iubirea frăţească. Fericită mama care socoteşte familia ca un altar al păcii şi este în stare cu iubirea ei jertfelnică să stingă orice neînţelegere. Fericit credinciosul ce se poartă la locul în care munceşte, ca un om al păcii. Fericiţi cei ce toarnă peste focul vrajbei măcar câte un strop de apă; cei ce aruncă cîte un pumn de ţărână în groapa duşmăniei care desparte pe oameni. Ei sunt fericiţi pentru că fac după puterea lor ceea ce au făcut iisus, Fiul lui Dumnezeu, care a adus pace pe pământ. De aceea ei se numesc „Fiii lui Dumnezeu”.
De aceea, vă îndemn iubiţi ascultători, să faceţi fapte ale păcii şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Mântuitorului: „Acestea am grăit vouă, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

9 febr. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor” ( Matei 5, 10)
Cinstiţi ascultători, Mântuitorul a venit în lume ca „om al dreptăţii” şi în El, nimeni nu a găsit vicleşug, nimeni nu a descoperit vreun păcat, nimeni nu a vădit vreo minciună, nici vreun rău cât de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepţi i-a mustrat, pe cei sărmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat şi totuşi cine a fost mai urât, mai batjocurit şi mai prigonit decât El, „ omul dreptăţii” ?
El a numit fericiţi pe toţi aceia care au puterea să sufere batjocuri, prigoane, chiar chinuri pentru biruinţa dreptăţii, a binelui şi a adevărului în lume. Numărul acestor „fericiţi” care au suferit pentru credinţa şi dreptatea adusă de Hristos, şi pe care Biserica îi numeşte „mucenici”, este nesfârşit. Atât de mult au ţinut la Hristos încât au mărturisit că de El nu-i poate despărţi „nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici foamea, nici goliciunea, nici nevoia, nici sabia” ( Romani 8,35).
Nici Biserica noastră strămoşească nu face excepţie, ci în cursul istoriei sale a dat numeroşi sfinţi mucenici, mărturisitori şi luptători pentru Hristos, credinţă şi biserică, de la Sfinţii patru mucenici din Niculiţel, din primele veacuri creştine, până la domnitorul martir Constantin Brâncoveanu şi fii săi, sau martirii temniţelor comuniste. Toţi aceşti oameni nu ar trebui uitaţi niciodată.
Nouă, celor de azi nu ni se mai cere să pătimim şi să murim pentru Hristos aşa cum au făcut înaintaşii noştrii, dar vă îndemn, iubiţi ascultători, să omorâţi măcar păcatele ce vă cuprind şi vă stăpânesc şi care vă fac să staţi departe de Hristos şi de învăţătura sfântă a celui ce a venit în lume ca să ne mântuiască.

10 febr. „Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” ( Matei 5, 11-12)
Cinstiţi ascultători, acea de-a noua fericire este totodată şi o profeţie a Mântuitorului, profeţie ce s-a împlinit întocmai. Privind mulţimile ce-l ascultau, Iisus cunoştea ce se vor întâmpla cu mărturisitorii credinţei, până la sfârşitul veacurilor. Iisus ştia că nu doar Irod era împotriva lui, ştia că nu va fi singurul răstignit, ci că de nenumărate ori dreptatea şi adevărul precum şi propovăduitorii lor vor fi ridicaţi, schingiuiţi şi osândiţi de răutatea oamenilor. Mântuitorul ştia că apostolii vor bea din paharul suferinţelor, pahar din care va bea şi El şi mai ştia că toţi cei ce cred în El şi nor să se lapede de adevărurile mântuitoare, se vor boteza cu botezul martiriului.
Să ne reamintim de primii 300 de ani din istoria creştinismului şi ne vom convinge de adevărul cuvintelor citite la început. Nici unul dintre martirii care şi-au dat viaţa pentru Hristos, nu s-au simţit nefericiţi. Ei au mers spre ruguri sau spânzurători, spre animalele sălbatice flămânde cu zâmbetul pe buze şi cu cântări de preamărire. Ei coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flămânzi şi cântau psalmi şi imne de preamărire a lui Dumnezeu.
Fragmente din psalmi, precum :” Lăudămu-te, bine te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne…”, sau „Doamne, la tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia ta”, toate formulele doxologice din biserica da azi, poate că au fost cântate prima dată de martirii ce şi-au dat viaţa ca jertfă pentru Hristos.
Cinstiţi creştini, vă îndemn deci să ascultaţi cu luare aminte „Fericirile” rostite de Hristos, şi pe care noi am încercat să le explicăm în ultimele zile, pentru că ele au fost rostite şi pentru noi. Vă îndemn să vă siliţi să le împliniţi şi astfel, să mergeţi pe calea ce duce la împărăţia cerurilor şi la fericirea după care tânjeşte sufletul fiecăruia. Pentru că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei silitori o dobândesc.

11 febr. „Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o căci ea este viaţa ta”. (Pildele lui Solomon 4,13)
Cinstiţi ascultători, Dumnezeu învaţă pe oameni prin Duhul Sfânt lucrător în învăţăturile credinţei, şi atrage atenţia: „Lucrul ăsta ce-l faci nu e bun, nu e la locul lui!”, şi omul caută de fiecare dată o scuză. De exemplu, în condiţiile sociale în care trăim majoritatea dintre noi, dacă vine o înştinţare că trebuie să ne plătim o taxă sau un impozit obligatoriu, ne supără, şi suntem în stare să vorbim multe. Uităm că Sfântul Apostol Pavel a scris celor din Roma: „… cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.” De fapt apostolul dă şi explicaţii şi spune că dregătorii nu sunt frică ( nu sperie) pe cei ce fac fapte bune ci pe cei ce fac cele rele şi complectează: „Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.” (Romani 13, 2-3)
Dacă Dumnezeu ne pedepseşte, ar trebui să luăm aminte că este spre binele nostru. Păcatul săvârşit, trebuie recunoscut pentru că nu este posibil să obţii rezolvare şi iertare pentru păcatele tale, în secret, ca să scapi de ruşine. Dacă nu ţi-a fost ruşine să faci păactul, nu ar trebui să te ruşinezi nici când îl mărturiseşti. Pentru asta există Taina Spovedaniei, care acum nu se mai desfăşoară în public ci în discuţie personală cu preotul duhovnic.
Sfânta scriptură ne atrage atenţia în legătură cu ziua judecăţii: „ Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; Iar cine îşi va pierde sufletul , îl va dobândi” (Luca 17,33), întărind de fapt o froasă ideie: Cel ce urăşte drepatea se fereşte de lumină, pentru ca faptele sale să nu fie cunoscute.
Vă îndemn deci iubiţi ascultători, să umblaţi în adevăr, să ţineţi învăţătura cea bună, să veniţi la lumină prin faptele voastre bune, pentru că doar aşa veţi dobândi viaţa cea veşnică.

12 febr. „Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie proorocul şi a strigat la cer şi a zis: …Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu eşti Dumnezeul lui Israel şi că eu sunt slujitorul tău”. (III Regi 18,36).
Cinstiţi ascultători. În vremi normale nu e nevoie de minuni, dar în ceasurile crâncene este. Pentru minţile oamenilor care judecă liniştit, nu-i nevoie de dovezi cutremurătoare despre existenţa lui Dumnezeu şi despre lucrarea puterii Sale, pentru că acestea se văd limpede. Dar când oamenii încep să-şi piardă judecata sănătoasă, când încep să calce în picioare orice gând şi simţământ evlavios, atunci e nevoie ca Dumnezeu să le zguduie conştiinţa perin dovezi deosebite şi speciale. Pe3ntru că, cadă nu primeşte mereu dovezi, mintea omului se înşeală repede şi cade în ispite. Şi inima omului începe să se îndoiască şi să se strice, înclinând spre ceea ce este rău, lipsit de credinţă şi păgânesc, în acelaşi timp.
Însă când intervine mâna lui Dumnezeu, de foarte multe ori este necruţătoare cu răul. Şi foarte mulţi din cei care erau pervertiţi şi stricaţi, plătesc nu numai cu sufletul, ci chiar şi cu viaţa trupească.
Sunt unele vremuri în care răutatea ajunge atât de adânc, încât nu mai e nimic sănătos. În acest sens, istoricul evreu Iosif Flavius, vorbind în lucrarea „De bello iudaico” ( adică în traducere: Războaiele iudaice) şi referindu-se la vremea propovăduirii lui Ioan Botezătorul, spunea că viaţa din acea vreme era:” Mai cumplită decât aceea în care catastrofele au satisfăcut dreptatea”- cu adresare directă la vremea distrugerii Sodomei şi Gomorei. Au fost deci, locuri în care numai o lovitură cutremurătoare a putut trezi şi potoli minţile aprinse de păcat şi orbite de îmbuibare.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători să nu iutaţi pe Dumnezeu , să nu luptaţi împotriva căilor Lui, să aveţi frică şi minte, pentru că Dumnezeu nu va permite nimănui să fie batjocurit. Iar cine nu a aflat încă acest lucru, îl va afla. Şi atunci va fi vai şi amar de el. Fereşte-ne Doamne !

13 febr. „ Doamne Dumnezeul lui Israel, cel ce şezi pe heruvimi, numai Tu singur eşti Dumnezeu tuturor regatelor pământului, Tu ai făcut cerul şi pământul.” ( IV Regi 19,15)
De multe ori, în istoria Bisericii şi în viaţa poporului lui Dumnezeu, credincioşii lui a trebuit să înalţe rugăciuni cutremurătoare către ceruri deoarece uneltirile diavolului şi a celor ce sunt mânaţi de diavol ca să facă răul, nu îi lăsau în pace, ci le otrăveau mereu viaţa şi sufletele.
Dintre toate durerile celor credincioşi însă, nici una nu este ca aceea când aud batjocorindu-se numele Lui Dumnezeu şi când credinţa şi nădejdea lor este ocârâtă şi vorbită de rău prin minciuni. Nimic nu a durut mai mult pe regele Iezechia decât cuvintele: „Să nu te înşele Dumnezeul tău, în care nădăjduieşti tu, gândind: Nu va fi dat Ierusalimul în mâinile duşmanilor”, pentru că nu durea atât îngâmfarea cu care vorbea păgânul şi vrăjmaşul despre puterea armatelor lui, cât durea gândul viclean şi batjocoritor prin care lovea în Dumnezeul lor şi în speranţa pe care evreii şi-au pus-o în El.
Cum să nu-i doară aceste blasfemii, când ei cunoşteau pe Domnul de atâta vreme şi simţiseră dragostea Lui neţărmurită, în marile încercări ale existenţei lor ca popor. Cum să-l creadă atunci înşelător şi mincinos pe Dumnezeul lor ?
Cel mai potrivit lucru era să alerge la Dumnezeu şi să-i arate cu durere şi indignare totul şi să-l roage să nu se lase batjocorit. Textul citit la început este tocmai manifestarea credinţei lor în Dumnezeu.
Iubiţi ascultători, Dumnezeu nu s-a lăsat şi nici nu se va lăsa batjocorit. De aceea vă îndemn să nu fiţi trufaşi şi să nu luaţi numele Lui Dumnezeu ca martor în deşertăciunile vieţii acesteia, să nu batjocoriţi pe Tatăl Creatorul şi să nu înjuraţi numele cel sfânt al Lui. Pentru că vă atrageţi pedeapsă vouă şi veţi fi sminteală şi pentru alţii.

14 febr. „Cine sunt eu , Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai înălţat aşa ? ( I Cronici 17,16)- rugăciunea regelui David
Cinstiţi ascultători. Nimic nu este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu ca duhul smerit şi inima înfrântă, pentru că doar ele păstrează măsura sănătoasă şi adevărată, precum şi raportul firesc între făptură şi Făcătorul ei, dintre om şi Dumnezeu, dintre cel nespus de mic şi Cel Nespus de Mare.
Orice rugăciune care începe cu o sinceră smerenie înaintea lui Dumnezeu, a fost întotdeauna plăcută înaintea Tronului ceresc, pentru că numai aşa este potrivit şi frumos să venim în faţa Divinităţii. Chiar împărat dacă ar fi cineva, cea mai potrivită înfăţişare, când vine în faţa lui Dumnezeu, este tot smerenia şi evlavia.
Este întotdeauna binecuvântat sufletul care, oricâte merite ar avea în faţa oamenilor, nu şu le pomeneşte şi în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu, ci şi le ascunde. Acela care se ruşinează chiar şi de gândul că s-ar putea făli cu vreun merit personal nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci chiar şi în faţa semenilor săi, este bineplăcut Tatălui. Dacă David regele, din a cărui rugăciune am citit la început, a fost numit pentru multele lui daruri: << omul după inima lui Dumnezeu>>- apoi, în primul rând , a fost numit aşa pentru inima lui smerită şi pentru duhul lui înfrânt. A fost numit aşa, pentru că nu a cerut de la Dumnezeu nimic mai stăruitor, decât aceste haruri: inimă smerită şi duh lipsit de îngâmfare. Şi a cerut acestea pentru că simţise că sunt bine plăcute lui dumnezeu, dar sunt în acelaşi timp şi mijlocul prin care un suflet poate primi totdeauna cele mai mari binecuvântări de la Făcătorul cerului şi al pământului.
Iubite ascultător, te îndemn de aceea, să te îmbraci în duhul smereniei, să intri pe uşa smereniei, în numele smereniei să te rogi, pe calea smereniei să umbli, pe genunchii smereniei să stai, pentru că atunci întotdeauna te vei bucura de dragostea, de ascultarea şi de toate binefacerile îmbelşugate ale lui Dumnezeu. Ca David. Şi va fi bine !

15 febr. „ Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” ( Psalmul 8, 3)
Cinstiţi ascultători. Câtă vreme omul priveşte numai spre pământ şi se frământă numai pentru lucrurile pământeşti, nu vede, nu se gândeşte şi nu meditează la adevărata sa stare. Câtă vreme omul se uită numai în jos şi scormoneşte numai după cele trupeşti, nu se deosebeşte cu nimic de celelate vietăţi, care trăiesc numai pentru a mânca şi a fi mâncate. Un asemenea om nu-şi cunoaşte adevăratele sale însuşiri, nici măsura chemării sale, pentru că pe toate le măsoară privind numai de la el în jos. Tocmai de aceea este ispitit să se considere pe sine creator, nu creatură şi să-şi aducă sieşi laude, făcându-se propriul său idol.
Când omul însă, prin harul lui Dumnezeu, prin trezirea conştiinţei lui, face saltul fericit de la starea de , doar trup, rupându-se de robia gunoiului şi din tirania jumătăţii inferioare a trupului său, ridicându-se vertical şi privind în sus, atunci abia i se deschid ochii minţii sănătoase. „Când privesc cerurile..” cum spune versetul citit la început, atunci de abia ni se reduc proporţiile până la realitate. Abia din clipa aceea, fiinţa omului se luminează şi începe să desluşească orizonturile adevărului. Atunci omul se vede ce nimic este el însuşi, cel care se considerase mai înainte totul… Doar atunci vede ce nimic este omul, căruia îi adusese elogii, cântări şi închinare, extaziindu-se în faţa „ măreţelor sale creaţii şi descoperiri…” Acesta este omul ! Chiar şi cel mai puternic om, chiar şi cel mai puternic neam de oameni, puşi într-un cântar, ar fi mai uşori decât o suflare, mai fără însemnătateca o picătură de apă sau ca un fir de praf, cum spune proorocul Isaia.
Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire faţă de om, l-a înălţat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija şi iubirea de care l-a învrednicit.
Tocmai de aceea vă îndemn iubiţi ascultători, să nu iutaţi niciodată cât de mult eşti dator Binefăcătorului nostru, Dumnezeu, şi să nu ieşi niciodată din ascultarea Sa. Priveşte deci spre cer cu recunoştiinţă şi smerenie.

16 febr. „ Lăuda-te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale, mă voi veseli şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte” (Ps. 9,1-2)
Cinstiţi ascultători. Nu este suflet de om care, privind spre ceruri şi văzând lucrarea mâinilor creatoare, înţelepte şi puternice ale lui Dumnezeu, să nu-l recunoască în aceste mari lucrări., să nu-l simtă în toate şi să nu-l laude cu toată smerenia şi dragostea fiinţei sale.
Dar când omul nu are minte sau nu are cinste, atunci, în loc să privească spre cer, ca să ajungă să laude pe Dumnezeu din toată inima sa, el priveşte spre bani, spre plăceri trupeşti, spre slava lumii acesteia sau spre realizările sale proprii ( pe care le consideră sclipiri de geniu), şi, începe să laude pe cine-l plăteşte. Nu mai laudă pe Dumnezeu, după cum am citit la inceput, ci laudă plăcerile josnice, îşi laudă propriile calităţi sau laudă tot ce poate să-i procure bunăstare trupului şi plăceri păcătoase.
Pe cât de înţeleaptă şi cinstită este mintea şi fapta unui lăudător al Domnului, pe atât de nebună şi necinstită este mintea şi fapta unui lăudător şi închinător al omului şi al lumii.
Acela care istoriseşte lucrările lui Dumnezeu şi face din el bucuria şi veselia inimii sale, nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă şi apropiată de Dumnezeu, asemănându-se îngerilor, ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai plin de părtăşia cerească, încă din viaţa de pe pământ.
Dar acela care pentru satisfacţii lumeşti refuză slujirea laudei lui Dumnezeu, făcându-se robul şi lăudătorul oamenilor, decade tot mai mult, până când ajunge ca tot ce era cândva urmă de inspiraţie şi de artă în cuvintele lui, rămâne doar o repetiţie respingătoare şi o înşiruire de vorbe deşarte.
De aceea, vă îndemn iubiţi ascultători, să vă feriţi de laudele deşarte, să nu lăudaţi pe cineva doar pentru a fi pe placul lui, sau pentru a fi răsplătiţi cu cine ştie ce bunuri trecătoare, să nu batjocoriţi pe nimeni, căci Dumnezeu cel Drept, căruia i se cuvine toată lauda, va răsplăti fiecăruia după vorbele, faptele şi gândurile sale.

17 febr. „ Doamne, cine este asemenea Ţie între dumnezei? Cine este asemenea Ţie preaslăvit în sfinţenie, minunat întru slavă şi făcător de minuni! ( Ieşire 15, 11)
Cinstiţi ascultători, pentru toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ pot fi găsite mijloace de comparaţie: unul poate fi măsurat cu altul şi mai bun decât el. Unul frumos cu altul şi mai frumos. Unul înţelept cu altul şi mai înţelept… şi aşa mai departe. Şi dacă pe pământ nu găsim totuşi mijloc de comparaţie pentru ceva, avem lumea cerească şi veşnică, faţă de care tot ce este pământesc şi trecător e nespus de puţin, de mic şi de slab, chiar dacă aici pe pământ, ar putea părea fără de seamăn.
Numai pentru Dumnezeu nu se găseşte nimic să se spună: este aşa de mare, este atât de bun, este aşa de bogat, este aşa de frumos şi este aşa de veşnic ca El. Cu El nimic şi nimeni nu poate să se compare. El este totdeauna şi mai mare, cel mai mare. El este totdeauna Cel mai bun, Cel mai frumos, Cel mai adânc, Cel mai mult, Infinit mai mult de cât orice şi oricine.
De aceea, oricât am face pentru Dumnezeu , El merită şi mai mult de la noi. Oricât de mult l-am iubi, se cuvine să-l iubim şi mai mult. Oricât de frumos i-am cânta, El este vrednic de şi mai frumos.
Şi dacă totuşi ajungem vreodată să ne închipuim că am făcut de ajuns, că am dăruit de ajuns pentru El, că am suferit de ajuns pentru numele Lui cel iubit, atunci suntem nişte netrebnici. Oricât am fi jertfit sau suferit sau lucrat pentru El, oricât am fi făcut nu-i de ajuns, pe lângă ceea ce dragostea ne încredinţează că îi suntem datori. Căci şi a-i da ceva este tot un har, pentru că de la El avem tot ce-i dăm.
Vă îndemn deci, iubiţi ascultătorii, să daţi lui Dumnezeu de la voi, singurul lucru pe care-l puteţi da: dragostea, stropul de dragoste ce poate picura din inima celui ce crede cu adevărat. Şi asta va fi pe placul Tatălui ceresc.

18 febr. „ Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” ( I Ioan 1,7)
Cinstiţi ascultători, s-ar putea spune că, după cuvintele citite mai înainte, ni se cere prea mult, deşi totul este foarte simplu: umblarea noastră în această viaţă să fie după Cuvântul lui Dumnezeu, să urmăm poruncile Lui şi să ne încredem în toate promisiunile amintite în Sfânta Scriptură, care ne fac cunoscută mântuirea în şi prin Hristos.
Dacă este chiar şi puţin întuneric în noi, atunci tot trupul este în întuneric. La naşterea din nou, prin botez, această povară a întunericului dispare din noi şi astfel este posibil să avem părtăşie unii cu alţii. Este adevărat că fiecare dintre noi are talanţi deosebiţi, daruri deosebite de la Dumnezeu, dar toate slujesc aceluiaş bine comun. De aceea este bine, ca făcând fapte bune, să slujim unii altora, şi astfel cuvântul lui Dumnezeu să-l vestim toţi în casele şi între semenii noştri. Astfel, sângele lui Hristos – adică Sfânta Împărtăşanie – ne curăţeşte de orice păcat.
Referindu-se la jerfele sângeroase din vechime, Sf. Apostol Pavel le scrie Evreilor: „Dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” ( Evrei 9,13-14).
Dar dacă nu veghem în continuu, atunci mintea noastră se va întuneca din nou şi va dispărea înţelegerea faţă de semeni şi faţă de problemele lor, adică va dispărea părtăşia de care vorbeşte apostolul Pavel.
De acee, vă îndemn, iubiţi ascultători, să nu depuneţi armele luptei împotriva păcatelor şi să rămâneţi tari în libertatea la care ne-a adus Hristos şi, în nici un caz, să nu vă aplecaţi iarăşi sub jugul robiei ispititorului, pentru că atunci când îl părăsim pe Hristos, ajungem în întuneric.

19 febr. „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” ( I Ioan 1,8)
Cinstiţi ascultători, mulţi se folosesc de acest verset pentru a arăta că nu avem ce face şi suntem nevoiţi să trăim în păcat, având tot timpul în noi ceva vrednic de osândă. Adevărul absolut de fapt este Dumnezeu, iar cei ce-şi mărturisesc păcatele în Taina Spovedaniei, se apropie de adevăr. Tocmai de aceea Sfântul Evanghelist Ioan scrie în continuare:”Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” ( I Ioan 1,9). Dacă ajungem la această stare, nu mai suntem ca şi înainte. Nimeni nu poate spune că nu a păcătuit. Sf. Ap. Pavel chiar recunoaşte: „nu am nimic împotriva mea şi totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit”, şi dacă oamenii cred că nu am greşeli, se înşeală amarnic. Voia apostolul să atragă atenţia că vom fi judecaţi după faptele noastre şi că stă în puterea celui Neprihănit, a Fiului lui Dumnezeu, să ne acorde iertarea, dacă avem credinţă în El.
Sfântul Ioan evanghelistul mai spune: “Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos ( adică pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui nu este întru noi”, iar acest verset i-a făcut pe mulţi să susţină că trebuie să rămăi tot timpul un păcătos. Nimic mai fals! Referirea se face la minciuna noastră şi la faptul că evităm să ne recunoaştem şi să ne mărturisim păcatele, pentru că atunci când suntem chemaţi să ne căim, mulţi spun : eu nu am nevoie să mă pocăiesc, pentru că nu am păcătuit. Din nou spun: nimic mai neadevărat! Adevărata iertare o dobândeşti prin mărturisirea păcatelor şi adevărata mărtirisire a păcatelor este atunci când e urmată de lepădarea de păcate, de hotărârea de a nu mai săvârşi păcatele.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să nu cădeţi în greşeala de a crede că sunteţi neprihăniţi, ci să vă mărturisiţi păcatele cu căinţă, primind iertare de la Dumnezeu şi vă veţi mântui prin sângele Fiului Lui.

20 febr. „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” ( Iacov 5, 16)
Cinstiţi ascultători, dacă cineva are păcate trebuie să şi le mărturisească şi să se roage în particular şi în comunitate. Sunt mulţi însă dintre cei care cred că mărturisirea poate fi ocolită. E adevărat că nu trebuie să spui oamenilor păcatele tale toate, dar Lui dumnezeu trebuie. Mărturisirea faptelor noastre rele, a celor despre care nu vorbim cu plăcere, sau chiar ne este ruşine să le amintim, este o învăţătură biblică, după cum citim în I Ioan 1,9: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”. Avem nevoie să fim curăţiţi şi cine nu se bucură când aude o asemenea promisiune, când ştim că fiecare nelegiuire e un păcat ?
Sfântul Apostol Pavel spune că plata pentru păcate este moartea, dar dacă ne mărturisim păcatele, dacă ne rugăm unii pentru alţii, atunci nu fiecare păcat aduce neapărat moartea. Tot Pavel apostolul le scrie galatenilor: „Chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” ( Galateni 6,1), ceea ce însemmnează că dacă eşti ajutat să te îndrepţi, poţi trăi o viaţă de biruinţă. Şi te poţi întări prin cuvântul Scripturii. Spune Vechiul Testament despre Biblie că „ această carte nu ar trebui să se depărteze de gura noastră şi să cugetăm asupra ei zi şi noapte”. Citindu-o, ar trebui să căutăm în ea ceea ce se referă la starea noastră şi nu să o cercetăm cu ideea preconcepută că tot ce scrie acolo este valabil doar pentru alţii.
Vă îndemn deci, iubiţi ascultători, să cercetaţi Scriptura şi să vedeţi că cele scrise se adresează fiecăruia în parte, încercând să vă ferească de cele rele. Iar dacă aţi făcut păcate, mărturisiţile şi veţi dobândi iertarea şi linişte sufletelor.

21febr. „Omul care vrea să se despartă de prieteni caută pricini, dar în toată vremea va fi vrednic de ocară” ( Proverbele lui Solomon 18,1)
Cinstiţi ascultători, în viaţa unui om de cele mai multe ori nu este o nenorocire mai mare decât aceea de a avea de-a face cu un om supărăcios, ce caută orice motiv, „orice pricini”- cum spune textul citit la început- să se despartă de prieteni. Un asemenea om este gata să se supere pentru orice lucru de nimic, si dacă tot se supără uşor, îi trece foarte greu. Dacă l-ai supărat cumva într-o clipă, nu-i mai trece o zi, o săptămână sau chiar toată viaţa.
Când un astfel de supărăcios este un străin cu care ai de-a face doar din când în când, nu te necăjeşti prea mult, pentru că ştii că stai cu el un ceas sau o zi şi pleci… Dar când eşti cu el chiar în aceaşi casă şi trebuie să trăieşti cu el o viaţă, atunci este nespus de greu. Cuvântul sfânt spune despre el aşa: „Cel supărăcios caută ce-i place lui şi se supără de orice lucru bun”.
Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi folosul aproapelui său, şi numai după aceea folosul său, după cuvântul Sf. Apostol Pavel scris filipenilor: „Să nu caute nimeni numai ale sale ci fiecare şi ale altuia”. Dar falsul credincios umblă numai după foloasele lui, se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi, nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nic nu-şi aduce aminte de sufletul şi de bucuria aproapelui său.. Ce fiinţă crudă este omul egoist, omul iubitor de sine, omul care nu-şi vede decât de foloasele lui şi care mereu umblă iritat, supărat, nervos…
Unui astfel de om, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui şi dispreţuieşte sfaturile lor. Cheltuieşte banii lor, risipeşte averea lor, râde de lacrimile lor şi le înnegreşte zilele bătrâneţelor. Dacă este soţie sau soţ, îşi chinuieşte partenerul de viaţă, îl înşeală, îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte şi îl părăseşte. Iar dacă este părinte, bea banii copiilor săi, îi bate, îi poartă goi, flămânzi şi murdari, îi alungă, îi ucide.
Te îndemn, iubite ascultător să te rogi lui Dumnezeu să-ţi dăruiască mereu o stare liniştită, blândă, bună şi răbdătoare şi fereşte-te de tot ce irită, supără, enervează şi chinuieşte. Doar aşa vei cu toţi semenii în armonie şi linişte şi vei fii fiu al păcii. Că aşa vrea Dumnezeu !

22 febr. „Păzeşte poruncile mele şi vei fi viu, păzeşte-mi cuvintele ca pe lumina ochilor; pune-ţi-le pe degete, înscrie-ţi-le pe tăbliţa inimii” ( Proverbele lui Solomon 7,3)
Cinstiţi ascultători, un mare dar de la Dumnezeu este pentru orice fiinţă, lumina ochilor săi. Nimic pe lume nu-şi păzeşte omul mai cu grijă ca lumina ochilor. Şi totuşi, textul citit la început ne spune că este ceva pe care omul trebuie să-l preţuiască întocmai ca pe lumina ochilor, ba poate chiar mai mult.
„Ţine poruncile mele şi vei trăi – zice Domnul, păzeşte-le ca pe lumina ochilor tăi…”, pentru că este foarte important să ţii poruncile şi să-ţi păstrezi curată lumina sufletului tău.
Până ce omul are lumina ochilor curată, orice alte neputinţe ar avea, aceasta i le face pe toate mai uşoare. De fapt, binefacerile luminii îl despăgubesc în mare parte de toate celelalte neputinţe, şi i le uşurează. Atâta vreme cât omul îşi păzeşte lumina ochilor, până ce şi-o fereşte cu grijă, lumina ochilor îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele învăţături.
Când omul începe însă să umble prin locuri murdare şi otrăvite de păcat, lumina lui se întunecă. Când începe să aducă în lumina ochilor sufletului său gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii lui se îmbolnăvesc… Iar când nici lacrimile pocăinţei nu-i mai curăţă ochii şi nici Apa Vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde… Iar omul care a avut-o – dar n-o mai are- devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol, cum spune Apocalipsa.
Şi gândiţi-vă ce tristă privelişte este un loc plin de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc acolo ar fi fără lumina ochilor. Ar trebui să dăm slavă lui dumnezeu, că nu lasă să se întâmple aşa ceva. Dar este la fel de trist că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindenea.
De aceea, vă îndemn iubiţi ascultători, să vă rugaţi lui Dumnezeu să ne apere lumina ochilor noştri trupeşti dar şi mai vârtos să ne apere şi să ne păstreze lumina ochilor noştri sufleteşti. Să ne ajute să dobândim lumina aceasta şi să nu o pierdem niciodată.

23 febr. „Nu-ţi pierde vremea cu cea străină, nici nu te lăsa cuprins de braţe pe care nu le cunoşti; căci căile omului se află sub ochii lui Dumnezeu, Cel ce ţine seamă de toate urmele lui” ( Proverbele lui Solomon 5, 20-21)
Cinstiţi creştini, noi nu suntem singuri niciodată. Când nu suntem înaintea părinţilor sau a învăţătorilor sau a conducătorilor, suntem înaintea semenilor printre care umblăm şi trăim. Nişte ochi atenţi se uită totdeauna după noi şi niciodată nu suntem absolut singuri nici trupeşte nici sufleteşte. Când suntem pe stradă, ne privesc ochii străzii şi nici nu ne dăm seama de unde şi cum se uită după noi nişte ochi cercetători. Când suntem acasă- la fel, iar când nu suntem printre oameni, suntem totdeauna printre lucruri, care, la rândul lor, au ochi şi văd viaţa şi faptele noastre. De fapt, pe toate lucrurile se imprimă imaginea umblărilor noastre şi undele cuvintelor noastre, în urma trecerii noastre printre ele.
Dar nu numai că mii de ochi ne văd, dar şi mii de urechi ne ascultă şi mii de guri vor spune tot ce am făcut noi chiar şi în locurile şi în clipele când am crezut că suntem mai ascunşi, după cum spune însuşi Mântuitorul în Evanghelia de la Luca: „Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină, şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti pe acoperişuri” ( Luca 12, 2-3).
Dar chiar când nici un ochi credem că nu ne poate vedea sau urmări şi înregistra faptele şi cuvintele lnoastre, sunt totuşi doi Ochi neadormiţi, care ne văd: Ochiul veşnic treaz, atotpătrunzător şi sfânt al lui Dumnezeu şi ochiul conştiinţei noastre, pe care nu-l putem acoperi sai închide niciodată.
Orice facem, oriunde mergem, oricum umblăm, oricând şi oricât, noi trăim mereu înaintea ochilor lui Dumnezeu.
De aceea te îndemn, iubite ascultător să te rogi lui Dumnezeu să ierte şi să şteargă prin jertfa Fiului său tot ce ochii Săi au văzut rău la noi în trecut, pentru ca faptele noastre rele să nu mai apară niciodată în faţa Marelui Judecător. Şi să ne mai rugăm iubiţilor ascultători, ca Dumnezeu să ne ajute în viitor să facem numai fapte bune, ca atât ochii Lui cât şi al celorlalte făpturi să ne vadă numai binele.

24 febr. „ Tu eşti Dumnezeul meu ! În mâinile tale este soarta mea, izbăveşte-mă din mâna vrăjmaşilor mei şi de cei ce mă prigonesc. Arată faţa Ta peste robul Tău, mântuieşte-mă, cu mila Ta!” ( Psalmul 30, 14-16)
Cinstiţi ascultători, nici o întâmplare din lumea întreagă nu este întâmplătoare şi nimic din ceea ce se petrece pe faţa pământului nu cade la nimereală, dezordonat şi întâmplător, ci toate câte se întâmplă sunt într-o strânsă legătură şi au o tainică rânduială în înlănţuirea lor.
Oamenii spun: „Aşa ne-a fost soarta” sau „ Aşa-i destinul, aşa a fost să fie, aşa s-a întâmplat” , dar nu merg cu gândul un pas mai departe şi mai adânc, să înţeleagă că soarta este supusă lui Dumnezeu, că destinul şi întâmplarea nu fac decât să asculte de voia lui Dumnezeu, să execute sentinţele dreptăţii lui Dumnezeu. Soarta fiecărui om şi a tuturor oamenilor, soarta planurilor noastre, a izbânzilor sau a înfrângerii, este numai un instrument în mâna voii lui Dumnezeu. Această voie îndrumă soarta noastră, ca urmare a gândurilor, a faptelor, a purtării noastre faţă de orânduirile şi voia Lui, sau a grijii Lui de mântuirea noastră.
Şi soarta Buisericii sale şi a lucrării ei este tot în mâna Lui Dumnezeu. El însuşi va avea grijă de viitorul ei, de slujitorii ei, de libertatea ei, de tineretul şi de oamenii maturi, de sufletele ce se jertfesc şi de puterea rugăciunii.
Va avea grijă Dumnezeu să înlocuiască pe cei pierduţi sau pe cei căzuţi sau pe cei plecaţi. Va avea grijă de duşmanii şi asupritorii ei, ca şi de cei care îi fac bine.
De aceea, iubiţi ascultători, nu trebuie să ne temem, ci să încredinţăm toate acestea, cu rugăciune şi lacrimi stăruitoare, în mâna lui Dumnezeu. Şi să fim încrezători cu privire la toată desfăşurarea viitoare a vieţii noastre sau a bisericii. Dacă vom face aşa, atunci nu ne va mai îngrijora nimic, nu ne va mai surprinde nimic, nu ne va mai zdrobi nimic, ci din toate vom avea numai un câştig fericit.

25 febr. „Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte Că de nu mă vei auzi, mă voi asemăna cu cei care se pogoară în groapă” ( Psalmul 27,1)
Cinstiţi creştini, nu este strigăt de rugăciune adâncă şi fierbinte la care bunul Dumnezeu să nu răspundă în vreun fel. Numai mintea noastră, prea neatentă adeseori, nu aude şi nu înţelege răspunsul Lui.
Uneori Domnul răspunde imediat. Răspunde grabnic atunci când primejdia este foarte aproape de noi sau când a venit vremea să ne ajute, sau când rugăciunea este un strigăt din tot sufletul, puternic şi disperat.
Uneori răspunde mai târziu, sau chiar foarte târziu, pentru că nu e nici o primejdie sau nici o grabă ca să răspundă mai devreme. Timpul amânat este şi el necesar pentru ca răspunsul lui Dumnezeu să fie cu adevărat folositor pentru cel ce l-a cerut.
Uneori parcă nu răspunde deloc. Dar sufletul cu adevărat încrezător în înţelepciunea şi în iubirea lui dumnezeu, chiar şi în tăcerea Lui, ştie că este un răspuns. Inima celui care s-a rugat asrfel cu încredere, bizuită pe dragostea lui Dumnezeu, să fie liniştită aşteptând răspunsul de la El.
Dacă vine imediat, este fericit, dacă vine mai târziu, înseamnă că atunci a fost nevoie să vină, iar dacă nu vine de loc, îşi găseşte liniştire, încredinţat că aşa era cel mai bine. Şi nu se zbuciumă, nici nu se întristează din pricină că Domnul pare că îl lasă fără răspuns la rugăciunea care I-a fost făcută.
Uneori Domnul răspunde într-un fel cu totul contrar celui la care s-a aşteptat sufletul care s-a rugat Lui. Chiar şi în astfel de cazuri trebuie să primim cu recunoştinţă răspunsul lui Dumnezeu. Fiindcă noi, necunoscând tainele prezentului sau viitorului, ne putem ruga pentru ceea ce nu poate fi iertat, sau pentru ceea ce nu mai poate fi schimbat, sau pentru ceea ce nu poate fi folositor.
De aceea te îndemn, iubite ascultător, să te rogi stăruitor şi cu credinţă lui Dumnezeu, şi să fii plin de încredinţare că El îţi va da răspuns strigătelor rugăciunilor tale! Ţi se cere numai să ai răbdare şi pricepere ca să-l aştepţi, să-l auzi şi să înţelegi răspunsul Său. Şi să fii încredinţat că într-un fel sau altul Dumnezeu îţi va răspunde. Iar răspunsul Lui, ori care va fi, este spre binele tău.

26 febr. „Ochii mei sunt pururea spre Domnul că El va scoate din laţ picioarele mele” ( Psalmul 24, 16)
Cinstiţi ascultători, păcatul este foarte primejdios şi multe sunt ispitele vrăjmaşului înşelător, întinse ca nişte curse şi laţuri ucigătoare pe toate căile noastre. Amăgitorul ştie să ne atragă în multe feluri spre prăpastia pierzării şi firea noastră pământească este aplecată să asculte şi să urmeze orice drum rău pe care ne momeşte diavolul. Şi trebuie să recunoaştem că suntem extrem de grăbiţi – chiar şi cei mai leneşi – atunci când este vorba de un lucru ispititor, iar ochii noştri trupeşti şi chiar cei sufleteşti, sunt orbiţi de frumuseţea înşelătoare a păcatului.
După ce ani întregi umblăm pe căile înfrânării şi ale ascultării de Dumnezeu, descoperim încă în inimile noastre îndemnuri de care ne îngrozim. Adeseori ne pomenim că ochii noştri se întorc spre lucruri de care ne ruşinăm şi ne trezim cu gânduri şi cu dorinţe spre fapte pe care credeam că le-am omorât pentru totdeauna în trupul nostru încă de demult, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel celor din Colose.
Şi nu puţini au fost credincioşii care, după mulţi ani de viaţă trăită cu teamă şi cu iubire, după voia lui Dumnezeu, s-au pomenit într-o clipă nefericită de ispitire, că şi-au pierdut vegherea sănătoasă, că au părăsit calea înfrânării şi s-au prăbuşit în prăpastia păcatului, atraşi de o ispită, sau de mai multe.
Căzând, unii şi-au rupt picioarele ( adică râvna pentru Dumnezeu), alţii şi-au rupt spinarea ( adică statornicia în credinţă), alţii şi-au pierdut capul ( adică chiar pe Dumnezeu), pentru totdeauna. De aceea avem nevoie tot timpul să ne întoarcem ochii spre Hristos, să fim atenţi la cuvintele lui, la pildele şi îndemnurile lui. Şi tot aşa, necurmat trebuie să ne rugăm şi să veghem, pentru că potrivnicul nostru, diavolul, ne dă târcoale şi umblă să ne înghită.
Din pricina sărăciei şi a lipsurilor suntem tentaţi să ne dezvinovăţim când umblăm mai mult decât se cuvine după câştigul celor trupeşti. Dar după ce am scăpat de sărăcie, mai avem cuvânt de dezvinovăţire, mai căutăm către Domnul, sau continuăm acest fel de a fi, în paguba sufletului nostru. Şi nu căutăm în nici un fel să ne eliberăm picioarele din laţuri.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să vă obişnuiţi ca în fiecare zi, printre ocupaţiile voastre, să vă întoarceţi măcar din când în când ochii spre Domnul şi gândul spre învăţăturile Lui. Prăbuşirea poate veni numai în ziua în care nu ţi-ai întors nici o dată ochii spre Domnul tău. Şi atunci va fi vai şi amar de noi!

27 febr. „Judecă-mă Dumnezeule şi apără dreptatea mea de neamul necuvios. De omul nedrept şi viclean, izbăveşte-mă” (Psalmul 42,1)
Cinstiţi ascultători, cu taote că sufletul credincios nu poate să nu se roage pentru pocăinţa şi mântuirea celor ce-l prigonesc şi nedreptăţesc, din milă pentru sufletele lor nenorocite şi robite de diavol, el totuşi, când este apăsat, strigă către Dumnezeu, cerând dreptate. Cu toate că bunul credincios nu doreşte nimănui răul şi nu se bucură de necazul şi nenorocirea nici unui om, oricât l-a duşmănit şi oricât rău i-a făcut, totuşi în multa silnicie la care este supus, nu poate să nu se roage îndurerat: „Fă-mi dreptate Dumnezeule!”
„Fă-mi dreptate Dumnezeule” trebuie să strige omul credincios, pentru că, deşi n-a greşit nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului, totuşi îndură nedreptăţi de la aceste stăpâniri.
„Fă-mi dreptate Doamne” este recursul pe care îl înaintează nevinovatul nedreptăţit Singurului şi Supremului Judecător Drept, după ce toate judecăţile omeneşti şi pământeşti au dat şi au menţinut împotriva lui mereu sentinţe nedrepte şi măsuri silnice, ani îndelungaţi.
„Fă-mi dreptate Dumnezeule”, este geamătul dureros al credinţei înlănţuite, al lacrimii nevinovate prelinse în închisori, al sângelui vărsat fără vină , al muncii silnice şi chinuitoare.
„Fă-mi dreptate Dumnezeule”, este strigătul cel mai cu grabă ascultat în ceruri, şi vai de acela împotriva căruia se înalţă acest strigăt către Dumnezeu !
Vai de aceia din cauza cărora se ridică înspre Dumnezeu aceste dureroase gemete, această sfâşietoare rugăciune, acest strigăt chinuitor! Vai de cel ce asupreşte pe cel nevinovat, pe cel care osândeşte pe cel fără de apărare, pe cel care nedreptăţeşte pe cel drept, pe cel care chinuieşte pe cel slab, pe cel care răpeşte dreptul sau plata celui cinstit, pe cel care ia bunul sau libertatea sau viaţa altuia. Pentru că atunci când un asemenea om va cădea în mâinile Dreptului Dumnezeu, nimeni nu mai poate să-l scape.
De aceea, te îndemn pe tine iubite ascultător: dacă acum eşti mare şi tare, dacă eşti puternic şi poţi înrâuri viaţa altora, nu face fapte nebune şi nedrepte împotriva nimănui şi nu executa nedrept o lege împotriva nimănui. Şi aş mai zice: nu face nici o nedreptate semenului tău, ca să nu strige careva împotriva ta către Dumnezeu. Căci va fi vai de tine când Dumnezeu îl va asculta. Oricine ai fi tu !

28 febr. „Doamne, iubit-am bună-cuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale.” ( Psalmul 25,8)
Cinstiţi ascultători. Gândul care a stat la temelia zidirii unei Case pentru Dumnezeu, a unei case care să fie numai a Lui, în care să fie închinat şi slăvit numai El, a fost un gând sfânt, evlavios şi recunoscător, care a izvorât dintr-o credinţă adâncă şi dintr-o mare dragoste pentru Creatorul Ceresc. Dumnezeu însuşi a binecuvântat acest gând.
Desigur că tot pământul este a lui Duimnezeu fiindcă El l-a întemeiat, iar prezenţa Ziditorului tuturor celor văzute şi nevăzute umple totul pretutindeni. Se ruga Solomon înţeleptul şi spunea :” Adevărat să fie că Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ? Dacă cerul şi cerurile cerurilor ne te încap, cu cât mai puţin te va încăpea templul acesta pe care Ţi l-am zidit eu?” ( II Cronici 6,18), şi voia să spună că nici o casă nu-L poate încăpea pe creatorul tuturor, şi totuşi El şi-a ales UNA care să fie numai a Lui. Şi numai aceea este Doar a LUI.
În toate celelalte locuri şi case, oricât de curate ar fi, tot se mai fac lucruri care sunt nepotrivite cu sfinţenia prezenţei lui Dumnezeu. În aceste case omul nu poate să se înfăţişeze întotdeauna cu vrednicie către Dumnezeu. Dar în Sfântul locaş al Casei Lui Dumnezeu nu se mai face – şi nu trebuie să se mai facă – nimic altceva decât cinstire şi închinare Lui Dumnezeu. A ,spus Domnul: Casa mea va fi o casă de rugăciune pentru toate neamurile ( Isaia 56,7), iar aceasta înseamnă nu numai că în toate neamurile trebuie să existe o astfel de casă, în care să nu se facă altceva decât ceea ce trebuie, ci însemnează şi că nu există altă casă şi alte case în care, în chip vrednic, să se poată face slujbe şi rugăciuni. Singurul loc este Biserica lui Dumnezeu.
De aceea, dacă este cineva cu adevărat şi cinstit închinător al lui Dumnezeu, el va dovedi acest lucru şi în privinţa cinstirii locaşului sfânt al Casei lui Dumnezeu. Grija şi respectul nostru faţă de acest sfânt locaş trebuie să se dovedească nu numai prin cercetarea lui cu evlavie cât mai des, ci şi prin participarea noastră cu fapta cât mai mult la trebuinţele sale, în aşa fel ca să poată fi păstrat într-o stare vrednică de Numele cel Sfânt care este chemat în el.
Vă îndemn deci, iubiţi ascultători, să dovediţi evlavie în cercetarea acestei sfinte Case şi respect faţă de tot ce se face în ea. Deoarece, cine îl iubeşte cu adevărat pe dumnezeu, nu poate nesocoti nici „bună-cuviinţa şi podoaba Casei Sale”.