( fragment din volumul ‘Rezistenta prin religie – Biserica Basarabeană, elita ortodoxă românească ‘) 

 

      Motto :Noi nu tăcem pentru că pietrele ne vorbesc.          

                   

            

 

Sfânta Evanghelie este Testamentul Mântuitorului Iisus Hristos,prin care se lasă moştenire omenirii:Învierea şi Înălţarea Sa,ca izvor de mântuire.Având caracter universal Evanghelia, existenţa şi pregătirea Sfinţilor Apostoli se impuneau ca un Apostolat.Atât Evanghelia cât şi Instituţia apostolatului,îşi au începuturile în voinţa şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos,iar prin Apostoli (“Trimişi”)se va întemeia Biserica Sa în istorie.

      <Mergând învăţaţi toate neamurile,botezându-le în numele Tatălui,şi al Fiului şi al Sfântului Duh,învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă!>(Matei 28,19-20).

        Primind porunca propăvăduiri,fiecare Apostol,a înţeles că trebuie să ia asupra sa o parte din geografia acelor timpuri şi unele dintre popoarele vremii pentru a fi aduse,prin propăvăduire la Credinţa creştină. 

           Sfinţii Apostoli,au organizat şi coordonat acţiunea de propovăduire a Evangheliei pretutindeni unde aceasta se desfăşura,în conformitate cu un plan temeinic şi minuţios pus la punct de ei înşişi dar foarte greu de realizat:”fiind urâţi de oameni ca iudei şi omorâţi cu pietre de iudei ca duşmani ai religiei lor.Apostolii au introdus în Imperiul Roman legi noi şi aceste legi au biruit legile romane…Romanii au biruit atunci nenumărate zeci de mii de iudei,dar nu au putut birui Treisprezece oameni,care luptau cu ei,goi şi fără arme”.(Sf.Ioan Gură de Aur-Scrieri partea a III-a.Omilii la Matei,trad.de pr.Dumitru Fecioru,EIMB,Bucureşti,1994).

              Primind puterea Duhului Sfânt,Apostolul ANDREI a primit misiunea de a răspândi Evanghelia în Bitinia,  Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia,  Scythia, Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea, Amastrida etc. (Vasile Pârvan-Contribuţii epigrafice în istoria creştinismului daco-român.Bucureşti,1911; Adolf Von Harnack-Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten,2 vol. Leipzig,1906).  ANDREI, prin suferinţă multă, dar îndurând cu bucurie pentru răspândirea evangheliei, a trecut şi prin Pont,pe ţărmul Mării Negre în Scythia şi Chersones.Cu voia Bunului Dumnezeu a ajuns la râul Nipru,la colinele Kievului,spunând ucenicilor:”pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere.Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe biserici în acest loc …”(Vieţile Sfinţilor Apostoli-trad.Diana Potlog. Sofia.Bucureşti,2002).

              Provincia Scythia Minor,era bine cunoscută Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor lor,precum şi iudeilor.Un oraş care aparţinea seminţiei lui Manase,BET-SEAN(Iosua17,11;Paralip 7,29)este numit în II Macabei oraşul Scythilor,în Vulgata civitas Scytharum(12,29).De asemenea numele de Scitopulos dat în II Macabei 12,29 oraşului Bet-Sean,aminteşte de o invazie a Scythilor consemnată şi de Herodot(I,103-105),invazie care a avut loc în epoca regelui egiptean Psametic(către anul 650 î.d.Hr.)când în Iuda,era rege Iosias(640-609 î.d. Hr.).(A.Legendre-Bethşan în Dicţionnaire de la Bible,publie par F.Vigouroux,tome premier,deuxie me partie,Paris1912).

          Desigur trebuie precizat faptul că prin Scythia,se înţelegea şi Ucraina de astăzi unde Scythii sunt atestaţi  cu câteva milenii î.d.Hr.Deducem faptul că prezenţa Apostolului ANDREI în Europa(Scythia,Tracia,Moesia,Moravia,Macedonia,Ahaia…),era foarte necesară,pentru că astfel se deschideau largi perspective şi celorlalţi Sfinţi Apostoli-misionari. (Jacques Zeiller –Les Origines Chretiennes dans les provinces Danubiennes de l`empire romain,Paris,1918).  Prin lucrarea Apostolului ANDREI,a fost evanghelizată practic, Peninsula Balcanică, dar şi provincii din Asia Mică,precum Bitinia şi Pontul.Acest fapt a creat Sfântului Apostol PAVEL condiţia de a merge la Roma,unde dorea cu ardoare să ajungă.Aria misionară a Sfântului Apostol ANDREI a fost foarte extinsă,chiar comparabilă cu cea a Apostolului PAVEL. Urmând exemplul Mântuitorului său,a rânduit ucenici (episcopi) în Bisericile locale întemeiate:Amplias la Odyssos, Stahis în Arghiropole (Byzantia),Urban în Macedonia,Stratocle la Patras,Narcis în Athena, Appeles în Heraclea (Iracleea), Tihicos în Bitinia, Palnia la Amastra,Filologos la Sardica (Sofia), Aristobul în Bitinia etc. (Carol Auner-Evanghelizarea Dobrogei,în <Revista Catolică>,an.I.nr.1,1912).

          La paternitatea de CORB ALB al Carpaţilor,  trebuie menţionat şi prietenul său apropiat Apostolul FILIP, a cărui contribuţie la încreştinarea Daciei a fost considerabilă. Lucrarea concertată a celor “Doi Mari LUPI  ”în ţinuturile thraco-geto-dace, au atins dimensiunea reală a misiunii lor, promovând creştinismul răsăritean şi dechizând strategic drumul încreştinării occidentale. (Dvornik, Franqois-the Idea of Apostolicity in Byzantium and the legend of the Apostle Andrew, Cambridge-Massachussets,1958).

           Logica istorica ne determină să presupunem că astfel de episcopi au hirotonit şi au aşezat în Dobrogea şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au propovăduit, aşa cum am arătat deja, în teritoriul dintre Dunăre şi Mare. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (Sinaxarul Bisericii Constantinopo-litane) mentionează  faptul că la Odessos (Varna de astăzi), Sfântul Apostol Andrei a hirotonit episcop pe  ucenicul său Amplias sau Apian.Este confirmat astfel, şi în cazul acestui Apostol, obiceiul hirotonirii  şi aşezării la cârma comunităţilor întemeiate de el a unor episcopi. Nici Sinaxarul Bisericii Constantino- politane, şi nici celelalte documente care amintesc propovăduirea sa în Scythia, nu fac însă referire, din păcate, la hirotonirea vreunui episcop aici.

          Popoarele din Dacia Mare,monoteiste,şi-au încrustat creştinismul în însăşi fiinţa lor,definindu-l ca naţiune religioasă de-a lungul istoriei milenare.

              Cea mai puternică dovadă a largii răspândiri de care s-a bucurat creştinismul întemeiat de Apostolul ANDREI,încă din primele secole pe teritoriul Daciei este reprezentată de numeroasele inscripţii protodace (latina vulgară), precum şi numărul foarte mare de martiri îndeosebi din Scythia Minor,care s-au jertfit pentru Mântuitorul nostrum Iisus Hristos.”Acta Sanctorum” consemnează incomplet Martirologia primară,ca nume,ţară sau număr.Astfel numai în Tomisul străvechi, sunt menţionaţi peste 60 de martiri ,din timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Maximian,Galeriu şi Liciniu,în frunte cu episcopii lor:Evangelicus, Efrem, Titus, Gordian, Evgarius etc. (Paul Allard –La persecution  de Diocletien,2 vol…,ed.II.Paris,1900; Rudolf Knopf-Gustav Kruger –Ausgewăhite Mărtyrerakten, Tubingen, 1929;Hippolyte Delehaye-Saints de Thrace et de Mesie.Bruxelles, 1912;H. Leclercq-Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origins du christianisme jusqu`au XX-e siecle…t.II, Paris,1903).

          Mai clare sunt, din acest punct de vedere, documentele referitoare la misiunea Sfântului Apostol Filip în Scythia. Lucrarea lui pseudo-Abdias, Istoria luptei apostolice, pomeneşte hirotonirea în Scythia a unui episcop, iar Martirologiul lui Adon aminteşte că: “…Filip, după ce a convertit la credinţă în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi (s.n.), s-a întors în Asia…”.

           Nu ştim câţi episcopi au fost rînduiţi în Scythia de către Sfinţii Apostoli. În zona de confluenţă a Prutului cu Dunărea , la Bărboşi, s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce, o amforă cu monogramă creştină iar recent, săpăturile arheologice din aceeaşi zonă au scos la iveala un mormânt paleocrestin, aparţinând unui daco-român, pe nume Inocens.

             Istoria lui pseudo-Abdias pomeneşte despre unul singur în timp ce Martirogiul lui Adon foloseşte pluralul: “a aşezat [în Scythia] …episcopi”. Cert este faptul că de la un anumit moment al istoriei conducerea ierarhică a provinciei s-a unificat. Scythia Minor în întregime a intrat sub oblăduirea unui singur episcop care îşi avea reşedinţa în metropola provinciei, Tomis. Acest fapt îl cunoaştem de la istoricul bisericesc Sozomen (sec. VI).

          Relatând întâlnirea din anul 369 dintre episcopul tomitan Bretanion şi împăratul Valens el aminteşte “un vechi obicei, care se păstrează şi acum, ca un singur episcop să păstorească Bisericile întregului neam”. Este de presupus ca acest vechi obicei s-a impus cu ceva timp înainte de edictul de la Mediolanum (313) când religia creştină a căpătat libertatea. Păstrarea sa şi după acest moment – când în general structurile organizatorice ale Bisericii creştine cunosc o dezvoltare tot mai mare – se poate explica tocmai prin vechimea sa, vechime care i-a dat autoritate pe plan local.

          Din punct de vedere bisericesc (canonic) Episcopia Tomisului depindea la început de Heracleea tracică. Ulterior, după ridicarea în rang a scaunului bisericesc din orasul Constantinopol, noua capitală a imperiului, Tomisul a intrat sub directa jurisdicţie a acestuia. În acest ultim moment  hirotoniile ierarhilor tomitani se faceau chiar la Constantinopol.

          Primul ierarh dobrogean cunoscut după nume este episcopul Evanghelicus (în jurul anului 303). El este cunoscut din Actul martiric al Sfinţilor Mucenici Epictet Preotul şi Astion Monahul. Episcopul Evanghelicus i-a botezat pe parinţii Fericitului Astion – Alexandru şi Marcellina – sosiţi la Halmyris în căutarea fiului lor. Referitor la oraşul de reşedinţă al acestui ierarh dobrogean documentul este însă destul de vag. Din el aflăm doar că Evanghelicus era “episcopul lui Hristos” care vizita cetăţile acestei provincii. Este de presupus însă ca în anul 303, data pătimirii Sfinţilor Mucenici, obiceiul cârmuirii întregii provincii de către un singur ierarh era deja generalizat în provincie. Ca atare, episcopul Evanghelicus poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind episcop al oraşului Tomis, primul ierarh tomitan cunoscut după nume.La începutul secolului al IV-lea în Scythia Minor sunt cunoscuţi alţi doi episcopi. Este vorba de ep. Efrem şi ep. Tit. Despre primul dintre aceştia ştim că a venit din Palestina în timpul ep. Hermon al Ierusalimului (300-314) pentru a predica creştinismul în Sciţia. El a murit ca martir în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-304).Tot ca martir a pătimit şi cel de-al doilea episcop, Tit (c.319-324), după cum aflăm din Acta Sanctorum, dar în timpul persecuţiei lui Licinius (pe la 2-3 ianuarie 319-324). El a fost, după cîte se pare, aruncat în mare deoarece a refuzat să îndeplinească serviciul militar, incompatibil cu slujirea sa arhierească. O inscripţie păstrată chiar la Muzeul de Arheologie din Constanţa cu textul “Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul…” pare a se referi chiar la acest episcop tomitan.

    

          Un episcop de la Tomis a participat şi la Sinodul I ecumenic ţinut în oraşul Niceea în anul 325 aşa cum  ne asigură istoricul bisericesc Eusebiu de Caesareea, participant la acest Sinod, care, în lucrarea sa Despre viaţa împăratului Constantin, afirma că: “nici scitul [ierarhul provinciei Scythia Minor] nu lipsea din ceată”. Numele acestui episcop tomitan ar fi trebuit să figureze alături de Marcus  Dacus din Scupi, Pistus din Marcianopolis,  Protogenes din Sardica, Ursacius din Singidunum , Dominius din Sirmium , Valens din Mursa…

           Unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai oraşului Tomis a fost episcopul Bretanion. Despre acesta avem mai multe informaţii oferite de documentele bisericeşti. Mai întâi este vorba despre întâlnirea dintre el şi împăratul Valens, întâlnire care a avut loc la Tomis în anul 369. Cu prilejul campaniei militare îndreptată împotriva goţilor(geţilor) de  dincolo de Dunăre, împăratul a întreprins şi o vizita în orasşul Tomis. Înfocat susţinător al ereziei ariene, condamnată deja la Sinodul I ecumenic, Valens i-a cerut episcopului Bretanion să intre în comuniune cu arienii. Episcopul nu s-a lăsat însă înduplecat şi, plin de curaj, l-a înfruntat pe împărat apărând dreapta credinţă. Istoricul bisericesc Sozomen este cel care descrie  acest eveniment deosebit de important pentru întreaga Biserică creştină: “Se spune ca sciţii [locuitorii Scythiei Minor - Dobrogea] au rămas statornici în vechea credinţă [credinţa ortodoxă]. Neamul acesta are multe oraşe, sate şi cetăţi, dar metropola este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng, pentru cine navighează în Pontul Euxin [Marea Neagra].Este un vechi obicei, care se păstrează şi acum, ca un singur episcop să pastorească Bisericile întregului neam. În timpul în care vorbim, ele erau păstorite de Bretanion, iar împăratul Valens a venit la Tomis. După ce a intrat în biserică, îndemnându-l cum obişnuia el, să se unească cu cei din erezia potrivnică [ariana], Bretanion a vorbit în faţa împăratului cu îndrăzneală, despre dogma Sinodului din Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul l-a urmat”. Datorită acestei îndrăzneli fără precedent, episcopul Bretanion a suferit, pentru o vreme, chiar exilul.Se mai ştie, apoi, despre episcopul Bretanion că a purtat corespondenţă cu Sfântul Vasile cel Mare şi că a mijlocit trimiterea moaştelor Sfântului Sava de la Buzău în Capadocia, la Sfântul Vasile cel Mare. De altfel, şi Sfântul Bretanion era capadocian de neam. După unii istorici Actul martiric al Sfântului Sava ar fi fost scris chiar de el.

       Pentru viaţa sa curată şi zelul deosebit în apărarea dreptei credinţe, episcopul Bretanion al Tomisului a fost canonizat încă din vechime. El este prăznuit în fiecare an la data de 25 ianuarie, zi la care în Acta Sanctorum se spune: “la Tomis, în Scythia, se sărbătoreşte ziua Sfântului Bretanion episcopul, care a strălucit în Biserica printr-o admirabilă sfinţenie şi zel pentru credinţa sobornicească, sub împăratul arian Valens, căruia i s-a împotrivit”.

        După păstoria episcopului Bretanion scaunul bisericesc de la Tomis a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie autocefală. Aceasta înseamnă ca întâistătătorii ei depindeau din punct de vedere bisericesc direct de Patriarhia de la Constantinopol, iar nu indirect prin intermediul altui scaun mitropolitan. Era şi urmarea prestigiului pe care scaunul de la Tomis l-a dobândit în timpul păstoririi episcopului Bretanion.

         Primii arhiepiscopi autocefali de Tomis se pare ca au fost chiar urmaşii direcţi ai Sfântului Bretanion: Terentius (Gherontius) şi Sfântul Theotim I. Primul dintre aceştia a participat în anul 381 la Sinodul al II-lea ecumenic care s-a ţinut în capitala Imperiului bizantin, Constantinopol.

         Ultimul ierarh tomitan din secolul al IV-lea, Sfântul Theotim I (390-407), era scit de neam, adică localnic geto-daco-român. Cel mai probabil, Theotim a vieţuit o vreme într-una dintre mănăstirile provinciei de unde a fost ridicat pe scaunul episcopal datorită vieţuirii sale deosebite. Istoricii bizantini ne spun despre el, în acest sens, că era “bărbat crescut în filosofia [monahală]“, că purta plete, pe care şi le lăsase din momentul îmbrăţişării acestui fel de viaţă, şi că avea un trai cumpătat: nu avea o oră fixă pentru masă, ci mânca şi bea numai atunci când îi era foame sau sete; “căci ca un filosof ce era s-a supus acestor necesităţi ale firii numai de nevoie şi nu din plăcere… <Apostolul daco-românilor>, îmblânzitorul hunilor, a păstorit peste Scythia cu o autoritate de sfânt ambele maluri ale Dunării “, cum consemnează Sozomen în Istoria sa.Theotim este, astfel, primul episcop de Tomis despre care ştim sigur că provenea din rândurile cinului monahal, cel mai probabil local. El era, de altfel, şi scriitor ascetic, câteva fragmente din operele sale scurte păstrându-se până astăzi, menţionat fiind de Fericitul Ieronim în lucrarea sa <De viris illustribus> : ”Teotim mitropolit de Tomis în Scythia a scos scurte tratate,în formă de dialog în stilul vechii elocinţe;aud că mai scrie şi alte lucrări.”

         Între secolele III-VII,creştinismul cunoaşte în Scythia cea mai mare dezvoltare din întreg Imperiul Roman.De la prima Episcopie întemeiată de Apostolul ANDREI, în secolul I, s-a ajuns la rangul de Arhiepiscopie pe la jumătatea secolului III,”Metropolă a Pontului”,iar la începutul secolului IV,să fie Mitropolie. (P. Aebischer –Basilica ,ecclesia Etude de stratigraphie linguistique, în “Revue de linguistique romane” XXVII,1963).

         Una dintre cele mai representative figuri bisericeşti ale secolului IV, a fost mitropolitul Niceta de Remesiana-Apostolul Daciei Mediterraneene şi al întregii Thracii,despre care Sfântul Paulin de Nola ne lasă un portret fascinant:”Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei; barbarii învaţă prin tine să cânte pe Hristos; la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice ,fiindu-I tu învăţător.Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci:cei ce cultivă pământul, în interior,şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”.(Stefan C. Alexe-Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în secolele IV şi V. Studii Teologice. an. XXI, nr.7-8. Bucureşti 1969).  

          Episcopii de Tomis,participanţi la Sinoadele Ecumenice,erau de fapt Mitropoliţi.

          Reforma administrativă a lui Constantin cel Mare a împărţit imperiul în 117 Provincii şi 14 Dieceze,cu aceleaşi Prefecturi.Prima Prefectură era a Orientului(cu capitala la Nicomidia),cu Diecezele : Egipt, Siria, Asia, Pont şi Tracia.A doua Prefectură era Illyricul cu Diecezele :Illiricul occidental (capitala la Sirmium)şi Illiricul oriental, Dacia şi Macedonia (cu capitala la Sardica şi Tesalonic).

             Începând cu anul 381,d.Hr.Scythia Minor şi Moesia Inferioar,care aparţinuseră Diecezei Tracia (mitropoliţii de Tomis şi Marcianopolis depindeau de exarhul-mitropolit de Heracleea),devin dependente de Constantinopol (mitropolitul Teotim I al Tomisului a participat la Sinoadele din Constantinopol din 400 şi 403,luând apărarea Sf.Ioan Gură de Aur). (Matthew Spinka-A history of Christianity in the Balkans, Chicago, 1933; Milan Sesan-Illiricul între Roma şi Bizanţ, în M.A.,an. V,nr.3-4,1960).

              La începutul secolului VI, Mitropolia Tomisului atinge cea mai înaltă înflorire din toată perioada ei,sub a cărei jurisdicţie se aflau paisprezece Episcopii: Tropaeum Traiani (Adamclisi); Axiopolis(Cernavodă);Capidava(Capidava);Carsium(Hârşova);Troesmis(Igliţa);Noviodunum (Isaccea); Aegysus(Tulcea); Salsovia (Mahmudia); Halmyris (Murighiol); Histria(Histria); Callatis(Mangalia); Bizone(Cavarna); Dionysopolis(Balcic); Zaldapa(Galeş). (Părintele Elefterie –Istoria Creştinismului în Dobrogea.Mănăstirea Dervent.2005).

   Prin Novela XI din 14 Aprilie 535,împăratul Justinian cel Mare,de origine tracă, (527-565),a înfiinţat o Mitropolie autocefală numită Justiniana Prima ,care cuprindea următoarele provincii ale Prefecturii Illiricului: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Secunda, Moesia Inferior şi Scythia Minor .Al treilea mitropolit de Justiniana Prima, Ioan era de origine daco-getă,căruia îi urmează Felix de Sardica,mitropolit din Dacia Mediteranea.În timpul funcţionării Mitropoliei de Justiniana Prima, şi a Mitropoliei de Tomis,în nordul Dunării exista şi o Arhiepiscopie la Recidava, şi Episcopii la Sucidava-Celei (Oescus) , Viminacium, Lederata şi Aquae (Călan) şi Morisena (pomenite în Novela XI). (Jacques Zeiller –La site de Justiniana Prima, în Melanges Diehli, I, Paris, 1930; A. Grabar-Les monuments de Tsaritchin Grad et Justiniana Prima ,in “Cahiers Archeologiques, “III, Paris,1948). 

Teritoriul dintre Prut şi Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român, pe cuprinsul căreia etnogeneza şi creştinarea neamului nostru au mers mâna în mâna. Limba româna şi creştinismul din această parte a pământului românesc sunt, în acest sens, o dovadă de necontestat.

 

Continuitatea unei vieti creştine este atestată însă   de descoperirile arheologice: şase bisericuţe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi – jud. Constanta, desigur o aşezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII);

 

 

                                                              

   Text nedescifrat. Inscripţia s-a exfoliat în cursul primãverii anului 2003. Fotografia dateazã din martie 2003, iar în iunie inscripţia nu mai exista.

 

 

Pământul Basarabiei-fâşie de pământ de la Gurile Dunării stăpânită iniţial de Basarabii munteni şi extinsă ca denumire, asupra unui teritoriu de câteva ori mai mare- păstrează până în zilele noastre acele bisericuţe rupestre, de pe malul drept al Nistrului, pe care tradiţia populară le situează în anii ,, năvălirii barbare „, care îi sileau pe adepţii noii credinţe să-şi practice viaţa religioasă în locuri ferite, mulţi dintre aceşti prim creştini ai pământului românesc încheindu-şi viaţa cu moartea martirică ;

 

  Intrare în Biserica Mănăstirii Ţâpova –valea Nistrului 

    La Garvan (fosta Dinogeţia)  s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucaţi dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în ţară. O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit în diferite părţi ale ţării, inclusiv dincolo de Prut.

 

Biserica Corbii de Piatră – sat Brăduleţul pe Râul     Doamnei , Masivul Făgăraş

     Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor ortodocşi pe aceste meleaguri, ci constituie şi indicii sigure pentru exigenţa unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari şi slavi, va fi luat fiinţă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeţia – Garvan, unde s-au descoperit biserica şi atâtea obiecte de factura creştină.

 

 

              

                                                Biserica rupestră Dumbrăveni

                                                            ( Dobrogea )

 

 

            În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-românilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Strămoşii nostri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar credinţa creştină – ca formă superioară de manifestare spirituală – au reuşit s-o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora.

        La sfârşitul secolului VII, apar  şi bulgarii,veniţi de pe Volga. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, Bizanţul a început lucrarea de încreştinare a trei popoare slave din jurul Daciei:a moravilor, prin Sfinţii Fraţi Constantin(Chiril) şi Metodie, a bulgarilor şi a sârbilor, fără a exista vreo <misiune> pe teritoriu Patriei noastre.

După desăvârşirea noului stat bulgar, sub Ţarul Boris I (852-889) s-a trecut şi la organizarea Bisericii, prin ucenicii fraţilor Chiril şi Metodie”apostolii slavilor”; Clement ajuns episcop de Ohrida, Constantin la Preslav, Jandov în Dacia şi Moznopon în Alpii Valahiei. Biserica bulgară şi-a căpătat autonomia în timpul Ţarului Petru (927-969) ,când întâistătătorul Damian a devenit primul patriarh, iar Patriarhia Bulgariei s-a substituit Mitropoliei Justiniana Prima.Reşedinţele noii Patriarhii au fost la Preslav şi la Silistra(fost Durostorum).

             Cănd Dobrogea a ajuns sub stăpânirea bulgară între 681-971, Episcopiile de Vidin (vechea Bononia) şi Dîrstor (Dristra-Silistra, vechiul Durostorum), Niculiţel-Garvăn (vechile Noviodunum şi Dinogeţia), Troesmis, Carsium, Constantiana, Capidava, Axiopolis, Vicina, Callatis, Tropaeum Traiani, Tomis, Aegissus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa, Dionysopolis), au ajuns dependente de Biserica bulgară. ( G. Vălsan-Les Roumains de Bulgarie et de Serbie, Paris, 1918). În 1018,după ce Vasile II Bulgaroctonul  a cucerit Bulgaria şi Macedonia,Patriarhia bulgară şi-a pierdut autocefalia, devenind dependentă de Constantinopol. Statul bulgar s-a refăcut şi a atins apogeul sub Dinastia Asăneştilor (daco-română, 1185-1257),revenindu-se bisericeşte la Patriarhie, cu reşedinţa la Tîrnovo, sub jurisdicţia căreia se aflau şi Episcopiile daco-vlahe atât din sudul cât şi din nordul Dunării. (A. D. Xenopol-L`empire Valacho-bulgare, în “Revue Historique”,t.47,1891;Borislav Primov-Crearea celui de-al doilea Ţarat bulgar şi participarea Vlahilor,în vol.Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor,sec.XII-XIX,Bucureşti, 1971).  În 1235, Patriarhia Ecumenică a recunoscut autocefalia Patriarhiei bulgare de Tîrnovo,iar pe Ioachim patriarh. Urmaşul său Eftimie, l-a avut ca ucenic pe marele cărturar Grigorie Ţamblac.După moartea ultimului mare ţar vlaho-dac Ioan Alexandru(1331-1371), Ţaratul Vlaho-bulgar s-a împărţit între fii acestuia: Ţaratul de Tîrnovo condus de Ioan Sişman şi Ţaratul de Vidin condus de Ioan Stracimir (fratele vitreg, nepot de fiică al lui Basarab I şi soţul Anei, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab).Vlaho-sârbii au atins şi ei cea mai puternică înflorire sub domnia marelui rege Stefan II Nemania, care a adus autocefalia Bisericii sârbe,cu reşedinţa la mânăstirea Jicea, ridicată în 1219, cu 12 eparhii (din care două Arhiepiscopii pe Dunăre: la Belgrad şi Branicevo,cu 6 episcopii,între care şi Dibiscos), care erau dependente de Mitropolia Vlahilor (cu reşedinţa la Lerin sau la Prilep). (Ion I. Nistor –Originea românilor din Balcani şi Vlahiile din Tesalia şi Epir,Bucureşti, 1944:Legăturile cu Ohrida şi exarhatul Plaiurilor,în ”An.Acad. Române”Mem. Sect. Ist., s.III,t.XXVII, 1944-45).

    Între secolele XIII-XIV,Arhiepiscopiile de Tomis şi Dinogeţia-Garvăn, cu celelalte 16 Episcopii sufragane, s-au constituit sub Mitropolia Vicinei. Se cunosc numele câtorva mitropoliţi: Teodor, Luca, Macarie, Chiril, şi cel mai strălucit Iachint, care în 1359, la dorinţa Voievodului Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti, şi recunoscut de Patriarhul ecumenic Calist I, a devenit mitropolit al Ungrovlahiei. (Ioan Rămureanu-Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în volumul de la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină. Galaţi, 1977).

   Mitropolitul Teodor de Vicina este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era un oraş-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită „Alexiada” a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118).

    Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, născut, fie la Bizanţ, fie în Dacia Pontică, care, după anul 971, se chema Paristrion sau Paradunavon şi avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de migratori, el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanţ provincial”, cu scaun episcopal, cu aşezări greceşti şi româneşti, cu câteva mănăstiri şi sihăstrii de renume şi cu o puternică influenţă religioasă şi culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei şi estul Ţării Româneşti.

    Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor”. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său. A purtat grijă de credincioşii de la nordul Dunării, trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina. A susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa, precum Mănăstirea Sfântul Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, pe atunci destul de vestite.

    Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XII.

    Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi pastor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Arges, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. El sfinţea biserici, hirotonea preoţi, împărţea binecuvântare poporului atât de credincios al “vlahilor” şi era sfetnic apropiat al marelui domn. Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o noua mitropolie românească, cunoscută sub numele de “Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I. Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate satele, să zidească biserici la oraşe şi sate, să întemeieze noi aşezări mănăstireşti şi să ţină în strânsă legătura duhovnicească Biserica Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca “exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari. Acest ierarh, ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc,  prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. El a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi călugări “vlahi” la Mănăstirea Cutlumus-Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. Iar în ţară a organizat mai multe mănăstiri la Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tanganu, Cotmeana şi altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a săvârşit cu pace în anul 1372.

           Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de Carpaţi. În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocşi în “ţara bolohovenilor”, a “berladnicilor” şi a “brodnicilor”, amintite în izvoarele medievale. În anul 1353, este atestată documentar existenţa episcopului Chiril Românul în ţara bolohovenilor, situată pe teritoriul Bucovinei.

         În a doua jumatate a secolului XIV, prin reunirea diferitelor formaţiuni politice existente între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră, s-a întemeiat şi s-a organizat statul independent Moldova. Maxima extindere a noului stat independent este atestată, în 1392, în timpul lui Roman I: “de la munte (Carpaţi) pâna la mare (Marea Neagra)”, cuprinzând, aşadar, întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru  şi care avea să-l aşeze în scaunul de mitropolit pe Iosif, ruda sa, cel ce-şi avea scaunul la Cetatea Albă.

                  La începutul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1401, Iosif I Muşat este recunoscut de scaunul patriarhal constantinopolitan ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava. Mitropolia Moldovei, atestată documentar încă din 1386, era astfel consfinţită ca aparţinând unei etnii distincte, într-un teritoriu clar definit din punct de vedere geografic şi istoric, teritoriul care  a făcut parte din structurile statale şi bisericeşti ale Moldovei. Sub raport administrativ-bisericesc, ţinuturile Iaşi (de pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei şi Lăpuşna aparţineau de Mitropolia Moldovei, iar Tigheciul, Falciul (din stânga şi dreapta Prutului), Cahul şi teritoriile până la Marea Neagră de Episcopia Romanului.Alexandru cel Bun,recunoscut pentru evlavia sa  a  înfiinţat , în cadrul Mitropoliei Moldovei, o episcopie la Rădăuţi, în jurisdicţia căreia intra şi Hotinul, situat în stânga Prutului.

 

Biserica Mănăstirii Capriana

 

 Începând cu anul 1457, Biserica Moldovei cunoaşte un continuu progres, datorită deosebitei griji arătate ei de drept credinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt . Dintre cele 47 de ctitorii  ale voievodului,mai cunoscute pe teritoriul din stânga Prutului, în Basarabia de azi sunt biserica mănăstirii Capriana, biserica Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Hotin şi, se pare, o biserica în Cetatea Albă. În anul 1484, Ştefan cel Mare pierdea, după lupte grele, în faţa turcilor cetăţile de pe teritoriul Basarabiei, Chilia şi Cetatea Alba (Akkerman, cum o numeau turcii), unde puterea otomană a organizat adevărate capete de pod ale expansiunii turceşti la nordul Mării Negre.

       În anul 1538, sultanul Soliman Magnificul în urma ajutorului dat domnului Ţării Româneşti, Radu Paisie de a-şi reocupa tronul, s-a ales cu întregul ţinut al Brăilei,fosta regiune numită Părţile Basarabene sau Părţile Tătăreşti, cunoscută, îndeobşte, sub numele de Bugeac a fost desprinsă de Ţara Româneasca şi Moldova şi transformată într-o raia,Tighina,  ce se întindea din dreptul Hârşovei spre nord-vest, pâna la râul Buzău, spre nord-est, pe cursul râului, apoi catre est spre Dunăre, paralel cu Siretul.  “Moldova de peste Prut”, teritoriul rămas în stapânirea Moldovei, cuprindea de acum numai ţinuturile Cahul, Tigheciu, o parte din Falciu, Lapuşna, Orhei, partea din stânga Prutului a Iaşilor, Soroca si Hotin.

      Un moment semnificativ pentru tradiţionala comuniune de viaţă bisericească a teritoriilor din stânga şi dreapta Prutului este înfiinţarea, în vremea lui Aron Voda, la 1596, a Episcopiei Huşilor, care avea jurisdicţie dincolo de Prut, asupra Codrului Tigheciului, până la hotarul Bugeacului, aflat sub stapânire turcească, asupra cetăţilor Falciu, Cahul, Tighina, Lapuşna, Orhei, Soroca, precum şi asupra multor târguri şi sate românesti din spaţiul dintre Nistru si Bug.

         În urma instaurării stăpânirii turceşti, pentru aceste teritorii s-a înfiinţat, pe la 1546-1595, Mitropolia Proilaviei (după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei ö Proilobov), cu reşedinţa la Brăila, depinzând canonic direct de Patriarhia Ecumenică. Această mitropolie îşi întindea jurisdicţia atât asupra zonelor Chiliei şi Cetaţii Albe, cât şi, foarte probabil, în nordul Dobrogei şi care ocupa locul 55,după cel al Mitropoliei Dristrei (vechiul Durostorum), între mitropoliile supuse Patriarhiei Ecumenice.   Istoricul Demostene Russo,susţine că Mitropolia Proilaviei era înfiinţată înainte de 1500,cuprinzând teritoriile din jurul Chiliei,Cetăţii Albe şi nordul Dunării.Mitropolitul îşi muta uneori reşedinţa, din diferite pricini, la Ismail, Reni, Galaţi sau Căuşani, lângă Tighin. Mitropolia Proilaviei era de fapt continuatoarea Mitropoliei de Vicina,din timpul lui Basarab I-Intregitorul

       Mitropolia Proilaviei îşi întindea jurisdicţia asupra Brăilei,Turnului,Ismail,Chilia,Cetatea Albă,Tighina,nordul Dobrogei luat de la Mitropolia Dristrei şi peste Nistru înspre Bug,în aşa numita <Ucraina Hanului>(stăpânită un timp de Gheorghe Duca Vodă al Moldovei,1668-1683),cu peste 40 de sate de ortodocşi români şi cetăţile Balta,Dubăsari şi altele.

           În actul sinodal din mai 1590,prin care Patriarhia Ecumenică a aprobat înfiinţarea Patriarhiei Ruse,între cei peste o sută de semnatari se numărau şi mitropolitul Nectarie <<fost al Proilaviei>> şi Antim,mitropolit în funcţiune.

           În 1621,este menţionat mitropolitul Grigorie al Proilavului,în 1639,mitropolitul Meletie,în 1655,luna Octombrie este ales Gherasim ca mitropolit al Proilavului şi Ismailului,după 1668,vine rândul patriarhului Partenie IV,după 1672,întâlnim pe Lavrentie,în 1680,este consemnat Nectarie,urmat de Calinic şi Grigorie,apoi domnia lungă a lui Ioanichie şi urmează un alt Calinic(născut în Zagora din Tesalia),care devine patriarh ecumenic,sub numele de Calinic IV.

        Cel mai reprezentativ mitropolit al Proilaviei a fost DANIIL,fost de Sidis,care se intitula:<Daniil,din mila lui Dumnezeu,mitropolitul Proilavului,Tomarovei(Reni),al Hotinului,al întregului ţărm al Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului>,cu reşedinţa la Ismail.

 

Mitropolitul Daniil a ctitorit o biserică în târgul Căuşani(unde şi-a pictat chipul său şi al mamei sale),dând binecuvântarea pentru zidirea altor şase biserici,pe care le-a şi sfinţit.

     In pictura bisericii este reprezentat Sfintul Ioan cel Nou, considerat protectorul al Moldovei.                                

 

 

Din momentul în care imperiul ţarist s-a învecinat cu ceea ce avea să se numească „Basarabia „ aceasta situaţie avea să devină  „ nenorocirea noastră geografică „ aşa cum afirma marele român , Octavian Goga.Basarabia avea să devină prima victimă a expansionismului politic ţarist, exercitat „mână în mână „ cu un expansionism bisericesc, provoslavnic. Proiectul himeric al lui Petru cel Mare, refacerea marelui imperiu ortodox, transformarea Rusiei într-un nou Bizanţ, avea să însemne pentru români în genere şi, pentru românii moldoveni în special, aproape 300 de ani de cumplite suferinţe ascunse  de „fratele cel mare de la răsărit „  la început sub semnul „misionar ”, „în numele Crucii ” pentru o aşa-zisă eliberare a fraţilor întru credinţă de jugul musulman dar, care s-a dovedit a fi de fapt, doar aplicarea politicii ruseşti de cucerire.

         Începând cu anul 1711, Ţările Româneşti, Moldova şi Valahia, aveau să fie confruntate , timp îndelungat cu cea mai vicleană şi mai păgubitoare formă de imixtiune în treburile lor interne din câte le hărăzise până atunci destinul istoric.

           Românii din ambele principate şi-au îndreptat , în acele timpuri, privirile şi speranţele spre Rusia, ca spre o ţară de aceeaşi credinţă, gata să-i apere şi să-i izbăvească de „ nelegiuţii agareni „.

           Ţelul declarat al campaniei lui Petru cel Mare este îmbrăţişat cu entuziasm de un Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu care însă îşi vor lua şi fireştile măsuri de prevedere.

          Sfântul Voievod,  Constantin Brâncoveanu , după ce încheie un Tratat de alinţă cu Ţarul, la 1709, se arată reticent, prevăzător, în timpul campaniei propriu-zise, care avea să ducă la dezastruoasa înfrângere de la Stănileşti.

           În următoarele secole, atât propaganda rusească cât şi urmaşa ei, propaganda sovietică avea să consume multă energie pentru a se dovedii faptul că românii fuseseră cei care îi invitase să-i ocupe şi să-i asuprească , ca şi cum înlocuirea unui asupritor cu altul ar putea avea o logică ştiută doar de istoriografia aservită ruşilor. (va urma)