NU VĂ SCHILODIȚI SUFLETUL!

                                                     Motto:
                                                                 Iert și eliberez trecutul cu iubire
                                                                 și-mi umplu sufletul cu Fericire!
Zbor printre oameni răi sau mai buni,
Prin praful stârnit de mulții păgâni,
Iar când aripile obosite mă lasă, pe drum,
M-ajută Îngerul de Lumină cel Bun…
       
    Bucureștiul copilăriei și tinereții mele îmi spunea atunci, când eram nevoit să plec la drum, în surghiun, din România mea frumoasă: „Nu mă lăsa, căci aici este casa ta, aici locuiește trecutul tău ce ți l-a dat Dumnezeu…” Șoseaua spre Aeroprtul Otopeni îmi tot striga: „Întoarce-te, nu pleca, rămâi în țara ta, unde vei avea viitorul credinței în inima și în casa ta. Și nu vei avea sufletul plin de dor, te rog, nu pleca din Casa ta! Iar dacă nu poți să-mplinești sfatul meu, nu uita de mine, dragă creștine, nici de țara ta, frumoasă ca o zână  din poveștile noastre străbune și fii liniștit și bun și-n țară străină. Nu-ți schilodi sufletul între străini, frate române!
   Eu i-am spus orașului meu drag și drumului trist, când spre necunoscut mă îndreptam: „Eu nu am aici nici trecut și nici viitor pierdut, ci doar îmi urmez destinul în mișcarea de viață predestinată mie de Dumnezeu, cum voi urma calea mea, când voi fi printre străini, dincolo de ocean și de marea cea mare, cu multă și sfântă răbdare… Ca un Om al lui Dumnezeu, voi rămâne același creștin cu sufletul senin în căutarea secretului fericirii, chiar de mi s-ar clătina existența, căci de-aș trăi chiar într-o pădure, fără să am o casă a mea, aș urma pârâiașul ce curge la vale, umplându-mi privirea de lumina distilată a Cerului , bucurându-mă, ca în copilărie, la Bușteni sau Sinaia, de aerul curat și de natura în sărbătoare, preamărindu-L pe Dumnezeu care veghează asupra Destinului meu.”
   Și am plecat luând cu mine picătura de viață din vinele României mele, o lacrimă de pe obrazul ei, un zâmbet de pe buzele ei și credința că Dumnezeu este sprijinul, ajutorul și Mântuitorul meu.
   Plecând în necunoscut, fiecare celulă din mine îmi șoptea: „Cum va fi, de acum, viața ta? Mai fericită? Mai rea?” Doar nădejdea-n mai bine și credința din mine, în inma și-n  mintea mea de veghe stătea, amintindu-mi de o icoană ce o văzusem, cândva, pe peretele unui spital, la intrare, care înfățișează un Înger suflând în cenușă, în speranța de a găsi o scânteie … O scânteie de o nouă viață: speranța într-o nouă dimineață!
   Acestă icoană este, și astăzi, pentru bolnavi, o încurajare cărora le vorbește prin culorile de curcubeu ce emană speranță în inima lor, dar și-n sufletul meu.
   Din clipa aterizării într-o realitate nouă de existență, a început pentru mine experimentarea unei noi etape din viață. Am simțit cum tânjeam tot mai mult spre Absolutul, care mă lega de credința mea, dându-mi perfect seama că omul nu are valoare decât în raportul lui cu Dumnezeu. Experiențele mai dure din viața începută printre străini mi-au luminat și mai mult urcușul divin, înțelegând că suferințele neașteptate îmi îmbogățesc sufletul, învăluidu-l în lumină, ca să nu mai fie în întunericul cu tină și să înflorească în curcubeu, în Pomul Vieții cu Dumnezeu.
   Trăirea unor experiențe spirituale adunate într-un snop de gânduri curate și sfinte, din mintea omului lăsată sub controlul Duhului lui Dumnezeu, prin credință, transmite miracolul ideilor, sentimentelor și comportărilor de fericire, pace și bucurie. Omul care se lasă prelucrat în atelierul Duhului Sfânt, în lumina credinței în Mântuitorul, devine un Om al lui Dumnezeu și mântuirea intră în sufletul său. 
   Mântuirea este minunea și surpriza din sufletul în primăvară, în care a înflorit bucuria și fericirea că Dumnezeu a intrat, invitat prin credință, în sufletul tău. Omul mântuit este un om fericit și toate orele vieții lui sunt aripi ce bat spațiul alergat de el pe pământul acesta, ca chiriaș al timpului, pe care Bunul Dumnezeu l-a lăsat să trăiască.
   Când ai în sufletul tău Duhul lui Dumnezeu, toată viața ta firească trebuie să se înnoiască, iar tu devii un om credincios și bun: „un om, spiritual, născut din nou”, un cetățean al Cerului! Ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu, Care este și Părintele tău. Și dacă-L cunoști pe Dumnezeu Care-i sfânt și bun, nu poți să fii altfel decât cum te învață El să fii: „SFÂNT și BUN!” 
   Nu-ți schilodi sufletul române! Fii bun și milos, ai o conștiință curată, creștine! Acesta este îndemnul ce l-am primit și eu, când am plecat în pribegie. Acesta este și sfatul ce ți-l dau, cititorule, și eu ție.
   Nu este sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină ca o conștiință curată și nepătată de fățărnicie, de minciună, de trufie și de toate viciile care schilodesc sufletul.
   Când simți că nu poți învinge trufia, nemila și nedragostea, lăcomia și neînțelepciunea, răutatea și ura, care-și schilodesc sufletul, caracterul, inima și mintea, iată o rugăciune ce o poți rosti în gând, cu voce tare, sau în șoaptă:
   „Doamne, Doamne, mă rog Ție,/ Apără-mă de trufie,/ Lăcomie și prostie, / Că și eu voi apăra/ Cât mai mult, cât voi putea,/ Sfântă dreaptă Legea Ta./ Și  Te rog de se mai poate,/ Pune-mi cât mai mult pe spate,/ Dar cu milă și socoate/ Să-mi rămână umbletul,/    Umbletul și zâmbetul./ Zâmbetul și sufletul,/ Neschilodit și mântuit.”
   Sufletul neschilodit de păcat se scaldă în credința bucuriei mântuirii, pe care o trăiesc și eu în creierul meu, căci  am o misiune pe acest pământ: să scriu despre Absolutul fericirii, ancorat în curcubeul credinței, care este pașaportul meu în călătoria spre nemurire și în dragoastea pentru Dumnezeu și semenul meu.    O viață întreagă am studiat și am experimentat chimia fericirii, ca să găsesc elixirul bucuriei. Și l-am găsit îngemănat cu credința dragostei izvorâtă din Dumnezeu. Am găsit elixirul fericii și strâng stropii de bucurie în inima mea!
   Strânge Bucuria Fericirii și tu, cititorule, în inima ta!

                                     OMULE, FII LINIȘTIT!

Omule, fii liniștit în oricare împrejurare,
Oricât de mare pericol ar fi pe-a vieții tale cărare!
De ți-ar fi greu și ai simți că-ți dai sufletul,
Nicicând nu lăsa să ți se piardă cumpătul!

Gândurile tale nu-s ca niște păsări de pradă
Și nici limba ta nu-i o unealtă pentru tarabă,
Nu-i nici sabie, ca să taie și să loveacă
Pe semenul  tău ce poate să-ți greșească.

Când vei ajunge să ai caracterul de stâncă
Și vei fi liniștit, când valurile te lovesc,
Când îi vei iubi și pe cei ce te înfruntă,
Vei fi dintre aceia care Adevărul slujesc.

Liniștea-ți dă pacea cerească și sfântă
Și Bucuria ce te unește cu Cerul și cântă,
Când simți că ai aripi de înger să zbori
Spre Cerul albastru-n misterul de nori…