( fragment din volumul ‘Rezistenta prin religie – Biserica Basarabeană, elita ortodoxă românească ‘)

Motto :Noi nu tăcem pentru că pietrele ne vorbesc. 

Tratatul încheiat de domnitorul Dimitrie Cantemir, ( Luck, 2/13 aprilie 1711 ) fiind tocmai de aceea pus sub semnul tăcerii, puţini fiind aceea care aveau curajul să-l aducă în discuţie. Încă înainte de intrarea ruşilor în ţară, Dimitrie Cantemir s-a îngrijit de semnarea acestui Tratat prin care, se stabilea condiţiile colaborării dintre cele două ţări în lupta antiotomană,şi prin care vroia să-şi asigure atât propria poziţie faţă de Petru, cât şi poziţia Ţării Moldovei faţă de Rusia. Tratatul statornicea ca Ţării Moldovei să-i fie hotar Nistrul , „ toate cetăţile şi Bugeagul să fie ale sale „, iar „ muscalii să rămână în cetăţi numai până s-a întemeiat ţara „, adică până se va pune pe picioare, iar apoi „ să lipsească oastea moschicească”.
Presimţea Vodă Cantemir că „ oastea moschicească „ anevoie se va îndura să plece, de-acolo de unde a apucat să intre o dată !
Numai că în ciuda acestor precauţii, acelaşi tratat îngăduie de jure Rusiei să se amestece în treburile interne ale Moldovei, imperiul ţarist obţinând astfel, printr-un document internaţional, ceea ce turcii nu reuşiseră niciodată, ingerinţele lor constituind de fapt un abuz.(A. D. Xenepol, Resboaele d’intre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţerilot române, vol.1, Jassy, 1880, pg.25.)
Campania antiotomană ruso-moldavă din 1711 a marcat doar începutul lungului şir de războaie dintre „Cruce şi Semilună „ fatalitatea noastră geopolitică impunându-ne situaţii în care însuţi faptul de a fi devenit câmpul de luptă al confruntării era depăşit de cu mai oneroase servituţi de ordin politic.
În urma luptei de la Stănilesti dintre ruşi, moldoveni şi turci (1711), turcii ocupă străvechea cetate moldoveană Hotin. În anul următor cuceresc câteva sate din ţinuturile Soroca şi Iasi, iar în 1715, o porţiune din ţinutul Cernauţi. Toate aceste teritorii s-au constituit, în 1715, în raiaua Hotinului. Pentru credincioşii români din această raia s-a înfiinţat, pe la mijlocul secolului XVIII, Episcopia Hotinului, sufragana (supusă) Mitropoliei Proilaviei. Aceste două eparhii românesti, deşi ţineau direct de Patriarhia de la Constantinopol, au fost mereu ajutate de domnitorii români, iar în existenţa lor au cunoscut şi ierarhi de neam român, cum ar fi Daniil, Chiril sau cărturarul Amfilohie al Hotinului. Pe lânga întărirea sentimentelor religioase ale credincioşilor, rolul cel mai important al acestor organizaţii bisericesti a fost acela al păstrării conştiinţei de unitate naţională a românilor.
Între anii 1768-1774,are loc războiul ruso-turc,iar între 1769-1774 amândouă Principatele Române(inclusiv raialele turceşti de peste Prut şi Brăila)s-au aflat sub ocupaţia şi administraţia rusă.
În aceste împrejurări,la 10 Ianuarie 1771,mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei hotărăşte trecerea teritoriilor aparţinătoare Mitropoliei Proilaviei la eparhiile ţării,şi anume:Hotinul la Episcopia Rădăuţilor,iar celelalte teritorii din stânga Prutului (Ismail, Reni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina), la Episcopia Huşilor.Acelaşi lucru l-a hotărât şi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei,rânduind ca parohiile din raiaua Brăila să fie trecute la Episcopia Buzăului.
În urma păcii de la Kuciuc-Kainargi,din 10 Aprilie 1774,ruşii au părăsit teritoriile româneşti, iar turcii şi-au reluat raialele.În această conjunctură şi-a continuat existenţa şi Mitropolia Proilaviei.Urmaşul lui Daniil,Ioachim apare într-o carte de hirotonie,din 1775,cu titulatura de <mitropolit al Proilavului,Tomoravului,Hotinului,şi a toată Basarabia şi Ucrainei>.
În Aprilie 1781,are loc alegerea lui Chiril, ca mitropolit al Proilaviei. La invitaţia patriarhului ecumenic în 1786,împreună cu ceilalţi ierarhi moldoveni să procedeze la alegerea şi înscăunarea lui Leon Gheucă,ca mitropolit al Moldovei.
În 1787,a început alt război ruso-turc,în cursul căruia Ţările Române au fost din nou teatru de operaţii militare.Din Octombrie 1787, Moldova a ajuns din nou sub ocupaţie şi administraţie rusă inclusiv teritoriile de peste Prut,care constituiau raiaua Tighinei.
În această situaţie,în 1788,este adus la cârma Mitropoliei Moldovei, ca exarh, arhiepiscopul de Ecaterinoslav Ambrozie Serebrenicov, având ca vicar şi preşedinte al Consistoriului metropolitan pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni.O parte din fostele teritorii din stânga Prutului,stăpânite de turci au intrat în jurisdicţia Episcopiei Huşilor,iar în sud s-a format,în 1791,o Eparhie nouă a Cetăţii Albe şi a Nistrului,sub conducerea Episcopului-vicar Gavriil Bănulescu-Bodoni.
La 29 Decembrie 1791,prin pacea de la Iaşi,Ţările Române ajung din nou sub suzeranitatea turcească, graniţa dintre ruşi şi turci fixându-se pe Nistru.În această situaţie s-a revenit la vechile rânduieli bisericeşti.Patriarhia Ecumenică menţionează faptul că mitropolitul Chiril, s-a aşezat la Dubăsari, iar în locul lui vine Partenie, care după o scurtă păstorire, la 24 Septembrie 1806, a fost ales locţiitorul patriarhului ecumenic,iar la 30 Noiembrie 1810, a fost promovat mitropolit al Dramei, în nordul Greciei.Pe tronul Mitropoliei Proilaviei a urcat mitropolitul Calinic.
Între 1806-1812,a avut loc un nou război ruso-turc,care a dus la ocuparea teritoriilor noastre de către ruşi.La 27 Martie 1806,Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost numit”exarh al Moldovei,Valahiei şi Basarabiei printr-un ucaz adresat de ţar Sfântului Sinod al Bisericii Ruse.
Mitropolia Proilaviei s-a restrâns astfel numai la raiaua Brăilei şi celelalte cetăţi ocupate de turci pe malul stâng al Dunării:Călăraşi,Olteniţa,Giurgiu,Zimnicea,Turnu Măgurele,Bechet.
În 1813,Mitropolia Proilaviei s-a contopit cu Mitropolia Dristrei(vechiul Durostorum),iar mitropolitul Calinic şi-a avut reşedinţa atât la Brăila cât şi la Silistra.În 1821,întâlnim ca păstor pe mitropolitul Antim al Dristrei şi Proilavului şi exart al părţilor de lângă Dunăre,până în 1828.
Mitropolitul Antim a primit la reşedinţa sa din Silistra la 29 August 1822,pe primii domni pământeni, Ioniţă Sandu Sturdza al Moldovei şi Grigore Ghica al Ţării Româneşti.
În 1828,a izbucnit al patrulea război ruso-turc.Trupele ţarului ocupă Iaşii,Bucureştii şi Brăila, iar Mitropolia Proilaviei îşi încetează activitatea.
În urma păcii de la Adrianopol,din 2/4 Septembrie 1829, toate cetăţile din stănga Dunării,cu ţinuturile înconjurătoare au fost restituite Ţării Româneşti.Bisericile din raialele Turnu şi Giurgiu au fost alipite la Mitropolia Ungrovlahiei iar cele din raiaua Brăila au intrat în componenţa eparhiei Buzăului.
Încheierea păcii de la Bucureşti, din 1812, care salva de rusificare Ţările Româneşti, Valahia şi Moldova era plătită cu o mare jertfă: Basarabia cedată Imperiului ţarist.
<< Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români un lucru :că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la Nord ( de fapt, de la Răsărit ! ) . Dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român, este cel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii, acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor.Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element contropitor, luptă în mare parte subminată cu ajutorul Apusului. În asemenea împrejurări , a face politică rusească este a da noi înşine arma în mâinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române >> (A. D. Xenepol, Resboaele d’intre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţerilot române, vol.1, Jassy, 1880, pg.217-218.)
Convinsă de misiunea sa providenţială în raporturile cu popoarele creştin-ortodoxe, aflate sub ameninţarea otomană, Rusia se considera îndreptăţită să-şi realizeze scopurile nu numai printr-un expansionism politic şi militar , ci şi printr-unul ecleziastic.Rusia ţaristă, convertită la creştinism târziu, prin ukazul unui cneaz, se străduia să apară în postura samariteanului milostiv, tocmai în faţa unor ţări şi popoare unde existau , din adâncă vechime structuri bisericeşti bine definite, având o viaţă religioasă intensă şi bine definită.Cu toate că obişnuia să promită că va respecta tot ceea ce ţinea de trecutul şi de speciful bisericesc al ţării respective, „uita „ să-şi ţină făgăduiala. Nu s-a simţit obligată să respecte nici faptul că , sub raport canonic, Biserica din Ţările Române continua să fie sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fapt pentru care a intrat adesea în conflict cu aceasta.
Oastea moschicească aducea cu ea pravoslavia rusească, cu rânduielile de la ea, de-acasă şi cu câte un vlădică gata să „regularizeze „ treburile Bisericii de baştină şi chiar ţara întreagă, după calapodul moscovit.
După românul Gavriil Bănulescu-Bodonii, născut la 1746 în Bistriţa, a cărei biografie fabuloasă face din el un personaj legendar graţie amestecului dintre percepţia sa ca un înfocat slujitor al Imperiului rus dar şi ca un reazăm al românilor din Basarabia, urmează la cârmuirea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului , 12 arhierei ruşi, numiţi de Sinodul de la St. Petersburg şi „întăriţi” de Ţar , care au rămas departe de românii basarabeni, fără a renunţa la efortul de asimilare bisericească care s-a dovedit până la urmă lipsit de succes.
Prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic se recunoaşte îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stâpânirii lumeşti».
În spiritul acestui canon putem aprecia că Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, a fost aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care fusese indisolubil legată de poporul român creştin, şi atestată juridic încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă ţaristă, şi apoi comunistă a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, «episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii». Încălcând canonul 16 de la Constantinopol Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808.
Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucureşti, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol iar ierarhii ortodocşi din Ţările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii şi fărâmiţării Ortodoxiei. Precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat “autocefalia” faţă de Constantinopol, dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Iona, instalat în funcţie de Consiliul Episcopilor Ruşi fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. În 1589 mitropolitul Moscovei a devenit primul patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor, făcând astfel Biserica Ortodoxă Rusă autocefală.Celelalte patriarhii ortodoxe(Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea biserică-soră. In actul sinodal din mai 1590,prin care Patriarhia Ecumenică a aprobat înfiinţarea Patriarhiei Ruse,între cei peste o sută de semnatari se numărau şi mitropolitul Nectarie<fost al Proilaviei>şi Antim,mitropolit în funcţiune, fiind deci evidentă existenţa unei organizări bisericeşti româneşti bine definite pe teritoriul dintre Prut şi Nistru.
După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.
Începutul secolului XX pus sub semnul loviturii de stat bolşevice şi eliminarea Ţarului, care nu era nu numai reazămul de căpetenie al Bisericii pravoslavice, ci, într-un fel supremul ei pontif laic, în virtutea dreptului divin, avea să aducă norii grei ai ciumei roşii şi peste Biserica ortodoxă rusă, ce va fi supusă unui proces de sovietizare combinat nefast cu scoaterea statului de sub influenţa bisericii şi cu martirajul multor preoţi.
Imediat după lovitura de stat , guvernul sovietic a proclamat sfârşitul tuturor religiilor şi a început să acţioneze ca şi când poporul rus, profund religios, s-ar fi transformat subit într-o societate materialistă. Ateismului teoretic i-a urmat, firesc, politica de distrugere fizică şi morală a Bisericii, sau mai precis, uciderea a sute de mii de slujitori ai cultelor, raderea de pe faţa pământului sau profanarea ( prin transformarea lor în spaţii cu diverse utilizări) a probabil tot atâtor biserici, confiscarea patrimoniului bisericesc.
În anul 1922 războiul civil se terminase, şi Rusia sovietizată era în al doilea an în care se aplica Noua Politică Economică ( NEP). O foamete cumplită domnea peste tot, mai ales în regiunea Volga, altădată vestită pentru fertilitatea ei, acum era un cumplit mormânt al celor morţi de foame. Biserica ortodoxă rusă , chiar greu lovită deja de regimul satanic bolşevic, a început să-şi înstrăineze din bunuri şi să colecteze ajutoare pentru cei în suferinţă. Gestul său l-a făcut pe Lenin să înţeleagă că trebuie să lovească din nou. La 23 februarie 1922 a apărut Decretul Comitetului Central Executiv care stipulează că ” Statul are dreptul să confişte Bisericii toate bunurile preţioase, fără excepţie ” . Scopul acestei acţiuni proletare este explicat chiar de Lenin într-o scrisoare pe care nota : ” Ultra secret. Rog să nu se facă nici o copie după această scrisoare, sub nici un motiv. Fiecare membru al Biroului Politic îşi va spune părerea adnotând pe original “( Vestnik-RSHD, nr.98, pg 54). Continua, cu un post-scriptum adresat lui Molotov, care era secretarul Biroului Politic : ” Faceţi să circule această scrisoare printre membrii Biroului Politic, chiar în seara asta- fără ca cineva să facă vreo copie după ea – şi, după ce au citit-o , mi-o returnaţi “. Motivul pentru care Lenin nu vroia să existe copii, este uşor de înţeles după ce citim ( fragmente ) din scrisoare : ” Trebuie cu orice preţ să confiscăm bunurile Bisericii şi s-o facem de manieră decisivă şi foarte rapid. Asta ne va permite să ne asigurăm o rezervă de câteva sute de milioane de ruble-aur (…) Fără această rezervă, orice lucru în Stat, în general, orice construcţie în economie, în particular, dar mai ales toată apărarea poziţiei noastre la Conferinţa de la Geneva sunt de negândit “.
În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mănăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda
1 800 000 ha de pamant şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918 nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. După sechestrarea moaştelor, în acea mănăstire, pe Sfântul Prestol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru pacatele poporului rus este dator să plătească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni.
Averea Bisericii Ortodoxe Ruse era necesară pentru a înlocuii golul de finanţare ce apăruse graţie faptului ca < bancherul > iniţial, Imperiul german fusese devorat deja de monstrul bolşevic căruia îi oferise sângele purtător de viaţă şi biruinţă : banii .
Astrid von Borcke, într-o excelentă lucrare dedicată KGB-ului, ne comunică că în perioada de mare epurare stalinistă au fost lichidaţi 70% dintre preoţi sau călugări .(Astrid von Borcke, Unsichtbare Weltmach KGB. Reihe Aposthroph Hanssler Verlag.Neuhausen Stuttgart 1989) În cazul în care aceştia refuzau să părăsească mânăstirile aceştia erau puşi la zid şi executaţi imediat.
Experienţa lagărului comunist pentru întreaga Ortodoxie a fost zguduitoare – zeci de milioane de creştini au fost martirizaţi, iar zeci de mii de biserici au fost şterse de pe faţa pământului. Bisericilor rămase li s-a dat o altă destinaţie cum, de altfel, s-a încercat să se dea şi oamenilor. Nu trebuie uitat că prigoana împotriva Bisericii nu a fost numai una de distrugere a lăcaşelor de cult, ci şi de sprijinire a elementelor dizolvante pe plan spiritual, aspecte prezentate şi identificate pe larg de Sfântul Iustin Popovici şi de Părintele Dumitru Stăniloae
Treptat, elementele radicale din rândul clerului basarabean, luptători neşovăielnici pentru naţionalizarea Bisericii, încep a lucra mână în mână cu oamenii politici şi cu reprezentanţii acelor forţe cărora viitorul Basarabiei le apărea în perspectiva desprinderii definitive şi în toate privinţele de Rusia.
La 27 martie 1918 Sfatul Ţării, exprimând voinţa poporului din Basarabia , a adoptat Hotărârea unirii Republicii Moldoveneşti cu România :
<< Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia ) în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa-România „>> ( Declaraţia oficială de unire )
Reacţia clerului basarabean faţă de actul Unirii era previzibil . Biserica „ oficială” obedientă Moscovei, a rămas consecventă , susţinând ca eparhia basarabeană să rămână înglobată în imperiul bisericesc moscovit, rămânând mai departe valabile toate cele ale Bisericii ruseşti : „ Soborul a toată Rusia „ Patriarhul Moscovei, arhierei ruşi din eparhie .
Absurditatea unei asemenea situaţii avea să devină evidentă rapid. Era limpede că provincia dintre Prut şi Nistru , revenită la Patria-mamă, unită sub raport politic şi administrativ cu România, nu putea să depindă bisericeşte de Moscova şi de o biserică deja compromisă în sufletul şi conştiinţa credincioşilor asupriţi chiar de ea.
De altfel, aceleaşi evoluţii separatiste îşi urmau cursul şi în alte zone geografice ale imperiului ecleziastic rusesc, Polonia şi Finlanda.
După ce va deschide „procesul „ acestor inevitabile desprinderi din teritoriul canonic rusesc, uitând modul samavolnic în care procedase ea însăşi, după „avertismente “, situaţii conflictuale întreţinute special, „ anatemizări” , Patriarhia Moscovei a fost constrânsă se recunoască noile realităţi şi să accepte adevărul istoric.
Instaurarea comunismului în Rusia, a făcut ca, prin doctrina sa potrivnică religiei şi prin constrângerile şi persecuţiile diabolice exercitate asupra credincioşilor şi structurilor bisericeşti, glasul Ortodoxiei ruseşti să amuţească pentru multă vreme.
Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: “La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci nnumai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era şi locţiitor de mitropolit – şi dr. Miron E. Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ‘a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită’ “.
Biserica Ortodoxă Română, majoritară şi “dominantă ” , cum era definită în Constituţia din 1923, devenise o mare putere a lumii ortodoxe, având după Unire peste 14 milioane de credincioşi, organizaţi în 4 mitropolii ( a Ungro-Vlahiei, a Moldovei şi Sucevei, a Ardealului şi a Bucovinei ) , cu perspectiva de a se înfiinţa a cincea – a Basarabiei- precum şi un număr însemnat de eparhii.
Toate aceste motive pledau pentru înfiinţarea Patriarhiei României Mari, aceasta fiind o necesitate de interes naţional şi bisericesc.
Protocronismul basarabenilor poate fi atestat prin faptul că la Congresul Extraordinar al Bisericii din Basarabia, ţinut în zilele de 7-16 martie 1921, la Chişinău, când s-a discutat proiectul Statutului Organic al Bisericii române întregite, s-a propus şi s-a introdus în proiect ideea înfiinţării Patriarhiei Române, care se regăseşte în mai multe articole ale repectivului document: IV, V, VII, VIII, XC. Cu acest proiect s-au prezentat, în numele Bisericii Basarabene, delegaţii acesteia la ceea ce s-a numit atunci ” Constituanta bisericească “, Precum şi la Comisia restrânsă a acesteia, susţinându-l în toate lucrările forurilor respective.
Cu nenumărate prilejuri, din vremea când evenimentul mult aşteptat era în faza de proiect şi până a devenit realitate, precum şi de atunci până în prezent, basarabenii şi-au făcut un titlu de mândrie din a susţine că această iniţiativă istorică le aparţine.
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 care a luat în discuţie propunerea menită să consfinţească acest moment important în istoria Bisericii strămoşeşti a fost prezidată de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.
Mitropolitul Nectarie al Bucovinei a dat citire propunerii de înfiinţare a Patriarhiei, întocmite de Mitropolitul Pimen al Moldovei, care nu era prezent la această şedinţă.
După adoptarea propunerii, Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului a rostit acest memorabil cuvânt de salut :
<< Ca Arhiepiscop al Basarabiei salut cu toată inima şi cu tot sufletul această istorică propunere, făcută de Mitropolitul Tării Româneşti, ca noi să avem, în capul nostru, pe Patriarhul românilor ortodocşi din ţara întreagă.Noi, basarabenii, când ne-am regăsit în România întregită şi când am venit să lucrăm la legislaţia de organizare unitară a Bisericii, cei dintâi am cerut ca Biserica să fie ridicată la rangul de Patriarhie şi am spus că Mitropolitul Primat al Tării să fie ridicat la rangul de Patriarh, pentru că în canonul al 34-lea al Sfinţilor Apostoli se zice ” ca fiecare popor să cunoască pe cel dintâi stătător în Biserică, drept cap al ei “. Am cerut ca aceasta să se facă pe bază canonică şi am cerut să fim uniţi nu numai în credinţă , dar şi printr-un cap care să ne conducă şi să ne ocrotească. Salut pe noul nostru Patriarh D.D.Miron ! Să trăiască fericit şi întru mulţi ani ! >>
Special parcă, anticipând stupiditatea cu care începând cu anul 1992 Patriarhia Moscovei încearcă să-şi justifice pretenţiile asupra unui teritoriu canonic ocupat samavolnic, ca o completare a canonului 34 al Sfinţilor Părinţi invocat de Vlădica Gurie, Vl. Burjacovschi avea să explice de ce o asemenea propunere venea tocmai din Basarabia :<< Era firesc ca această idee să se nască tocmai aici, în Basarabia, care dezrobită şi lipită de trupul patriei a simţit mai adânc necesitatea unei simfonii, a unui principiu superior de alcătuire şi conducere a Bisericii într-un stat naţional întregit, îmbrăţişând toate domeniile vieţii organizate sau care a fost concretizată în instituţia superioară a Patriarhatului.>> (B.O.R.,nr. 11-12/1938, articolul ” Patriarhul Miron şi Mitropolia Basarabiei” pag. 689-692)
Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei s-a votat de Parlament la 17 februarie 1925. Înscăunarea a avut loc la 1 noiembrie 1925, în prezenţa unor solii de seamă ale tuturor Bisericilor surori.
Reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, aşa cum fusese gândită şi realizată, în 1813, de Mitropolitul Gavriil Bănulescu -Bodoni şi cum ar fi trebuit să fiinţeze, dacă stăpânirea ţaristă şi-ar fi ţinut cuvântul, n-a încetat să fie dorită de clericii şi credincioşii din această provincie românească.Timp de peste o sută de ani s-a trăit în Basarabia cu nostalgia Mitropoliei, oamenii locului continuând să numească reşedinţa chiriarhală şi paracliserul care o deservea ” Mitropolie ” , deşi cuvântul nu mai avea acoperire în realitate.
Potrivit Legii şi a Statutului de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române, votate de Corpurile legiuitoare la 24 martie 1925 în Senat şi la 3 aprilie, în acelaşi an, în Cameră, şi promulgată la 6 mai 1925, Patriarhia Română cuprindea, din punct de vedere canonic -administrativ, cinci mitropolii. Ultima dintre ele, ordinea ierarhică stabilindu-se după cum se ştie, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe- Ismail.
Mitropolia Basarabiei exista, deci,de jure, încă din 1925, dar de facto a luat fiinţă abia în 1928, peste trei ani, o dată cu înălţarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit în ziua de 28 aprilie 1928.
Reprezentantul Înaltei Regenţe, Principele Nicolae, avea să-l prezinte astfel cu prilejul ceremoniei de investitură :
<< Această înălţare a Inalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată Dumnezeiască pentru munca luminării prin Bierică a neamului românesc din Basarabia, într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut, iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate. Pe atunci, noi, cei din România liberă, citeam cu ochii înlăcrimaţi că ieromonahul Gurie Grosu, ameninţat mereu de stăpânirea streină, umbla din sat în sat, ca, sub aripa Bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească, alungată din slujba bisericească, cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa, care era întâiul abecedar românesc în Basarabia >>
Se făcea, desigur referire, la activitatea sa pe tărâmul luptei de emancipare naţională, stăruinţa sa la Chiriarhul de atunci, rusul Vladimir Sinikovski pentru a obţine aprobarea Sinodului Rus de a se edita o publicaţie periodică cu caracter religios în limba română, care avea să fie revista < Luminătorul > începând din 1908. Concomitent, conştient de faptul că redeşteptarea la o viaţă naţională nu poate fi realizată decât prin cunoaşterea, practicarea şi cultivarea limbii materne, limba izgonită din şcoli, persecutată în biserici, constrânsă să rămână doar limba < negrei ţărăni >, publică vestita sa “Bucoavnă ” care îl făcea mai târziu, pe Nicolae Iorga să spună: ” Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia ” ( N. Iorga, Neamul românesc, 19, XI, 1936 )
În anii de după Unire, se poate vorbi, de o “pietate basarabeană” şi de un “ortodoxism ” local, de un mod specific de trăire şi de manifestare religioasă în Basarabia ceea ce poate fi analizat sub două aspecte complementare: comportamentul religios al maselor de credincioşi şi manifestările concrete ale vieţii religioase, în cadrul structurilor bisericeşti şi al actelor de cult.
În Basarabia a existat o pietate specifică intensă, la nivel popular, care a făcut din ea ” cea mai ortodoxă provincie din ţară “( Gala Galaction, Zile basarabene, Chişinău, “Ştiinţa “, 1993, p.23.)
Arhipăstorul duhovnicesc al ţinutului , cel ce avea să devină Mitropolitul Gurie , ca unul care cunoştea cel mai bine realităţile spirituale ale locului, afirma că ” poporul din Basarabia era căutător şi purtător de Dumnezeu ”
Ţăranul basarabean nu era însă un bigot, un fanatic religios. Avea o curăţie sufletească şi o candoare ingenuă, o cumsecădenie, o conştiinţă moral-religioasă prin care el ocupa un loc aparte în familia românească.Nicăieri ca în Basarabia semnul Crucii nu era făcut mai “corect” şi cu mai multă evlavie de către închinători;nicăieri ca în Basarabia nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci, acele cruci meşterite din piatră albă,calcaroasă,caracteristice numai acestui ţinut; nicăieri ca în Basarabia, hramurile mănăstireşti şi parohiale nu şi-au păstrat semnificaţia lor religioasă;doar în Basarabia preoteasa, aşezând respectul creştinesc înaintea binecuvântatului drept de soţie, i se adresa cu “părinte” celui alături de care vieţuia. ( Boris Buzilă- Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia , Ed. Fundaţiei Culturale Române, Ed. Ştiinţei, Chişinău, 1996 )
Viaţa bisericească din Basarabia, începând cu primul deceniu după Unire şi chiar până spre anii ’40 , se deosebea de cea din alte ţinuturi româneşti, preoţii basarabeni fiind caracterizaţi printr-o aspră supunere faţă de tipicul bisericesc.
< Vrăjmaşul > atotstăpânitor dincolo de Nistru trimitea adesea semne că nu încetase nici un moment să dorească ceea ce stăpânise altadată prin silnicie.
………………………………………………………………………………………………………………
În urma Ultimatumului din 26 iunie 1940 şi a intrării Armatei Sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940, bisericile şi mănăstirile din Basarabia sunt închise, transformate în depozite de marfă, spitale, cazarmi militare, „case de odihnă”. Mitropolia Basarabiei, cu Consiliul Eparhial şi cu Casa Eparhială, este declarată Casa Armatei Roşii. Până în 1941, când autorităţile române revin în Basarabia, fuseseră devastate sau distruse peste 200 de biserici şi mănăstiri, preoţii şi călugării sunt ucişi sau deportaţi, în număr foarte mare, iar bisericile şi mănăstirile sunt dărâmate sau secularizate. Mitropolia Basarabiei va fi desfiinţată, iar în locul ei va fi organizată o Episcopie (mai tarziu Arhiepiscopie) sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei; ierarhii numiţi vor fi de origine etnică rusă, iar Episcopiile Cetatea Albă, Ismail, Hotin (Balţi) vor fi desfiinţate.
……………………………………………………………………………………………………………..
Reaşezaţi pe pământul românesc al Basarabiei prin actul de trădare naţională de la 23 august 1944, sovieticii, victoria satanei asupra credinciosului popor rus, au adus cu ei un scenariu diabolic încropit de minţile ateilor bolnavi, ani în şir, de distrugere a credinţei neamului românesc din Basarabia, plin de crime odioase – distrugerea de lăcaşuri sfinte, uciderea , schingiuirea sau deportarea de feţe bisericeşti sau de mireni care nu au vrut să renunţe la credinţa strămoşească.
Născută dintr-o mare frică a sovieticilor, prigoana asupra mănăstirilor şi bisericilor româneşti s-a dezlănţuit furibundă, ele fiind un bastion al credinţei şi culturii româneşti, candelă nişcând stinsă a luptei împotriva a tot ceea ce este duşmănos acestui neam.
Nesocotind Sfintele Canoane , ca şi în anul 1812, Biserica Ortodoxă Rusă , Patriarhia de la Moscova, avea să-şi < însuşească > pentru a distruge cele 1090 de biserici existente în august 1944.
Dintre ele, doar 156 au rezistat < grijei> părinteşti a Patriarhie Moscovei până în 1990.
………………………………………………………………………………………………………………