Bâlciul, „târg mare ţinut în anumite perioade ale anului, la sărbători importante şi însoţit de spectacole şi de petreceri populare; iarmaroc”(DEX), în localitatea Urlaţi din judeţul Prahova se desfăşoară în fiecare an de Sfântul Ilie, 21 iulie.

            Aproape cu lacrimi in ochi de emoţie revin la bâlci dupa 45 de ani şi îl găsesc schimbat. Nu am mai găsit mulţimea căruţelor frumos împodobite cu care oamenii veneau la bâlci, unul din marile evenimente din viaţa lor.

Câte o căruţă ici-colo este o raritate. În schimb în stradă dai de mulţimea autoturismelor.

Cea mai mare parte a bâlciului este un bazar cu tarabe foarte bine aprovizionate cu mărfuri, din care lipsesc însă obiectele tradiţionale pentru munca la câmp.

Oamenii au continuat să vină la bâlci, dar pe feţele lor nu se mai citeşte bucuria de altădată. Ei sunt trişti, foarte trişti, prin arşiţa soarelui de vară se plimbă pe aleea dintre standuri, fără a cumpăra aproape nimic. Par a fi venit din obişnuinţă, sau de dragul unei sărbători şi al unei tradiţii. Unii dintre ei şi-au adus şi copiii sau nepoţii în speranţa că-i vor ajuta să trăiască ceva din bucuria cu care ei, cei în vârstă, veneau la bâlci în copilăria lor.

Am regăsit comediile, dar faţă de cele de altădată sunt aproape pustii. Lipseşte mulţimea copiilor ca şi a tinerilor care se dădeau în ele într-un început de hârjoană şi de idilă.

Nu am mai găsit turta dulce şi limonada după care noi, copiii, tânjeam un an de zile şi al căror gust îl mai simţim şi astăzi. Se găsesc în schimb, ceasul, ochelarii şi gorniţele jucărie, dar este foarte mic numărul copiilor care se mai bucură de ele. Cu greu am auzit un singur sunet de gorniţă şi am văzut un singur copil cu ochelarii de soare care altădată erau o adevărată mândrie.

Nu am mai găsit nici circul şi nici fotograful.

Mă întreb cu părere de rău de ce timp de 45 de ani nu am mai venit la bâlci.

De ce oare nu mi-am adus copilul la bâlci, asemenea altor părinţi, de ce l-am privat de o sărbătoare tradiţională atât de importantă? De ce nu am ştiut să îi fac o bucurie care trăită la vârsta copilăriei i-ar fi rămas vie în suflet pentru totdeauna şi l-ar fi ajutat să transmită mai departe flacăra tradiţiei?

O întrebare firească ce imi apare în minte este Cum o fi fost bâlciul de-a lungul celor 45 de ani când eu l-am tratat cu indiferenţă? Ce s-o fi vândut la tarabe în anii grei de criză ai dictaturii comuniste?

Un gând de recunoştinţă mi se îndreaptă spre toţi cei care de-a lungul timpului au contribuit la menţinerea acestui obicei şi iau o hotărâre sigură de a-mi aduce elevii şi nepoţii la bâlci pentru a trăi cu speranţa unei bucurii, pentru a-i smulge din lumea mediocrităţii folclorului contemporan şi pentru a-i determina să transmită tradiţia.