( fragment din viitorul volum ‘Rezistenta prin religie -

Biserica Basarabeană, elita ortodoxă românească ‘ )

INSTITUTUL NATIONAL REZISTENTA PRIN RELIGIE

Motto :Noi nu tăcem pentru că pietrele ne vorbesc.

Primind puterea Duhului Sfânt,Apostolul ANDREI a primit misiunea de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia, Scythia, Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea, Amastrida etc. (Vasile Pârvan-Contribuţii epigrafice în istoria creştinismului daco-român.Bucureşti,1911; Adolf Von Harnack-Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten,2 vol. Leipzig,1906). ANDREI, prin suferinţă multă, dar îndurând cu bucurie pentru răspândirea evangheliei, a trecut şi prin Pont,pe ţărmul Mării Negre în Scythia şi Chersones.Cu voia Bunului Dumnezeu a ajuns la râul Nipru,la colinele Kievului,spunând ucenicilor:”pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere.Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe biserici în acest loc …”(Vieţile Sfinţilor Apostoli-trad.Diana Potlog. Sofia.Bucureşti,2002).

Provincia Scythia Minor,era bine cunoscută Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor lor,precum şi iudeilor.Un oraş care aparţinea seminţiei lui Manase,BET-SEAN(Iosua17,11;Paralip 7,29)este numit în II Macabei oraşul Scythilor,în Vulgata civitas Scytharum(12,29).De asemenea numele de Scitopulos dat în II Macabei 12,29 oraşului Bet-Sean,aminteşte de o invazie a Scythilor consemnată şi de Herodot(I,103-105),invazie care a avut loc în epoca regelui egiptean Psametic(către anul 650 î.d.Hr.)când în Iuda,era rege Iosias(640-609 î.d. Hr.).(A.Legendre-Bethşan în Dicţionnaire de la Bible,publie par F.Vigouroux,tome premier,deuxie me partie,Paris1912).

Desigur trebuie precizat faptul că prin Scythia,se înţelegea şi Ucraina de astăzi unde Scythii sunt atestaţi cu câteva milenii î.d.Hr.Deducem faptul că prezenţa Apostolului ANDREI în Europa (Scythia, Tracia, Moesia, Moravia, Macedonia, Ahaia … ), era foarte necesară,pentru că astfel se deschideau largi perspective şi celorlalţi Sfinţi Apostoli-misionari. (Jacques Zeiller -Les Origines Chretiennes dans les provinces Danubiennes de l’empire romain,Paris,1918).Prin lucrarea Apostolului ANDREI,a fost evanghelizată practic, Peninsula Balcanică, dar şi provincii din Asia Mică,precum Bitinia şi Pontul.Acest fapt a creat Sfântului Apostol PAVEL condiţia de a merge la Roma,unde dorea cu ardoare să ajungă.Aria misionară a Sfântului Apostol ANDREI a fost foarte extinsă,chiar comparabilă cu cea a Apostolului PAVEL. Urmând exemplul Mântuitorului său,a rânduit ucenici (episcopi) în Bisericile locale întemeiate:Amplias la Odyssos, Stahis în Arghiropole (Byzantia),Urban în Macedonia,Stratocle la Patras,Narcis în Athena, Appeles în Heraclea (Iracleea), Tihicos în Bitinia, Palnia la Amastra,Filologos la Sardica (Sofia), Aristobul în Bitinia etc. (Carol Auner-Evanghelizarea Dobrogei,în <Revista Catolică>,an.I.nr.1,1912).

La paternitatea de CORB ALB al Carpaţilor, trebuie menţionat şi prietenul său apropiat Apostolul FILIP, a cărui contribuţie la încreştinarea Daciei a fost considerabilă. Lucrarea concertată a celor “Doi Mari LUPI “în ţinuturile thraco-geto-dace, au atins dimensiunea reală a misiunii lor, promovând creştinismul răsăritean şi dechizând strategic drumul încreştinării occidentale. (Dvornik, Franqois-the Idea of Apostolicity in Byzantium and the legend of the Apostle Andrew, Cambridge-Massachussets,1958).

Logica istorica ne determină să presupunem că astfel de episcopi au hirotonit şi au aşezat în Dobrogea şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au propovăduit, aşa cum am arătat deja, în teritoriul dintre Dunăre şi Mare. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (Sinaxarul Bisericii Constantinopo-litane) mentionează faptul că la Odessos (Varna de astăzi), Sfântul Apostol Andrei a hirotonit episcop pe ucenicul său Amplias sau Apian.Este confirmat astfel, şi în cazul acestui Apostol, obiceiul hirotonirii şi aşezării la cârma comunităţilor întemeiate de el a unor episcopi.

Popoarele din Dacia Mare,monoteiste,şi-au încrustat creştinismul în însăşi fiinţa lor,definindu-l ca naţiune religioasă de-a lungul istoriei milenare.

Cea mai puternică dovadă a largii răspândiri de care s-a bucurat creştinismul întemeiat de Apostolul ANDREI,încă din primele secole pe teritoriul Daciei este reprezentată de numeroasele inscripţii protodace (latina vulgară), precum şi numărul foarte mare de martiri îndeosebi din Scythia Minor,care s-au jertfit pentru Mântuitorul nostrum Iisus Hristos.”Acta Sanctorum” consemnează incomplet Martirologia primară,ca nume,ţară sau număr.Astfel numai în Tomisul străvechi, sunt menţionaţi peste 60 de martiri ,din timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Maximian,Galeriu şi Liciniu,în frunte cu episcopii lor:Evangelicus, Efrem, Titus, Gordian, Evgarius etc. (Paul Allard -La persecution de Diocletien,2 vol…,ed.II.Paris,1900; Rudolf Knopf-Gustav Kruger -Ausgewăhite Mărtyrerakten, Tubingen, 1929;Hippolyte Delehaye-Saints de Thrace et de Mesie.Bruxelles, 1912;H. Leclercq-Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origins du christianisme jusqu’au XX-e siecle…t.II, Paris,1903).

Nu ştim câţi episcopi au fost rînduiţi în Scythia de către Sfinţii Apostoli. În zona de confluenţă a Prutului cu Dunărea , la Bărboşi, s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce, o amforă cu monogramă creştină iar recent, săpăturile arheologice din aceeaşi zonă au scos la iveala un mormânt paleocrestin, aparţinând unui daco-român, pe nume Inocens.

Istoria lui pseudo-Abdias pomeneşte despre unul singur în timp ce Martirologiul lui Adon foloseşte pluralul: “a aşezat [în Scythia] …episcopi”. Cert este faptul că de la un anumit moment al istoriei conducerea ierarhică a provinciei s-a unificat. Scythia Minor în întregime a intrat sub oblăduirea unui singur episcop care îşi avea reşedinţa în metropola provinciei, Tomis. Acest fapt îl cunoaştem de la istoricul bisericesc Sozomen (sec. VI).

Din punct de vedere bisericesc (canonic) Episcopia Tomisului depindea la început de Heracleea tracică. Ulterior, după ridicarea în rang a scaunului bisericesc din orasul Constantinopol, noua capitală a imperiului, Tomisul a intrat sub directa jurisdicţie a acestuia. În acest ultim moment hirotoniile ierarhilor tomitani se faceau chiar la Constantinopol.

Primul ierarh dobrogean cunoscut după nume este episcopul Evanghelicus (în jurul anului 303). El este cunoscut din Actul martiric al Sfinţilor Mucenici Epictet Preotul şi Astion Monahul. Episcopul Evanghelicus i-a botezat pe parinţii Fericitului Astion - Alexandru şi Marcellina - sosiţi la Halmyris în căutarea fiului lor. Referitor la oraşul de reşedinţă al acestui ierarh dobrogean documentul este însă destul de vag. Din el aflăm doar că Evanghelicus era “episcopul lui Hristos” care vizita cetăţile acestei provincii. Este de presupus însă ca în anul 303, data pătimirii Sfinţilor Mucenici, obiceiul cârmuirii întregii provincii de către un singur ierarh era deja generalizat în provincie. Ca atare, episcopul Evanghelicus poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind episcop al oraşului Tomis, primul ierarh tomitan cunoscut după nume.La începutul secolului al IV-lea în Scythia Minor sunt cunoscuţi alţi doi episcopi. Este vorba de ep. Efrem şi ep. Tit. Despre primul dintre aceştia ştim că a venit din Palestina în timpul ep. Hermon al Ierusalimului (300-314) pentru a predica creştinismul în Sciţia. El a murit ca martir în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-304).Tot ca martir a pătimit şi cel de-al doilea episcop, Tit (c.319-324), după cum aflăm din Acta Sanctorum, dar în timpul persecuţiei lui Licinius (pe la 2-3 ianuarie 319-324). El a fost, după cîte se pare, aruncat în mare deoarece a refuzat să îndeplinească serviciul militar, incompatibil cu slujirea sa arhierească. O inscripţie păstrată chiar la Muzeul de Arheologie din Constanţa cu textul “Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul…” pare a se referi chiar la acest episcop tomitan.

Un episcop de la Tomis a participat şi la Sinodul I ecumenic ţinut în oraşul Niceea în anul 325 aşa cum ne asigură istoricul bisericesc Eusebiu de Caesareea, participant la acest Sinod, care, în lucrarea sa Despre viaţa împăratului Constantin, afirma că: “nici scitul [ierarhul provinciei Scythia Minor] nu lipsea din ceată”. Numele acestui episcop tomitan ar fi trebuit să figureze alături de Marcus Dacus din Scupi, Pistus din Marcianopolis, Protogenes din Sardica, Ursacius din Singidunum , Dominius din Sirmium , Valens din Mursa…

Unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai oraşului Tomis a fost episcopul Bretanion. Despre acesta avem mai multe informaţii oferite de documentele bisericeşti. Mai întâi este vorba despre întâlnirea dintre el şi împăratul Valens, întâlnire care a avut loc la Tomis în anul 369. Cu prilejul campaniei militare îndreptată împotriva goţilor(geţilor) de dincolo de Dunăre, împăratul a întreprins şi o vizita în orasşul Tomis. Înfocat susţinător al ereziei ariene, condamnată deja la Sinodul I ecumenic, Valens i-a cerut episcopului Bretanion să intre în comuniune cu arienii. Episcopul nu s-a lăsat însă înduplecat şi, plin de curaj, l-a înfruntat pe împărat apărând dreapta credinţă. Istoricul bisericesc Sozomen este cel care descrie acest eveniment deosebit de important pentru întreaga Biserică creştină: “Se spune ca sciţii [locuitorii Scythiei Minor - Dobrogea] au rămas statornici în vechea credinţă [credinţa ortodoxă]. Neamul acesta are multe oraşe, sate şi cetăţi, dar metropola este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng, pentru cine navighează în Pontul Euxin [Marea Neagra].Este un vechi obicei, care se păstrează şi acum, ca un singur episcop să păstorească Bisericile întregului neam. În timpul despre care vorbim, ele erau păstorite de Bretanion, când împăratul Valens a venit la Tomis. După ce a intrat în biserică, îndemnându-l cum obişnuia el, să se unească cu cei din erezia potrivnică [ariana], Bretanion a vorbit în faţa împăratului cu îndrăzneală, despre dogma Sinodului din Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul l-a urmat”. Datorită acestei îndrăzneli fără precedent, episcopul Bretanion a suferit, pentru o vreme, chiar exilul.Se mai ştie, apoi, despre episcopul Bretanion că a purtat corespondenţă cu Sfântul Vasile cel Mare şi că a mijlocit trimiterea moaştelor Sfântului Sava de la Buzău în Capadocia, la Sfântul Vasile cel Mare. De altfel, şi Sfântul Bretanion era capadocian de neam. După unii istorici Actul martiric al Sfântului Sava ar fi fost scris chiar de el.

Pentru viaţa sa curată şi zelul deosebit în apărarea dreptei credinţe, episcopul Bretanion al Tomisului a fost canonizat încă din vechime. El este prăznuit la data de 25 ianuarie, zi la care în Acta Sanctorum se spune: “la Tomis, în Scythia, se sărbătoreşte ziua Sfântului Bretanion episcopul, care a strălucit în Biserica printr-o admirabilă sfinţenie şi zel pentru credinţa sobornicească, sub împăratul arian Valens, căruia i s-a împotrivit”.

După păstoria episcopului Bretanion scaunul bisericesc de la Tomis a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie autocefală. Aceasta înseamnă ca întâistătătorii ei depindeau din punct de vedere bisericesc direct de Patriarhia de la Constantinopol, iar nu indirect prin intermediul altui scaun mitropolitan. Era şi urmarea prestigiului pe care scaunul de la Tomis l-a dobândit în timpul păstoririi episcopului Bretanion.

Primii arhiepiscopi autocefali de Tomis se pare ca au fost chiar urmaşii direcţi ai Sfântului Bretanion: Terentius (Gherontius) şi Sfântul Theotim I. Primul dintre aceştia a participat în anul 381 la Sinodul al II-lea ecumenic care s-a ţinut în capitala Imperiului bizantin, Constantinopol.

Ultimul ierarh tomitan din secolul al IV-lea, Sfântul Theotim I (390-407), era scit de neam, adică localnic geto-daco-român. Cel mai probabil, Theotim a vieţuit o vreme într-una dintre mănăstirile provinciei de unde a fost ridicat pe scaunul episcopal datorită vieţuirii sale deosebite. Istoricii bizantini ne spun despre el, în acest sens, că era “bărbat crescut în filosofia [monahală]“, că purta plete, pe care şi le lăsase din momentul îmbrăţişării acestui fel de viaţă, şi că avea un trai cumpătat: nu avea o oră fixă pentru masă, ci mânca şi bea numai atunci când îi era foame sau sete; “căci ca un filosof ce era s-a supus acestor necesităţi ale firii numai de nevoie şi nu din plăcere… <Apostolul daco-românilor>, îmblânzitorul hunilor, a păstorit peste Scythia cu o autoritate de sfânt ambele maluri ale Dunării “, cum consemnează Sozomen în Istoria sa.Theotim este, astfel, primul episcop de Tomis despre care ştim sigur că provenea din rândurile cinului monahal, cel mai probabil local. El era, de altfel, şi scriitor ascetic, câteva fragmente din operele sale scurte păstrându-se până astăzi, menţionat fiind de Fericitul Ieronim în lucrarea sa <De viris illustribus> : “Teotim mitropolit de Tomis în Scythia a scos scurte tratate,în formă de dialog în stilul vechii elocinţe;aud că mai scrie şi alte lucrări.”

Între secolele III-VII,creştinismul cunoaşte în Scythia cea mai mare dezvoltare din întreg Imperiul Roman.De la prima Episcopie întemeiată de Apostolul ANDREI, în secolul I, s-a ajuns la rangul de Arhiepiscopie pe la jumătatea secolului III,”Metropolă a Pontului”,iar la începutul secolului IV,să fie Mitropolie. (P. Aebischer -Basilica ,ecclesia Etude de stratigraphie linguistique, în “Revue de linguistique romane” XXVII,1963).

Episcopii de Tomis,participanţi la Sinoadele Ecumenice,erau de fapt Mitropoliţi.

Reforma administrativă a lui Constantin cel Mare a împărţit imperiul în 117 Provincii şi 14 Dieceze,cu aceleaşi Prefecturi.Prima Prefectură era a Orientului(cu capitala la Nicomidia),cu Diecezele : Egipt, Siria, Asia, Pont şi Tracia.A doua Prefectură era Illyricul cu Diecezele :Illiricul occidental (capitala la Sirmium)şi Illiricul oriental, Dacia şi Macedonia (cu capitala la Sardica şi Tesalonic).

Începând cu anul 381,d.Hr.Scythia Minor şi Moesia Inferioar,care aparţinuseră Diecezei Tracia (mitropoliţii de Tomis şi Marcianopolis depindeau de exarhul-mitropolit de Heracleea),devin dependente de Constantinopol (mitropolitul Teotim I al Tomisului a participat la Sinoadele din Constantinopol din 400 şi 403,luând apărarea Sf.Ioan Gură de Aur). (Matthew Spinka-A history of Christianity in the Balkans, Chicago, 1933; Milan Sesan-Illiricul între Roma şi Bizanţ, în M.A.,an. V,nr.3-4,1960).

La începutul secolului VI, Mitropolia Tomisului atinge cea mai înaltă înflorire din toată perioada ei,sub a cărei jurisdicţie se aflau paisprezece Episcopii: Tropaeum Traiani (Adamclisi); Axiopolis(Cernavodă); Capidava(Capidava); Carsium(Hârşova); Troesmis(Igliţa);Noviodunum (Isaccea); Aegysus(Tulcea); Salsovia (Mahmudia); Halmyris (Murighiol); Histria(Histria); Callatis(Mangalia); Bizone(Cavarna); Dionysopolis(Balcic); Zaldapa(Galeş). (Părintele Elefterie -Istoria Creştinismului în Dobrogea. Mănăstirea Dervent.2005).

………………………………………………………………………………………………………………………

Teritoriul dintre Prut şi Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român, pe cuprinsul căreia etnogeneza şi creştinarea neamului nostru au mers mâna în mâna. Limba româna şi creştinismul din această parte a pământului românesc sunt, în acest sens, o dovadă de necontestat.

Continuitatea unei vieti creştine este atestată însă de descoperirile arheologice: şase bisericuţe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanta, desigur o aşezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII);

Text nedescifrat. Inscripţia

s-a exfoliat în cursul primãverii anului 2003.Fotografia dateazã din martie

2003,iar în iunie inscripţia nu mai exista.

Pământul Basarabiei-fâşie de pământ de la Gurile Dunării stăpânită iniţial de Basarabii munteni şi extinsă ca denumire, asupra unui teritoriu de câteva ori mai mare- păstrează până în zilele noastre acele bisericuţe rupestre, de pe malul drept al Nistrului, pe care tradiţia populară le situează în anii ,, năvălirii barbare „, care îi sileau pe adepţii noii credinţe să-şi practice viaţa religioasă în locuri ferite, mulţi dintre aceşti prim creştini ai pământului românesc încheindu-şi viaţa cu moartea martirică ;

Intrare în Biserica Mănăstirii Ţâpova -valea Nistrului

La Garvan (fosta Dinogeţia) s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucaţi dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în ţară. O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit în diferite părţi ale ţării, inclusiv dincolo de Prut.

Biserica Corbii de Piatră - sat Brăduleţul pe Râul Doamnei , Masivul Făgăraş

Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor ortodocşi pe aceste meleaguri, ci constituie şi indicii sigure pentru existenţa unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari şi slavi, va fi luat fiinţă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeţia - Garvan, unde s-au descoperit biserica şi atâtea obiecte de factura creştină.

(Biserica rupestră Dumbrăveni( Dobrogea)

În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-românilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Strămoşii nostri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar credinţa creştină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reuşit s-o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora.

La sfârşitul secolului VII, apar şi bulgarii,veniţi de pe Volga. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, Bizanţul a început lucrarea de încreştinare a trei popoare slave din jurul Daciei:a moravilor, prin Sfinţii Fraţi Constantin(Chiril) şi Metodie, a bulgarilor şi a sârbilor, fără a exista vreo <misiune> pe teritoriu Patriei noastre.

………………………………………………………………………………………………………….

Între secolele XIII-XIV,Arhiepiscopiile de Tomis şi Dinogeţia-Garvăn, cu celelalte 16 Episcopii sufragane, s-au constituit sub Mitropolia Vicinei. Se cunosc numele câtorva mitropoliţi: Teodor, Luca, Macarie, Chiril, şi cel mai strălucit Iachint, care în 1359, la dorinţa Voievodului Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti, şi recunoscut de Patriarhul ecumenic Calist I, a devenit mitropolit al Ungrovlahiei. (Ioan Rămureanu-Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în volumul de la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină. Galaţi, 1977).

Mitropolitul Teodor de Vicina este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era un oraş-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită „Alexiada” a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118). …

Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit lui Dumnezeu al păzitei cetăţi Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor”. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său. A purtat grijă de credincioşii de la nordul Dunării, trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina. A susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa, precum Mănăstirea Sfântul Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, pe atunci destul de vestite.Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XII.

Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi pastor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Arges, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. El sfinţea biserici, hirotonea preoţi, împărţea binecuvântare poporului atât de credincios al “vlahilor” şi era sfetnic apropiat al marelui domn. Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o noua mitropolie românească, cunoscută sub numele de “Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I. Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate satele, să zidească biserici la oraşe şi sate, să întemeieze noi aşezări mănăstireşti şi să ţină în strânsă legătura duhovnicească Biserica Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca “exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari. Acest ierarh, ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. El a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi călugări “vlahi” la Mănăstirea Cutlumus-Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. Iar în ţară a organizat mai multe mănăstiri la Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tanganu, Cotmeana şi altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a săvârşit cu pace în anul 1372.

Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de Carpaţi. În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocşi în “ţara bolohovenilor”, a “berladnicilor” şi a “brodnicilor”, amintite în izvoarele medievale. În anul 1353, este atestată documentar existenţa episcopului Chiril Românul în ţara bolohovenilor, situată pe teritoriul Bucovinei.

În a doua jumatate a secolului XIV, prin reunirea diferitelor formaţiuni politice existente între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră, s-a întemeiat şi s-a organizat statul independent Moldova. Maxima extindere a noului stat independent este atestată, în 1392, în timpul lui Roman I: “de la munte (Carpaţi) pâna la mare (Marea Neagra)”, cuprinzând, aşadar, întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru şi care avea să-l aşeze în scaunul de mitropolit pe Iosif, ruda sa, cel ce-şi avea scaunul la Cetatea Albă. La începutul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1401, Iosif I Muşat este recunoscut de scaunul patriarhal constantinopolitan ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava. Mitropolia Moldovei, atestată documentar încă din 1386, era astfel consfinţită ca aparţinând unei etnii distincte, într-un teritoriu clar definit din punct de vedere geografic şi istoric, teritoriul care a făcut parte din structurile statale şi bisericeşti ale Moldovei. Sub raport administrativ-bisericesc, ţinuturile Iaşi (de pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei şi Lăpuşna aparţineau de Mitropolia Moldovei, iar Tigheciul, Falciul (din stânga şi dreapta Prutului), Cahul şi teritoriile până la Marea Neagră de Episcopia Romanului.Alexandru cel Bun,recunoscut pentru evlavia sa a înfiinţat , în cadrul Mitropoliei Moldovei, o episcopie la Rădăuţi, în jurisdicţia căreia intra şi Hotinul, situat în stânga Prutului.

Începând cu anul 1457, Biserica Moldovei cunoaşte un continuu progres, datorită deosebitei griji arătate ei de drept credinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt . Dintre cele 47 de ctitorii ale voievodului,mai cunoscute pe teritoriul din stânga Prutului, în Basarabia de azi sunt biserica mănăstirii Capriana, biserica Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Hotin şi, se pare, o biserica în Cetatea Albă. În anul 1484, Ştefan cel Mare pierdea, după lupte grele, în faţa turcilor cetăţile de pe teritoriul Basarabiei, Chilia şi Cetatea Alba (Akkerman, cum o numeau turcii), unde puterea otomană a organizat adevărate capete de pod ale expansiunii turceşti la nordul Mării Negre.

…Un moment semnificativ pentru tradiţionala comuniune de viaţă bisericească a teritoriilor din stânga şi dreapta Prutului este înfiinţarea, în vremea lui Aron Voda, la 1596, a Episcopiei Huşilor, care avea jurisdicţie dincolo de Prut, asupra Codrului Tigheciului, până la hotarul Bugeacului, aflat sub stapânire turcească, asupra cetăţilor Falciu, Cahul, Tighina, Lapuşna, Orhei, Soroca, precum şi asupra multor târguri şi sate românesti din spaţiul dintre Nistru si Bug.

În urma instaurării stăpânirii turceşti, pentru aceste teritorii s-a înfiinţat, pe la 1546-1595, Mitropolia Proilaviei (după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei ö Proilobov), cu reşedinţa la Brăila, depinzând canonic direct de Patriarhia Ecumenică. Această mitropolie îşi întindea jurisdicţia atât asupra zonelor Chiliei şi Cetaţii Albe, cât şi, foarte probabil, în nordul Dobrogei şi care ocupa locul 55,după cel al Mitropoliei Dristrei (vechiul Durostorum), între mitropoliile supuse Patriarhiei Ecumenice. Istoricul Demostene Russo,susţine că Mitropolia Proilaviei era înfiinţată înainte de 1500,cuprinzând teritoriile din jurul Chiliei,Cetăţii Albe şi nordul Dunării.Mitropolitul îşi muta uneori reşedinţa, din diferite pricini, la Ismail, Reni, Galaţi sau Căuşani, lângă Tighin. Mitropolia Proilaviei era de fapt continuatoarea Mitropoliei de Vicina,din timpul lui Basarab I-Intregitorul.Mitropolia Proilaviei îşi întindea jurisdicţia asupra Brăilei,Turnului,Ismail,Chilia,Cetatea Albă,Tighina,nordul Dobrogei luat de la Mitropolia Dristrei şi peste Nistru înspre Bug,în aşa numita <Ucraina Hanului>(stăpânită un timp de Gheorghe Duca Vodă al Moldovei,1668-1683),cu peste 40 de sate de ortodocşi români şi cetăţile Balta,Dubăsari şi altele.

………………………………………………………………………………………………………

Cel mai reprezentativ mitropolit al Proilaviei a fost DANIIL,fost de Sidis,care se intitula:<Daniil,din mila lui Dumnezeu,mitropolitul Proilavului,Tomarovei(Reni),al Hotinului,al întregului ţărm al Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului>,cu reşedinţa la Ismail.

Din momentul în care imperiul ţarist s-a învecinat cu ceea ce avea să se numească „Basarabia „ aceasta situaţie avea să devină „ nenorocirea noastră geografică „ aşa cum afirma marele român , Octavian Goga.Basarabia avea să devină prima victimă a expansionismului politic ţarist, exercitat „mână în mână „ cu un expansionism bisericesc, provoslavnic. Proiectul himeric al lui Petru cel Mare, refacerea marelui imperiu ortodox, transformarea Rusiei într-un nou Bizanţ, avea să însemne pentru români în genere şi, pentru românii moldoveni în special, aproape 300 de ani de cumplite suferinţe ascunse de „fratele cel mare de la răsărit „ la început sub semnul „misionar “, „în numele Crucii ” pentru o aşa-zisă eliberare a fraţilor întru credinţă de jugul musulman dar, care s-a dovedit a fi de fapt, doar aplicarea politicii ruseşti de cucerire.

Încheierea păcii de la Bucureşti, din 1812, care salva de rusificare Ţările Româneşti, Valahia şi Moldova era plătită cu o mare jertfă: Basarabia cedată Imperiului ţarist.

<< Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români un lucru :că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la Nord ( de fapt, de la Răsărit ! ) . Dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român, este cel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii, acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor.Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte subminată cu ajutorul Apusului. În asemenea împrejurări , a face politică rusească este a da noi înşine arma în mâinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române >> (A. D. Xenepol, Resboaele d’intre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţerilot române, vol.1, Jassy, 1880, pg.217-218.)

Convinsă de misiunea sa providenţială în raporturile cu popoarele creştin-ortodoxe, aflate sub ameninţarea otomană, Rusia se considera îndreptăţită să-şi realizeze scopurile nu numai printr-un expansionism politic şi militar , ci şi printr-unul ecleziastic.Rusia ţaristă, convertită la creştinism târziu, prin ukazul unui cneaz, se străduia să apară în postura samariteanului milostiv, tocmai în faţa unor ţări şi popoare unde existau , din adâncă vechime structuri bisericeşti bine definite, având o viaţă religioasă intensă.Cu toate că obişnuia să promită că va respecta tot ceea ce ţinea de trecutul şi de specificul bisericesc al ţării respective, „uita „ să-şi ţină făgăduiala. Nu s-a simţit obligată să respecte nici faptul că , sub raport canonic, Biserica din Ţările Române continua să fie sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fapt pentru care a intrat adesea în conflict cu aceasta.

Oastea moschicească aducea cu ea pravoslavia rusească, cu rânduielile de la ea, de-acasă şi cu câte un vlădică gata să „regularizeze „ treburile Bisericii de baştină şi chiar ţara întreagă, după calapodul moscovit.

După românul Gavriil Bănulescu-Bodonii, născut la 1746 în Bistriţa, a cărei biografie fabuloasă face din el un personaj legendar graţie amestecului dintre percepţia sa ca un înfocat slujitor al Imperiului rus dar şi ca un reazăm al românilor din Basarabia, urmează la cârmuirea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului , 12 arhierei ruşi, numiţi de Sinodul de la St. Petersburg şi „întăriţi” de Ţar , care au rămas departe de românii basarabeni, fără a renunţa la efortul de asimilare bisericească care s-a dovedit până la urmă lipsit de succes.

Prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic se recunoaşte îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stâpânirii lumeşti».
În spiritul acestui canon putem aprecia că Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, a fost aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care fusese indisolubil legată de poporul român creştin, şi atestată juridic încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă ţaristă, şi apoi comunistă a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, «episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii». Încălcând canonul 16 de la Constantinopol Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808.

Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucureşti, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol iar ierarhii ortodocşi din Ţările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii şi fărâmiţării Ortodoxiei. Precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat “autocefalia” faţă de Constantinopol, dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Iona, instalat în funcţie de Consiliul Episcopilor Ruşi fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. În 1589 mitropolitul Moscovei a devenit primul patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor, făcând astfel Biserica Ortodoxă Rusă autocefală.Celelalte patriarhii ortodoxe(Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea biserică-soră. In actul sinodal din mai 1590,prin care Patriarhia Ecumenică a aprobat înfiinţarea Patriarhiei Ruse,între cei peste o sută de semnatari se numărau şi mitropolitul Nectarie<fost al Proilaviei>şi Antim,mitropolit în funcţiune, fiind deci evidentă existenţa unei organizări bisericeşti româneşti bine definite pe teritoriul dintre Prut şi Nistru.

După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Începutul secolului XX pus sub semnul loviturii de stat bolşevice şi eliminarea Ţarului, care nu era nu numai reazămul de căpetenie al Bisericii pravoslavice, ci, într-un fel supremul ei pontif laic, în virtutea dreptului divin, avea să aducă norii grei ai ciumei roşii şi peste Biserica ortodoxă rusă, ce va fi supusă unui proces de sovietizare combinat nefast cu scoaterea statului de sub influenţa bisericii şi cu martirajul multor preoţi.

Imediat după lovitura de stat , guvernul sovietic a proclamat sfârşitul tuturor religiilor şi a început să acţioneze ca şi când poporul rus, profund religios, s-ar fi transformat subit într-o societate materialistă. Ateismului teoretic i-a urmat, firesc, politica de distrugere fizică şi morală a Bisericii, sau mai precis, uciderea a sute de mii de slujitori ai cultelor, raderea de pe faţa pământului sau profanarea ( prin transformarea lor în spaţii cu diverse utilizări) a probabil tot atâtor biserici, confiscarea patrimoniului bisericesc.

În anul 1922 războiul civil se terminase, şi Rusia sovietizată era în al doilea an în care se aplica Noua Politică Economică ( NEP). O foamete cumplită domnea peste tot, mai ales în regiunea Volga, altădată vestită pentru fertilitatea ei, acum era un cumplit mormânt al celor morţi de foame. Biserica ortodoxă rusă , chiar greu lovită deja de regimul satanic bolşevic, a început să-şi înstrăineze din bunuri şi să colecteze ajutoare pentru cei în suferinţă. Gestul său l-a făcut pe Lenin să înţeleagă că trebuie să lovească din nou. La 23 februarie 1922 a apărut Decretul Comitetului Central Executiv care stipulează că ” Statul are dreptul să confişte Bisericii toate bunurile preţioase, fără excepţie ” . Scopul acestei acţiuni proletare este explicat chiar de Lenin într-o scrisoare pe care nota : ” Ultra secret. Rog să nu se facă nici o copie după această scrisoare, sub nici un motiv. Fiecare membru al Biroului Politic îşi va spune părerea adnotând pe original “( Vestnik-RSHD, nr.98, pg 54). Continua, cu un post-scriptum adresat lui Molotov, care era secretarul Biroului Politic : ” Faceţi să circule această scrisoare printre membrii Biroului Politic, chiar în seara asta- fără ca cineva să facă vreo copie după ea - şi, după ce au citit-o , mi-o returnaţi “. Motivul pentru care Lenin nu vroia să existe copii, este uşor de înţeles după ce citim ( fragmente ) din scrisoare : ” Trebuie cu orice preţ să confiscăm bunurile Bisericii şi s-o facem de manieră decisivă şi foarte rapid. Asta ne va permite să ne asigurăm o rezervă de câteva sute de milioane de ruble-aur (…) Fără această rezervă, orice lucru în Stat, în general, orice construcţie în economie, în particular, dar mai ales toată apărarea poziţiei noastre la Conferinţa de la Geneva sunt de negândit “.

În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mănăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1 800 000 ha de pamant şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici concomitent cu decapitarea Bisericii. Cîteva cifre pentru perioada 1917-1923 după Sovoski,TRINITATEA ROSIE, 1931, pag.278 , arată că : 25 episcopi, 1215 preoţi, 6075 profesori,8800 medici,54 850 ofiţeri, 260 000 soldaţi,10 500 poliţişti,40 000 jandarmi, 19 850 funcţionari,344 250 alţi intelectuali, 815 000 ţărani, 192 000 muncitori. Conform ziarului francez LE MATIN din 26 august 1927 , până la acea dată numărul episcopilor asasinaţi s-a ridicat la 31, iar al preoţilor la 1550. Mitropolitul Vladimir al Kievului a fost torturat în altar spre a mărturisi unde ţine tezaurul. Apoi, legat de coada unui cal, a fost târât în galop pe străzile oraşului, după care legat de un stâlp de telegraf a fost ars de viu, primind moarte de martir. Mitropolitul Veniamin al Petrogradului a fost târât prin oraş, legat de un automobil, după care a fost stropit cu gaz, legat de poarta unei clopotniţe şi i s-a dat foc.Pe episcopul de Tobolsk, Hermoghen l-au martirizat, legându-l de cârma unui vapor. A murit îngheţat. Arhiepiscopul de Perm, Andronic, după tortură,a fost îngropat de viu. Lista se poate lungi cu martirizarea altor înalţi ierarhi ruşi şi ortodocşi.

Averea Bisericii Ortodoxe Ruse era necesară pentru a înlocuii golul de finanţare ce apăruse graţie faptului ca < bancherul > iniţial, Imperiul german fusese devorat deja de monstrul bolşevic căruia îi oferise sângele purtător de viaţă şi biruinţă : banii .

Astrid von Borcke, într-o excelentă lucrare dedicată KGB-ului, ne comunică că în perioada de mare epurare stalinistă au fost lichidaţi 70% dintre preoţi sau călugări .(Astrid von Borcke, Unsichtbare Weltmach KGB. Reihe Aposthroph Hanssler Verlag.Neuhausen Stuttgart 1989) În cazul în care aceştia refuzau să părăsească mânăstirile aceştia erau puşi la zid şi executaţi imediat.

Experienţa lagărului comunist pentru întreaga Ortodoxie a fost zguduitoare - zeci de milioane de creştini au fost martirizaţi, iar zeci de mii de biserici au fost şterse de pe faţa pământului. Bisericilor rămase li s-a dat o altă destinaţie cum, de altfel, s-a încercat să se dea şi oamenilor. Nu trebuie uitat că prigoana împotriva Bisericii nu a fost numai una de distrugere a lăcaşelor de cult, ci şi de sprijinire a elementelor dizolvante pe plan spiritual, aspecte prezentate şi identificate pe larg de Sfântul Iustin Popovici şi de Părintele Dumitru Stăniloae

Treptat, elementele radicale din rândul clerului basarabean, luptători neşovăielnici pentru naţionalizarea Bisericii, încep a lucra mână în mână cu oamenii politici şi cu reprezentanţii acelor forţe cărora viitorul Basarabiei le apărea în perspectiva desprinderii definitive şi în toate privinţele de Rusia.

România, ca ţară ce a făcut parte din coaliţia ţărilor Aliate şi Asociate învingătoare, dând jertfe care au însumat 800 000 de morţi şi fabuloasa sumă de 72 milioane lei aur, a fost în situaţia de a înţelege dureros ce înseamnă să câştigi războiul dar să pierzi pacea !

Marile Puteri aliate i-au aplicat acelaşi regim discriminatoriu ca la Tratatul de la Berlin în 1879. André Tardieu avea să mărturisească despre atmosfera de la Conferinţa păcii în jurul problemei româneşti :<<Am dus lupte grele pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe Clemenceau care nu-i ierta armistiţiul său, pe Wilson care declara că nu ţine cont de tratatul nostru de alianţă din 1916 pe toţi juriştii pentru care pacea din 24 aprilie/7 mai 1918 cu Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere politic, marii aliaţi neaprobând-o, nici din punct de vedere juridic, regele nesancţionând-o şi remobilizând de la primul contact cu armatele de la Salonic. În concluzie, în numele dreptăţii, se comite o mare nedreptate vrând să se pedepsească România pentru nefericirile sale de care sunt responsabili aliaţii nostrii, noi înşine, pentru că nu ne-am ţinut angajamentele de la Salonic, apoi şi în mod deosebit şi Rusia.>>(Apud C. de Saint Aulaire, Confession d’un vieux diplomate, Paris, 1953, p. 484). La 27 martie 1918 Sfatul Ţării, exprimând voinţa poporului din Basarabia , a adoptat Hotărârea unirii Republicii Moldoveneşti cu România :

<< Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia ) în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa-România „>> ( Declaraţia oficială de unire )

Reacţia clerului basarabean faţă de actul Unirii era previzibil . Biserica „ oficială” obedientă Moscovei, a rămas consecventă , susţinând ca eparhia basarabeană să rămână înglobată în imperiul bisericesc moscovit, rămânând mai departe valabile toate cele ale Bisericii ruseşti : „ Soborul a toată Rusia „ Patriarhul Moscovei, arhierei ruşi din eparhie .

Absurditatea unei asemenea situaţii avea să devină evidentă rapid. Era limpede că provincia dintre Prut şi Nistru , revenită la Patria-mamă, unită sub raport politic şi administrativ cu România, nu putea să depindă bisericeşte de Moscova şi de o biserică deja compromisă în sufletul şi conştiinţa credincioşilor asupriţi chiar de ea.

De altfel, aceleaşi evoluţii separatiste îşi urmau cursul şi în alte zone geografice ale imperiului ecleziastic rusesc, Polonia şi Finlanda.

După ce va deschide „procesul „ acestor inevitabile desprinderi din teritoriul canonic rusesc, uitând modul samavolnic în care procedase ea însăşi, după „avertismente “, situaţii conflictuale întreţinute special, „ anatemizări” , Patriarhia Moscovei a fost constrânsă se recunoască noile realităţi şi să accepte adevărul istoric. Instaurarea comunismului în Rusia, a făcut ca, prin doctrina sa potrivnică religiei şi prin constrângerile şi persecuţiile diabolice exercitate asupra credincioşilor şi structurilor bisericeşti, glasul Ortodoxiei ruseşti să amuţească pentru multă vreme.

Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: “La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci nnumai din episcopul Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit - şi dr. Miron E. Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ‘a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită’ “.

Protocronismul basarabenilor poate fi atestat prin faptul că la Congresul Extraordinar al Bisericii din Basarabia, ţinut în zilele de 7-16 martie 1921, la Chişinău, când s-a discutat proiectul Statutului Organic al Bisericii române întregite, s-a propus şi s-a introdus în proiect ideea înfiinţării Patriarhiei Române, care se regăseşte în mai multe articole ale repectivului document: IV, V, VII, VIII, XC. Cu acest proiect s-au prezentat, în numele Bisericii Basarabene, delegaţii acesteia la ceea ce s-a numit atunci ” Constituanta bisericească “, Precum şi la Comisia restrânsă a acesteia, susţinându-l în toate lucrările forurilor respective.

Cu nenumărate prilejuri, din vremea când evenimentul mult aşteptat era în faza de proiect şi până a devenit realitate, precum şi de atunci până în prezent, basarabenii şi-au făcut un titlu de mândrie din a susţine că această iniţiativă istorică le aparţine.Şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 care a luat în discuţie propunerea menită să consfinţească acest moment important în istoria Bisericii strămoşeşti a fost prezidată de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.

Mitropolitul Nectarie al Bucovinei a dat citire propunerii de înfiinţare a Patriarhiei, întocmite de Mitropolitul Pimen al Moldovei, care nu era prezent la această şedinţă. După adoptarea propunerii, Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului a rostit acest memorabil cuvânt de salut :<< Ca Arhiepiscop al Basarabiei salut cu toată inima şi cu tot sufletul această istorică propunere, făcută de Mitropolitul Tării Româneşti, ca noi să avem, în capul nostru, pe Patriarhul românilor ortodocşi din ţara întreagă.Noi, basarabenii, când ne-am regăsit în România întregită şi când am venit să lucrăm la legislaţia de organizare unitară a Bisericii, cei dintâi am cerut ca Biserica să fie ridicată la rangul de Patriarhie şi am spus că Mitropolitul Primat al Tării să fie ridicat la rangul de Patriarh, pentru că în canonul al 34-lea al Sfinţilor Apostoli se zice ” ca fiecare popor să cunoască pe cel dintâi stătător în Biserică, drept cap al ei “. Am cerut ca aceasta să se facă pe bază canonică şi am cerut să fim uniţi nu numai în credinţă , dar şi printr-un cap care să ne conducă şi să ne ocrotească. Salut pe noul nostru Patriarh D.D.Miron ! Să trăiască fericit şi întru mulţi ani ! >>

Special parcă, anticipând stupiditatea cu care începând cu anul 1992 Patriarhia Moscovei încearcă să-şi justifice pretenţiile asupra unui teritoriu canonic ocupat samavolnic, ca o completare a canonului 34 al Sfinţilor Părinţi invocat de Vlădica Gurie, Vl. Burjacovschi avea să explice de ce o asemenea propunere venea tocmai din Basarabia :<< Era firesc ca această idee să se nască tocmai aici, în Basarabia, care dezrobită şi lipită de trupul patriei a simţit mai adânc necesitatea unei simfonii, a unui principiu superior de alcătuire şi conducere a Bisericii într-un stat naţional întregit, îmbrăţişând toate domeniile vieţii organizate sau care a fost concretizată în instituţia superioară a Patriarhatului.>> (B.O.R.,nr. 11-12/1938, articolul ” Patriarhul Miron şi Mitropolia Basarabiei” pag. 689-692)

Reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, aşa cum fusese gândită şi realizată, în 1813, de Mitropolitul Gavriil Bănulescu -Bodoni şi cum ar fi trebuit să fiinţeze, dacă stăpânirea ţaristă şi-ar fi ţinut cuvântul, n-a încetat să fie dorită de clericii şi credincioşii din această provincie românească.Timp de peste o sută de ani s-a trăit în Basarabia cu nostalgia Mitropoliei, oamenii locului continuând să numească reşedinţa chiriarhală şi paracliserul care o deservea ” Mitropolie ” , deşi cuvântul nu mai avea acoperire în realitate.

Potrivit Legii şi a Statutului de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române, votate de Corpurile legiuitoare la 24 martie 1925 în Senat şi la 3 aprilie, în acelaşi an, în Cameră, şi promulgată la 6 mai 1925, Patriarhia Română cuprindea, din punct de vedere canonic -administrativ, cinci mitropolii. Ultima dintre ele, ordinea ierarhică stabilindu-se după cum se ştie, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe- Ismail.

Mitropolia Basarabiei exista, deci,de jure, încă din 1925, dar de facto a luat fiinţă abia în 1928, peste trei ani, o dată cu înălţarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit în ziua de 28 aprilie 1928.

Reprezentantul Înaltei Regenţe, Principele Nicolae, avea să-l prezinte astfel cu prilejul ceremoniei de investitură :<< Această înălţare a Inalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată Dumnezeiască pentru munca luminării prin Bierică a neamului românesc din Basarabia, într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut, iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate. Pe atunci, noi, cei din România liberă, citeam cu ochii înlăcrimaţi că ieromonahul Gurie Grosu, ameninţat mereu de stăpânirea streină, umbla din sat în sat, ca, sub aripa Bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească, alungată din slujba bisericească, cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa, care era întâiul abecedar românesc în Basarabia >>

Se făcea, desigur referire, la activitatea sa pe tărâmul luptei de emancipare naţională, stăruinţa sa la Chiriarhul de atunci, rusul Vladimir Sinikovski pentru a obţine aprobarea Sinodului Rus de a se edita o publicaţie periodică cu caracter religios în limba română, care avea să fie revista < Luminătorul > începând din 1908. Concomitent, conştient de faptul că redeşteptarea la o viaţă naţională nu poate fi realizată decât prin cunoaşterea, practicarea şi cultivarea limbii materne, limba izgonită din şcoli, persecutată în biserici, constrânsă să rămână doar limba < negrei ţărăni >, publică vestita sa “Bucoavnă ” care îl făcea mai târziu, pe Nicolae Iorga să spună: ” Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia ” ( N. Iorga, Neamul românesc, 19, XI, 1936 )

În anii de după Unire, se poate vorbi, de o “pietate basarabeană” şi de un “ortodoxism ” local, de un mod specific de trăire şi de manifestare religioasă în Basarabia ceea ce poate fi analizat sub două aspecte complementare: comportamentul religios al maselor de credincioşi şi manifestările concrete ale vieţii religioase, în cadrul structurilor bisericeşti şi al actelor de cult.

În Basarabia a existat o pietate specifică intensă, la nivel popular, care a făcut din ea ” cea mai ortodoxă provincie din ţară “( Gala Galaction, Zile basarabene, Chişinău, “Ştiinţa “, 1993, p.23.)

Arhipăstorul duhovnicesc al ţinutului , cel ce avea să devină Mitropolitul Gurie , ca unul care cunoştea cel mai bine realităţile spirituale ale locului, afirma că ” poporul din Basarabia era căutător şi purtător de Dumnezeu ”

Ţăranul basarabean nu era însă un bigot, un fanatic religios. Avea o curăţie sufletească şi o candoare ingenuă, o cumsecădenie, o conştiinţă moral-religioasă prin care el ocupa un loc aparte în familia românească.Nicăieri ca în Basarabia semnul Crucii nu era făcut mai “corect” şi cu mai multă evlavie de către închinători;nicăieri ca în Basarabia nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci, acele cruci meşterite din piatră albă,calcaroasă,caracteristice numai acestui ţinut; nicăieri ca în Basarabia, hramurile mănăstireşti şi parohiale nu şi-au păstrat semnificaţia lor religioasă;doar în Basarabia preoteasa, aşezând respectul creştinesc înaintea binecuvântatului drept de soţie, i se adresa cu “părinte” celui alături de care vieţuia. ( Boris Buzilă- Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia , Ed. Fundaţiei Culturale Române, Ed. Ştiinţei, Chişinău, 1996 )

Viaţa bisericească din Basarabia, începând cu primul deceniu după Unire şi chiar până spre anii ‘40 , se deosebea de cea din alte ţinuturi româneşti, preoţii basarabeni fiind caracterizaţi printr-o aspră supunere faţă de tipicul bisericesc.

< Vrăjmaşul > atotstăpânitor dincolo de Nistru trimitea adesea semne că nu încetase nici un moment să dorească ceea ce stăpânise altadată prin silnicie

……………………………………………………………………………………………………

În urma Ultimatumului din 26 iunie 1940 şi a intrării Armatei Sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940, bisericile şi mănăstirile din Basarabia sunt închise, transformate în depozite de marfă, spitale, cazarmi militare, „case de odihnă”. Mitropolia Basarabiei, cu Consiliul Eparhial şi cu Casa Eparhială, este declarată Casa Armatei Roşii. Până în 1941, când autorităţile române revin în Basarabia, fuseseră devastate sau distruse peste 200 de biserici şi mănăstiri, preoţii şi călugării sunt ucişi sau deportaţi, în număr foarte mare, iar bisericile şi mănăstirile sunt dărâmate sau secularizate. Mitropolia Basarabiei va fi desfiinţată, iar în locul ei va fi organizată o Episcopie (mai tarziu Arhiepiscopie) sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei; ierarhii numiţi vor fi de origine etnică rusă, iar Episcopiile Cetatea Albă, Ismail, Hotin (Balţi) vor fi desfiinţate.

……………………………………………………………………………………………………… Reaşezaţi pe pământul românesc al Basarabiei prin actul de trădare naţională de la 23 august 1944, sovieticii, victoria satanei asupra credinciosului popor rus, au adus cu ei un scenariu diabolic încropit de minţile ateilor bolnavi, ani în şir, de distrugere a credinţei neamului românesc din Basarabia, plin de crime odioase - distrugerea de lăcaşuri sfinte, uciderea , schingiuirea sau deportarea de feţe bisericeşti sau de mireni care nu au vrut să renunţe la credinţa strămoşească.

Născută dintr-o mare frică a sovieticilor, prigoana asupra mănăstirilor şi bisericilor româneşti s-a dezlănţuit furibundă, ele fiind un bastion al credinţei şi culturii româneşti, candelă nişcând stinsă a luptei împotriva a tot ceea ce este duşmănos acestui neam.

Nesocotind Sfintele Canoane , ca şi în anul 1812, Biserica Ortodoxă Rusă , Patriarhia de la Moscova, avea să-şi < însuşească > pentru a distruge cele 1090 de biserici existente în august 1944. Dintre ele, doar 156 au rezistat < grijei> părinteşti a Patriarhie Moscovei până în 1990.

……………………………………………………………………………………………………