Fiecare om are în sufletul său un locuşor, o firidă în care îşi ţine ascunse bijuteriile vieţii. Pentru unii, acestea pot fi banale căci, trăind într-o lume superficială, ne pierdem sufletul fără să ne dăm seama. Suntem într-o goană continuă după comorile ,,pământeşti”, bune şi plăcute într-o viaţă atât de scurtă, însă ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 36). Ne mirăm că unii dintre cei care au de toate, nu au în ochi acea licărire de bucurie, de bunătate, de blândeţe, ci sunt parcă nemulţumiţi. De ce? – pentru că valorile adunate de ei sunt efemere – Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.(1 Corinteni 6, 12) Adevăratele bijuterii, bogăţii ale unui om nu se pot cântări şi nu pot fi apreciate decât de cei care şi ei, la rândul lor, deţin aşa ceva.
Credinţa este bogăţia cea mai preţioasă pe care o poate avea o fiinţă şi ne este o călăuză bună care ne îndreaptă paşii pe drumul sinuos al vieţii. Ce rost are să le avem ,,pe toate”, cele pământeşti, când suntem chinuiţi de întrebări, suntem nemulţumiţi şi neîmpliniţi sufleteşte. Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar numai Domnul îi îndreaptă paşii.(Pilde 16, 9). Credinţa ne dă posibilitatea să înţelegem ceea ce pare neînţeles, distrugând nelămuririle, oferindu-ne un echilibru sufletesc şi o împlinire spirituală cu sine.
Indiferent de rasă, de naţiune, vârstă, de pregătire profesională, de mediul social, credinţa face parte din viaţa omului. Orice om doreşte să afle cât mai multe despre acea Fiinţă misterioasă care, parcă uneori tace când o strigăm, dar care ne ajută când nici nu ne aşteptăm. Acea Fiinţă în seama căreia ne punem necazurile, nedreptăţile care ni se fac, dar de Care uităm, de cele mai multe ori, când ne este bine, ne călăuzeşte chiar dacă, poate, nu merităm întotdeauna. Dumnezeu ne iubeşte, pentru că Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (I, Ioan IV, 16). Următoarea povestioară este relevantă pentru acest aspect:
Un om a visat că mergea pe malul mării cu Dumnezeu. Pe cer au început să se arate, una câte una, scene din viaţa lui. În multe dintre ele a observat două urme de paşi pe nisip: urmele lui şi urmele lui Dumnezeu. A remarcat însă, că de cele mai multe ori, de-a lungul vieţii erau doar un rând de urme. Şi tocmai în momentele cele mai grele şi mai triste din viaţa sa. Pus pe gânduri, L-a întrebat pe Dumnezeu:
- Doamne, mi-ai promis că dacă Te urmez, vei merge alături de mine toată viaţa. Dar când am fost în cele mai mari necazuri a rămas un singur rând de urme. Nu înţeleg de ce m-ai lăsat singur tocmai când aveam cea mai mare nevoie de Tine?
Domnul i-a răspuns:
- Scumpul meu copil, Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată. În momentele de încercare şi suferinţă ai văzut doar un singur rând de urme, pentru că eu Te-am luat în braţe….
Efectul iubirii lui Dumnezeu este ca o lumină care provoacă o stare de linişte nepământeană. Oricine va intra în comuniune cu Dumnezeu se va umple negreşit de acea lumină a dragostei divine.
În capitolul 13 din Epistola I către Corinteni, Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre 15 însuşiri ale iubirii, pe care dacă le are cineva înseamnă că într-adevăr are şi iubire. De fapt, iubirea se întemeiază pe o pornire a sufletului omenesc: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le crede, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.[...]Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (I Corinteni XIII, 4-8, 13). Este evident că superioritatea absolută o deţine virtutea iubirii, însă celelate două virtuţi, credinţa şi nădejdea, o conturează. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă spre acea credinţă care lucreză în iubire: De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte, nimic nu sunt. De ce foloseşte Sf. Apostol Pavel cuvântul ,,dragoste”? Pentru că prin acest cuvânt, care pentru noi înseamnă de multe ori ceva ce nu cuprinde dragostea, ne arată ce înseamnă să iubeşti.
A fi drag, a-ţi fi drag de cineva, de fapt înseamnă să-l iubeşti! Dacă nu ţi-e drag, nu-l iubeşti! Ce să mai vorbim dacă-l dispreţuieşti; sigur nu-l iubeşti! Undeva în Scriptură se spune că dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4, 8); adică unde-i dragoste, nu e nepăsare; unde-i dragoste, nu e dispreţ; unde-i dragoste, nu e indiferenţă; unde e dragoste se acoperă mulţime de păcate prin dragostea care le înlătură şi care pune în evidenţă virtuţile. Când iubeşti pe cineva îl iubeşti cu defecte cu tot şi când nu-l iubeşi, nu-l iubeşti, nici cu calităţi.
Credinţa lucrătoare în iubire trebuie să o avem în vedere cu toţii pentru a duce o viaţă superioară, o viaţă liniştită şi o viaţă îmbunătăţită, o viaţă plină de bunătate, pentru că unde-I iubire este fericire. Nu poţi avea iubire fără să fii fericit din iubire. Omul este cel mai fericit atunci când iubeşte şi se ştie iubit. Dacă simţim cumva nişte carenţe în sufletul nostru în ceea ce priveşte credinţa şi iubirea, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, conştienţi fiind că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine Părintele luminilor şi că numai Dumnezeu poate să împlinească ceea ce noi, cu puterile omeneşti nu putem împlini.