U R A  Ş I  I U B I R E A

Iubire şi ură, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, frumos şi urât…! Iubirea înseamnă viaţă! Ura înseamnă moarte,înseamnă crimă! Ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista iubirea, dacă am anula-o? Răspunsul: am înceta sa existăm ca oameni. Trăind prea mult în întuneric, începi să-l iubeşti, începi să te obişnuiesti cu el atât de mult, încât nu mai accepţi lumina. Voi începe reamintindu-vă de “Alegoria lui Platon”, cu oamenii din peşteră. În cartea a VII-a a “Republicii”lui Platon, acesta ne propune să ne imaginăm o peşteră, ai cărei locuitori sunt ţintuiţi pe nişte bănci; ei au grumazurile, mâinile şi picioarele legate în aşa fel încât nu pot privi decât peretele din fund al peşterii. Să ne mai închipuim că unul dintre locuitorii peşterii reuşeşte să se dezlege, se ridică şi găseste ieşirea din peşteră. În momentul când iese din peşteră este doborât de lumina soarelui despre care el nu ştia că există. Treptat se obişnuieşte cu lumina şi vede pentru prima dată firul de iarbă, copacii, apele, pasărea care zboară…! Brusc îşi aminteste de tovarăşii lui din peşteră, aleargă, şi, dezlegându-i, le vorbeste despre frumuseţile incredibile de afară. După care, le spune să-l urmeze. Şi, în loc să-l urmeze,…ei îl ucid!

Să-ţi ucizi Eliberatorul !Să ajungi să-ţi iubesti lanţul! Să refuzi să ieşi la lumină! Alegoria lui Platon este genială! Sub altă formă, dar foarte asemănător, aşa a procedat omenirea şi cu Iisus Hristos. A venit, ne-a eliberat de păcate, ne-a oferit “Lumina”, iar omul L-a răstignit. “I-am învăţat să tragă cu arcul şi au făcut din mine ţintă” (Saddi). Este o adevărată tragedie să-L refuzi pe Hristos! Ştiţi cum defineşte Dostoievski iadul? “Neputinţa de a mai iubi”! (Fraţii Kamarazov). Vă invit să facem o vizită în iad. Este vorba de iadul închisorilor, de iadul torţionar, de zona întunericului, de zona unde iubirea era interzisă şi gândirea arestată. Oare nu este riscant să facem acest lucru, nu este periculos să vizităm aceste ţinuturi înfricoşătoare? O vom face, chiar dacă suntem avertizaţi că acest itinerar este plin de pericole şi nu poate oferi nimic pe placul omului normal.După ce vom parcurge acest traseu, la întoarcere, vom şti să apreciem şi să fim bucuroşi că de fapt, în afară de întuneric, minciună, crimă, ură, mai există şi lumină şi iubire.

Pentru călătoria în iad, avem nevoie de nişte călăuze. Pe parcursul acestui traseu, ele, călăuzele, ne vor vorbi tot timpul. Dumneavostră, cei prezenţi, dacă nu sunteţi de acord cu ce spun aceste călăuze, sunteţi invitaţi (dacă veţi putea) să demontaţi afirmaţiile rostite sau scrise de ele. Propun ca prima călăuză să fie Alexandr Soljeniţîn , cel care a plecat dintre noi luna aceasta (3 august 2008). În 1997, la Editura Univers apărea pentru prima dată în limba română “marea carte care a explodat ca o bombă atomică a conştiinţei morale şi civice cu efect planetar: “Arhipelagul Gulag” (Al. Paleologu). De fapt, în 1997 apar vol. I şi II, iar în 1998, vol. III. Această operă uriaşă se întinde pe aproximativ 1500 pagini şi cuprinde evenimentele cutremurătoare ale anilor 1918- 1956.

De fapt, invitaţia mea de a face o vizită în iad, nu este altceva decât îndemnul de a citi cu atenţie această capodoperă a celui mai mare dizident (simbolul dizidenţei ruse). Ca nimeni altul, în cărţile sale, Soljeniţîn descrie ororile sistemului totalitarist şi îngrădirea libertăţilor individuale.”…aceleaşi mâini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: <Nu trebuie…Nu trebuie să răscolim trecutul! …Celui care va pomeni trecutul – să i se scoată un ochi! >Însă proverbul continuă astfel: <Iar celui care îl va uita- să i se scoată amândoi”!>. Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvârşire toate documentele”. (vol. I, p.5) sau “Ceea ce ar trebui cuprins în această parte, este de necuprins. Pentru a concepe şi a pricepe acest sălbatic adevăr, trebuie să-ţi fi târât vieţi de-arândul zilele prin lagăre, prin aceste locuri unde, fără o înlesnire cât de cât, nu apuci să supravieţuieşti nici măcar unei singure condamnări, căci lagărele au fost născocite pentru exterminare. Urmarea: toţi cei care au sorbit până la fund, cei ce au gustat mai din plin sunt în mormânt; ei nu vor vorbi niciodată. Esenţialul despre lagărele Arhipelagului nu va fi spus de nimeni, nicicând. Şi este mult peste puterile unui condei solitar întreaga întindere a acestei istorii şi a acestui adevăr. În ceea ce mă priveşte, m-am învrednicit doar de-o fantă prin care se poate întrezări Arhipelagul, nicidecum de o vedere din turn. (…) Dar pentru a afla gustul mării e de ajuns o singură înghiţitură.” ( vol. II,p.6)

CARTEA NEAGRĂ A COMUNISMULUI ARE ŞASE AUTORI

O altă călăuză: “Cartea neagră a comunismului” – (crime, teroare, represiune) – 745 pagini. Iată un fragment din rechizitoriul de la Nurnberg al procurorului Francois de Menthon care sublinia dimensiunea ideologică a acestor crime: “Îmi propun să vă demonstrez că orice criminalitate organizată şi masivă decurge din ceea ce-mi permit să numesc crimă împotriva spiritului, vreau să spun dintr-o doctrină care, negând toate valorile spirituale, raţionale sau morale pe baza cărora popoarele fac de milenii să progreseze condiţia umană, vizează să arunce Umanitatea în barbarie, dar nu în barbaria naturală şi spontană a popoarelor primitive, ci într-o barbarie demonică pentru că e conştientă de ea însăşi, utilizând pentru a-şi atinge scopurile toate mijloacele materiale puse de ştiinţa contemporană la dispoziţia omului. Păcatul împotriva spiritului – iată păcatul originar al naţional- socialismului din care decurg toate crimele” (pg.13)

“Cartea neagră a comunismului” are şase autori, în frunte cu Stephane Courtois ( Editura Humanitas,1998). Şi pentru că există şi azi destui români care nici pe departe nu au ideie ce au însemnat crimele comuniste, voi sublinia câteva lucruri care au avut loc în această ţară care poartă pe trupul ei cicatricele regimului ateu. Voi începe prin a aminti că anul acesta a apărut la Ed. Humanitas “Ortodoxia şi încercarea Comunismului” de Andre Scrima. Pentru cei care nu ştiu: Andre Scrima a fost monah, membru al Grupului de la Antim- “Rugul Aprins”, arhimandrit al Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, reprezentant personal al Patriarhului Ecumenic Athenagoras la Conciliul II Vatican (1963- 1965), prof. de filozofie şi de ştiinţe religioase la Universitatea Catolică Saint- Ioseph (Beirut) şi la Universitatea Maronită Saint- Esprit (Liban), membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi Filozofie a Ştiinţei de la Bruxelles şi Senior al Colegiului “Noua Europă, Institut de Studii Avansate, Bucureşti.

Citez din această lucrare: ” În sfârşit, negarea cea mai făţişă, cea mai totală şi cea mai neînduplecată a lui Dumnezeu se produce la nivelul omului: ţinta precisă a comunismului este distrugerea chipului lui Dumnezeu în om. (…) Negându-l pe Dumnezeu, nu au căutat fericirea omului, ci doar dezarmarea lui, pentru a-l surprinde fără apărare şi a-l ucide” (pag. 163). “Comunismul este caricatura monstruoasă a occidentalismului, a acelui Apus pe care îl combate şi de către care, într-un anumit sens, este cucerit. Este unul din fenomenele cele mai halucinante ale istoriei noastre şi izvorul unei perplexităţi permanente pentru cei ce judecă lucrurile la suprafaţă. Comunismul a nutrit întotdeauna un complex de inferioritate în faţa progresului tehnic al Apusului şi ca orice primitiv, a încercat să se elibereze de el, imitându-i exteriorul, dar fără să poată să-i asimileze spiritul interior şi creator” (pag. 169- 170)

“Acelaşi comunism nu şovăie să nimicească fabricile, uzinele, şcolile construite de el însuşi, dacă poporul care le locuieşte îşi cere libertatea. Este o dovadă fără echivoc: se poate face orice, numai ca omul să nu-şi redobândească libertatea” (pag. 185- 186). Putem să-l contrazicem pe Andre Scrima? N-avem cum. Cu vreo 10 ani în urmă, au poposit în casa mea un grup de arhitecţi, un profesor de geografie şi un geolog. Cineva din grup, Dna. arhitect Mihaela Maxim, mă cunoştea de mai multă vreme. Mi-a înmânat o carte cu titlul: “Biserici osândite sub Ceauşescu”, carte scrisă de un grup de arhitecţi printre care şi Dna M. Maxim. Cu o prefaţă scrisă de Părintele Galeriu, această “carte document” este zguduitoare. Este vorba de cele 28 de biserici care au fost rase de pe pământ între 1977- 1986. A fost o seară memorabilă în care, timp de câteva ore s-a vorbit de crimele culturale din timpul comunismului. Legat de acest subiect, cred că în 2007 am văzut la T.V.R. Cultural un reportaj realizat cu o zi înainte de demolarea bisericii “Sf. Vineri” din Bucureşti.

DISTRUGEREA BISERICILOR

La câţiva metri de biserică, cuplul Ceauşescu era înconjurat de arhitecţi şi ingineri. Reportajul era realizat atunci, dar, acum, după ani şi ani, era comentat de fostul paroh al bisericii Sf. Vineri – Gelu Bogdan – care la un moment dat a spus: “atenţie, vom filma foarte de aproape şi veţi putea citi pe buzele Elenei Ceauşescu sentinţa; într-adevăr, la câţiva paşi de biserică, arătând cu mâna dreaptă spre “Sf. Vineri”, Elena Ceauşescu a rostit aceste cuvinte care m-au cutremurat: “Să nu mai văd mâine această porcărie aici!”
După numai vreo 20 de ore, “porcăria” nu mai era acolo. Sute de bucureşteni veneau şi aprindeau o lumânare în pământul reavăn, pe locul sfânt unde fusese una dintre cele mai vestite biserici din capitala ţării noastre. Să ne amintim cuvintele lui Andre Scrima: “ţinta precisă a comunismului este distrugerea chipului lui Dumnezeu în om”.

x x x

Şi cărţile au fost decapitate. De pildă, eu nu am găsit în casa părintească decât două cărţi, într-adevăr de mare valoare: “Confesiuni” de Augustin, în chirilică şi “Despre preoţie”, de Sf. Ioan Hrisostom. Restul au fost confiscate în ziua în care tatăl meu (preot) a fost arestat, în ’49.

MUCENICIA CĂRŢILOR

“Nu s-au mulţumit să ne ucidă mărturisitorii;
s-au hotărât să ne ucidă şi cărţile.
Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe.
Dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,
ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.
Spre surprinderea noastră, Cărţile au plans
şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
“Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse
îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,
şi au început să le decapiteze.
Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor
a început să şiroiască sângele şi ei s-au speriat:
erau sătui de atâţia martiri.
După ce s-au sfătuit îndelung au început să ucidă Cărţile;
au ales că cea mai teribilă prigoană
este sufocarea prin libertate.
Şi au tipărit grămezi de cărţi,
care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,
dar, care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva.
Au tipărit atât de mult şi atât de ieftin,
încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea.
“Doamne, care ştii că există nu doar litere care ucid,
ci şi litere care ascund viaţă,
pentru jertfa celor care le-au ars,
scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!
De când ne-am ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri…”
(Danion Vasile)

CAZURI REALE, CRIME, TORTURI

Cine erau autorii acestor crime, cine erau executanţii? Erau lângă noi, erau printre noi; lichelele, lacheii, torţionarii. În 2001, la Ed. Humanitas, apare : “Lexiconul Negru” – unelte ale represiunii comuniste – scrisă de Doina Jela, aceeaşi autoare care în 1999 scria şi “Drumul Damascului” – spovedania unui fost torţionar. Începând cu colonelul Ababei Romică şi încheind cu Zubrinski Pavel, în Lexiconul Negru, acest “dicţionar” al anchetatorilor, temnicerilor şi torţionarilor, veţi găsi nume sonore precum Crăciun Gheorghe, colonel de Securitate care a inventat carcera de 60 cm/ 60 cm, căptuşită în interior cu cuie, instrument de tortură şi pedeapsă necunoscut în restul “lagărului socialist”; Creangă Mihail, implicat în moartea lui Gheorghe Ursu, (zis Babu), acel inginer vestit constructor care ţinea un jurnal; Drăghici Alexandru- cel mai longeviv şi mai puternic ministru de interne comunist (1952- 1965) şi în acelaşi timp principalul contracandidat al lui Ceauşescu la succesiunea lui Dej; Ţurcanu Eugen, principalul protagonist a ceea ce a intrat în istoriografia contemporană sub numele de “experimentul Piteşti”. Pleşiţă Nicolae – unul dintre figurile cele mai mediatizate, în perioada post decembrista, cel care l-a bătut cu propriile mâini pe scriitorul dizident Paul Goma, iar în ianuarie 1982 l-a însărcinat pe agentul acoperit Pavel Matei Haiducu să-l asasineze la Paris, dar, aşa cum se ştie misiunea a eşuat. Vlad Iulian, general, ofiţer de Securitate, prezent în toate momentele mai critice ale guvernării comuniste, participant şi la reprimarea Revoluţiei din decembrie ’89. În sfârşit, tot aici l-am găsit şi pe Constantin Micutelu, cel care m-a anchetat şi pe mine în 1978. Lui Anghel Ilie, ţăran din Vişina, i-a scos testicolul cu creionul. Omologase o metodă de tortură proprie: ridicarea celui supliciat cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea brusc drumul. Despre Constantin Noica, foştii lui tovarăşi de suferinţă îşi aminteau că-i auzeau urletele de durere în timpul anchetei lui Micutelu. Mai târziu, foştii discipoli şi-l amintesc pe filozof în Biblioteca Academiei, întotdeauna cu o pernă sub şezut pentru a atenua durerile cauzate de vechile cicatrici. Era locotenent de Securitate, dar întotdeauna se recomanda col. Micutelu.

Greu să ne imaginăm de unde atâta ură la aceşti slujitori ai represiunii comuniste! Merită, chiar este recomandat, să citiţi, în acest sens, cartea lui Gabriel Liiceanu “Despre ură” Este o analiză “sub lupă”: “Aparent, Dumnezeu nu vede crima, în schimb, nemaivăzându-l pe Abel, îl întreabă pe Cain: “Unde e fratele tău?” Cain răspunde, nu fără insolenţă: “Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Iarăşi Dumnezeu pare să nu vadă cadavrul îngropat de Cain, în schimb aude “glasul sângelui” lui Abel care “strigă din pământ” la El. Pedeapsa pe care Cain o primeşte este blestemul lui Dumnezeu: “Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Pribeag şi fugar să fii pe pământ” (p.41-42). “Auzind blestemul lui Dumnezeu, Cain se plânge de asprimea pedepsei. Pedeapsa mea, spune el, e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că tu mă izgonesti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta…” Ascunderea lui Cain presupune în primul rând că, până la comiterea crimei, el putea vedea faţa lui Dumnezeu şi că, după comiterea ei, nici Cain şi nici urmaşii săi nu mai pot vedea faţa lui Dumnezeu decât cu preţul morţii” (pg. 45). “Crima lui Cain este “cosmică”, pentru că ea strică armonia Creaţiei. În perfecta unitate armonică a Creaţiei, Cain produce o falie, produce ruptura” (pg.49).

Este foarte asemănător cu ceea ce este păcatul după, Augustin: (“peccatum est, vel factum, vel dictum, vel concupitum contra aeternam legem”) – păcatul este o faptă, o dorinţă, o vorbă împotriva legii eterne – . Pentru că legea eternă este raţiunea divină sau voinţa lui Dumnezeu care porunceşte conservarea ordinii naturale şi opreşte perturbarea ei. Există o tradiţie despre care vorbeşte Blaga spunând că la început, după ce Dumnezeu a creat lumea, totul era pur, puritatea primordială…Chiar şi pământul era pur; Era ca un glob de cristal prin care puteai să priveşti până în adâncul lui. Dar nu a durat mult. Exact până în ziua când Cain l-a ucis pe Abel; în clipa când sângele lui Abel a curs…pământul s-a întunecat!! Revenind la cartea lui Liiceanu “Despre ură”, Humanitas, 2007, voi aminti, că are capitole extreme de interesante: Metamorfozele urii în sec. XX, Intelectualul şi ura, Intelectualii şi ura în România după 1948 şi până astăzi. Cohorte de oameni simpli care au avut, de pildă, curajul să se opună la intrarea în “colectiv” până la cei mai mari intelectuali care au avut îndrăzneala să spună NU, erau aruncaţi în închisorile comuniste, împuşcaţi sau trimişi la Canal. Să-l ascultăm pe Andrei Ciurunga, care a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică:

CANALUL

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână
şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina,
amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi mare.

Trudind, flămânzi de viaţă şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin…
( “Antologia poeziei carcerale” – Ioana Cistelcan, Ed. Eikon, 2006-p.76- 77)

Văzând şi trăind aceste grozăvii, I.D.Sârbu a scris romanul “Adio, Europa”. Acest mare profesor, cel mai valoros student al lui Blaga, care a fost exclus din învătământ în ’49, face cunostinţă cu marile închisori încă de la 29 de ani. Face detenţie la Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava, fiind eliberat în ’63. Şomer, se angajează vagonetar în mina Petrila. Moare în septembrie ’89, iar după Revoluţie are parte de o extraordinară carieră postumă.
Iată ce spune I.D.Sârbu despre “lichea”:
“Licheaua nu iubeşte, se face că iubeste.
Nu crede, obligă pe alţii să creadă.
Nu munceşte – trăieşte vorbind despre muncă.
Dacă e preot – nu crede în Dumnezeu.
Dacă e poet, nu crede în Cuvânt.
Dacă e dascăl, se ascunde după trei citate.
Nu se descoperă, se acoperă (cu hârtii, ştampile, iscălituri).
Nu ştie să cânte – deşi are o formidabilă ureche muzicală (pentru sunetul banilor, pentru vocea şefului, pentru aria momentului oportun).
…………………………………………………….
Minciuna este adevărul său, ipocrizia e meseria sa, linguşirea e Arta pe care o exersează în pace şi onor”. ( Ion D. Sârbu, Adio, Europa! Cartea Românească, 1992, p.63, vol.I) Iată ce mai spune I.D.Sârbu în jurnalul său intitulat “Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”:
“Va veni ziua în care asemeni chinezilor, vom declara ca “sfânt” orice om cinstit. Atât de rar va fi el, şi atât de greu va fi să rămână nepătat, încât un asemenea exemplar va echivala cu un adevărat miracol” ( vol. I, pag, 79).
Gândul mă duce la “Sonetul 66″ al lui Shakespeare, care, e atăt de actual…!
“Mă uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste, oropsit,
Şi pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’de prihană pedepsit
Şi pe viteaz răpus de cel mărunt
Şi artele sub pintenul despot.
Să văd prostia doctor la deştepţi,
Şi adevărul, “vorbă de netot”
Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi.
Mă uit scârbit la tot şi bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”
(trad. Mihnea Gheorghiu)

CRIME, AGRESIUNI ÎMPOTRIVA CULTURII ROMÂNEŞTI

Cum vi se pare acest traseu? Aţi obosit? Voi încerca să-l scurtez, dar, nu înainte de a mai sublinia şi aminti câteva lucruri. Agresiunea împotriva culturii românesti a ajuns de multe ori până la crimă. Să nu uităm niciodată că “marele poet şi filozof” cum îl numeşte Marin Preda pe Lucian Blaga în “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost condamnat la 18 ani de tăcere; să nu uităm niciodată că aceste lucruri s-au întâmplat chiar şi după ’89. Vă dau două exemple foarte relevante. La 21 mai 1991, în jurul orei 13, la Universitatea din Chicago, a fost asasinat, prin împuşcare în cap, cu un pistol de calibru 25, prof. de istorie a religiilor Ioan Petru Culianu. În vârstă de 41 de ani tânărul professor de origine română şi de cetăţenie olandeză era un savant remarcabil, în plină afirmare, având publicate peste 15 volume şi câteva sute de studii de specialitate. Cu autoritatea sa morală şi profesională, Culianu a criticat regimul instalat în România după decembrie ’89. A fost o execuţie în stil K.G.B.-ist, cum a numit-o Ion Pacepa, un asasinat avertisment, care a urmărit atât eliminarea savantului cât şi efectul psihologic provocat de asasinat asupra altora. De menţionat faptul ca dosarul lui Petru Culianu…nu mai există. Şi încă ceva: la câteva zile după asasinat, preşedintele României declara: “Şi-a meritat soarta, era un ticălos şi un destabilizator”.
x
În acelaşi an, la începutul lui februarie 1991, în casa lui Petru Creţia a sunat telefonul. O voce de bărbat l-a ameninţat că i-a sunat ceasul. Câteva zile mai târziu, seara, către ora 9, un comando de cinci indivizi l-a aşteptat în dreptul casei şi l-a bătut cu sălbăticie:lovituri de ghiul în cap, în nas, în ochi, în gură; lovituri de picioare în burtă, în coaste. “Mai vrei, bătrâne?” – îl întrebau, în timp ce căzut în zăpadă, cu faţa în sângerată îl loveau. “Mai vreau…” L-au lăsat după un timp ce i s-a părut nesfârşit. Cine a fost Petru Creţia? A fost un mare professor de limbi clasice. A tradus cum puţini au ştiut să o facă în cultura noastră dialoguri din Platon. A tradus din latină (Ovidiu şi Dante), din italiană şi engleză, iar în ultimul articol lăsat de Constantin Noica şi care a apărut la o săptămână după moartea sa, Petru Creţia e numit cea mai vastă conştiinţă de cultură pe care o avem în clipa de faţă. Putem spune fără să greşim că cineva are interesul să distrugă tot ce înseamnă reper în această ţară. În acest context, este uluitor ce spunea Mihai Eminescu: “Ideile mari, trăiesc acolo unde oamenii sunt dispuşi oricând să se jertfească pentru ele; iar acolo, unde nu se întâmplă acest lucru, oamenii trăiesc, iar ideile mor!”
x
La fel se întâmplă şi cu Iubirile Mari. Nu le găsim şi nu există decât la cei care se jertfesc pentru ele. Să fim înţeleşi: e vorba de iubirea totală. Care este limita în iubire? întreabă Augustin. Răspunsul ni-l dă tot el: -Să iubeşti fără limită!Nu există un anotimp al iubirii; nu există numai anumite perioade când trebuie să iubeşti. Trebuie să iubeşti tot timpul. Exemplul cel mai sublim de iubire până la jertfă îl avem la Iisus Hristos. Cine iubeşte, nu sfătuieşte numai, nu pedepseşte, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viaţa celuilalt, ieşire din noi înşine, jertfă. Iată ce ne spune Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) despre iubirea lui Hristos pentru noi: “Umanitatea zice, a fost logodită cu Hristos în Paradis. Dar, în loc să se arate mergând spre nuntă cu Hristos, ea l-a părăsit pe Hristos. S-a desfrânat, s-a tăvălit în mocirla păcatului. Iar Hristos ca un amant nebun al umanităţii s-a repezit să o găsească, a căutat-o, a venit în sălaşul unde aceasta se găsea şi când s-a înfăţisat înaintea ei, nu s-a prezentat ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un simplu om. Ca ea să nu se înspăimânte când îl vede sau să se ruşineze. Şi nu i-a cerut socoteală:ce a făcut sau cum de a ajuns astfel, ci a luat-o pur şi simplu, a curăţit-o, a reînfrumuseţat-o, a reîmbrăcat-o şi, ca să nu mai fugă din nou, a făcut-o carnea Lui. Aceasta e Biserica lui Hristos. Trupul lui Hristos”.
Un alt Părinte al Bisericii, Sf. Nicolae Cabasila foloseşte o imagine la fel de expresivă: “Dumnezeu, zice, a creat întreg acest univers măreţ, astrele şi galaxiile, toată această frumuseţe şi a purtat-o ca pe un veşmânt , aşa cum îndrăgostiţii se gătesc deosebit ca să-i emoţioneze pe iubiţiilor. Dar, atunci când oamenii n-au fost mişcaţi şi n-au răspuns acestei iubiri fugind departe de ea, Dumnezeu s-a făcut om. S-a apropia de ei ca om. Şi i-a vindecat când erau bolnavi, i-a hrănit când erau flămânzi, le-a făcut bine, în tot felul, doar- doar îi va mişca la suflet. Iar când din nou nu au fost mişcaţi, Hristos a urcat pe Cruce, şi-a deschis braţele Sale şi rămâne acolo cu sângele curgându-i din mâini, de pe frunte şi din inima înjunghiată, doar ne-om întrista şi-L vom iubi. Aceasta e iubirea lui Dumnezeu.” Pe aceeaşi linie a dragostei fără frontiere merge şi Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni, cap.13.
DRAGOSTEA ŞI BUNURILE EI

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul,
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată

Pentru noţiunea de iubire (cu verbul <a iubi> greaca veche posedă trei termini diferiţi, cu înţelesuri foarte precise: eros= iubire senzuală, în opoziţie cu agape= iubire spirituală, maternă, filială, fraternă, duhovnicească, divină; şi filia, prietenie, iubire frăţească, general umană. În acest capitol 13, este vorba de – agape – iubirea duhovnicească; ea este tema acestui capitol, devenit celebru în literatura universală, un adevărat imn închinat celei mai mari virtuţi creştine: Dragostea.
x
“Iubeşte şi fă ce vrei!” (F. Augustin). În cinci cuvinte, acest uriaş gânditor creştin a reuşit să spună ceea ce mulţi gânditori n-au reuşit să spună în operele lor de sute de pagini.

Iubirea până la jertfă – la mamă.

O legendă scandinavă, vorbeşte despre un tânăr care îndemnat de iubita lui să-i aducă inima mamei sale pentru a-i dovedi că o iubeşte cu adevărat, acesta îşi ucide mama, îi smulge inima din pieptul care-l alăptase şi-l încălzise, o cuprinde în pumnul său ucigaş şi aleargă spre iubita lui. Grăbit să îndeplinească acest act nebunesc, zguduit de emoţii şi remuşcări, se împiedică şi cade. Priveşte tulburat şi năucit la inima care se rostogoleşte în colbul drumului; era caldă şi încă mai pulsa când a auzit glasul plin de grijă: “Te-ai lovit, copilul mamii?”
x
Mica Baladă
Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
Pe Maria, pe Ana,
Pe Alexandra, pe Ioana…
Care întâi va ajunge,
Pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar, din toate femeile
A venit una singură.
Mama.
-Pe mine de ce nu m-ai strigat,
Fiule?
(Grigore Vieru)
Iubirea tinerilor.
Atunci când aceştia se iubesc curat şi sincer, se poate vorbi tot despre o iubire creştină, pură.
“Ne-om aminti cândva târziu
De-această întâmplare simplă
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte, lângă tâmplă”
(L. Blaga)

Sau Petrarca, iubitei sale Laura:

“De nu-i iubire, ce simt cu fiinţa,
Iar dacă e, din ce substanţă-i oare
De-i lucru bun, de ce e trist şi doare,
Iar dacă-i rău, de ce mi-e dulce suferinţa?”
Spre deosebire de această poezie englezească în care descoperim durerea atâtor femei părăsite şi înşelate de iubiţii lor:
“Să presupunem un oraş.
În acest oraş să presupunem o casă.
În această casă să presupunem o cameră,
Iar în această cameră să presupunem pe cineva
stând pe întuneric,
stând şi plângând
după cineva care tocmai a ieşit
şi a stins lumina, uitând că ea este acolo.”
Aceste versuri dureroase sunt amintite de Savatie Başcovoi în cartea sa intitulată “Între Freud şi Hristos.”
Cunoaşterea şi înţelegerea prin iubire.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
Şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în cale:
În flori, în ochi, pe buze sau morminte.
………………………………………………
Căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(Blaga)
De ce nu striveşte corola…? De ce nu ucide cu mintea…? Pentru că iubeşte. Iubeşte toate tainele pe care le-ntâlneşte în cale: în flori, în ochi…tot ce a creat Dumnezeu care porunceşte:
“SĂ NU UCIZI”
“Oameni din Orphales, despre ce v-aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?” Atunci Almitra zice: ” Vorbeşte-ne despre Iubire”. Iar el îşi înalţă capul privind mulţimea, şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi cu o voce mare începu:
“Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său,
Şi să puteţi deveni pâinea sfântă a ospăţului divin”
(Kahlil Gibran) “Profetul”. Ed. Orion, Buc. 1991, p. 8-9
Născut în localitatea Bisharri, nu departe de vestiţii cedri milenari (1883- 1931), Gibran este probabil cel mai celebru scriitor şi pictor al lumii arabe.
x
“Într-o bună zi, după ce vom fi luat în stăpânire vânturile, valurile, mareele şi gravitatea, vom pune la lucru energiile iubirii.
Atunci, pentru a doua oară în istoria omenirii, omul va fi descoperit focul.”
( Pierre Chardaine)
Această iubire, această lumină binefăcătoare o primim de la Dumnezeu.
“Eu sunt Lumina lumii, cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8, v.12)
Am trăit prea mult în întuneric. Să nu fim ca cei din alegoria lui Platon, să nu ajungem în situaţia tragică de a ne iubi lanţul. Victor Hugo, într-o apostrofă celebră, îi amintea lui Napoleon, care se arăta îmbătat de visurile sale de viitor: “Sire, viitorul este al lui Dumnezeu!”
x
Voi încheia, recomandându-vă încă o “carte călăuză” – “Scrisori către Dumnezeu” – de RENE GUITTON, apărută în 2006 la Ed. Minerva.
Gânditorul francez, invită o sută de personalităţi de cele mai diferite orientări religioase şi profesionale – oameni ai bisericii, dar şi laici: scriitori, filozofi, intelectuali, universitari şi oameni de ştiinţă, să-i trimită texte, “scrisori către Dumnezeu” în care să-şi exprime punctual lor de vedere în raport cu lumea şi cu Dumnezeu. “Această carte (spune Rene Guitton) se vrea un pas către Mister, prin afirmarea lui Dumnezeu. Ambiţia ei este aceea de a contribui la trezirea noastră, căci nu exista pericol mai mare decât indiferenţa”.
Dintre cele 100 am ales una:
x

“Ne-am născut cu toţii după chipul şi asemănarea Lui”.
(Shimon Perez, fost prim ministru al statului Israel. Premiul Nobel pentru pace.)
Tel Aviv, noiembrie 2003.

Lasă-mă să-ţi povestesc, Ţie, atotputernicul, o poveste evreiască. O poveste pe care nu o ştiam înainte de a o afla dintr-o sursă neaşteptată. Cu prilejul unei Conferinţe pentru educatori, de la UNESCO, conferinţă la care participam şi eu, unul dintre oratori, un educator sud-african, negru, musulman, a povestit-o asistenţei. -Un rabin, aşezat în mijlocul studenţilor săi, le-a pus o întrebare grea: “Când se termină noaptea şi când începe ziua? Un student exclamă: “Când poţi să faci de la distanţă diferenţa între capre şi oi. Atunci se termină noaptea”. Un altul spuse: “Când poţi să faci diferenţa dintre un smochin şi un măslin. Atunci se ivesc zorile”. Rabinul tăcea. Văzându-l că nu spune niciun cuvânt, studenţii îl întrebară: “Dar, tu, rabine, ce zici? Preotul mai tăcu puţin, apoi le spuse: ” Când întâlneşti o femeie albă sau neagră şi exclami “Soră!”, când întâlneşti un bărbat sărac sau bogat şi strigi “Frate!”, atunci se termină noaptea şi începe ziua”. Scrisorile publicate în această culegere au fost scrise – cel puţin unele dintre ele – noaptea. Ele sunt vestitoarele zorilor, ale zorilor care vor lumina cerul de îndată ce noaptea va fi dispărut. Aceste scrisori reprezintă tot atâtea lumânări. Noi le-am aprins ca să împrăştiem întunericul. Ne-am născut cu toţii după chipul şi asemănarea Lui. Asemănători sau diferiţi, trebuie să trăim cu toţii ca fraţi şi surori. (pp223- 224). Cum putem face acest lucru? Iubind!
“Dar, nu este de ajuns să iubeşti; toată lumea iubeşte aici jos pe cineva. E vorba de a şti dacă fiinţele şi lucrurile pe care le iubim sunt pentru noi uşi care ne duc spre lume şi spre Dumnezeu sau oglinzi care ne întorc spre noi înşine”.
(Gustav Thibon), cf. Părintele Galeriu “Jertfă şi Răscumpărare”,
Ed. Harisma, 1991, p.92.

URA ŞI IUBIREA – un subiect extrem de complex şi de aceea nu m-am simţit suficient de pregătit pentru a-l trata fără să fac apel la aceste “CĂLĂUZE”

Vă mulţumesc,
Pr. Vasile MARINESCU.
Biserica Olari, Curtea de Argeş,
14 august 2008

Despre mine:
“AM FOST HIROTONIT LA “CATEDRALA CU LUNĂ”, ORADEA”
M-am născut pe data de 17 decembrie 1945, în satul Cărpeniş, com. Şuici, jud. Argeş. Sunt absolvent al Seminarului Teologic din Craiova şi al Institutului Teologic Bucureşti. Am fost hirotonit pe data de 4 mai 1969 în Biserica ” Catedrala cu lună” din Oradea, de P.S. Episcop Valerian Zaharia. Mi s-a dat “Decizia” de a funcţiona ca preot în parohia MOTIŞ, jud. Sălaj, având două filiale: Sălătig şi Mineu. Slujeam la cele trei biserici prin rotaţie şi mărturisesc, că, deşi n-am stat la această parohie decât doi ani – până în 1971- pentru mine a fost una dintre cele mai mari experienţe ale vieţii. Este cunoscut faptul că în acea perioadă, în Transilvania, mai ales în partea nord- vestică, a fost o lipsă reală de preoţi.

Amintesc faptul că “Seminarul Special” din Curtea de Argeş, care a dat prima promoţie în acea perioadă, a fost înfiinţat chiar pentru a se rezolva această problemă din Transilvania. De pildă, nu voi putea uita niciodată, cum, în perioada când slujeam acolo, am primit o notă telefonică de la protoieria Zalău, prin care eram solicitat ca să merg într-o anumită parohie să săvârşesc Sf. Liturghie. De fapt, am greşit numind-o parohie; era vorba de un cătun cu vreo 30 de familii, într-un sat mare, unde erau numai unguri. Acei oameni, aveau şi ei biserica lor, o biserică mică, din lemn. Fuseseră anunţaţi ca în ziua respectivă vor avea preot. Ei bine, a fost ceva extrem de emoţionant…! Bisericuţa a fost neîncăpătoare; de la cel mai mic, până la cei mai bătrâni- care aveau plete- , au fost prezenţi la slujbă. Erau femei şi cu câte doi copii în brate sau un copil în braţe şi altul de mână. Cred că toţi sau aproape toţi, în timpul Sfintei Liturghii, plângeau. Plângeau de bucurie că şi în bisericuţa lor slujeşte cineva. După slujbă, am stat cu ei de vorbă îndelung. Mi-au mărturisit că de ani de zile, în bisericuta lor nu mai slujise nimeni..

Din septembrie 1971, am fost numit preot la parohia Cărpeniş, Protopopiatul Curtea de Argeş, înlocuindu-l pe tatăl meu, care s-a pensionat. Aici, la această parohie, în acest sat modest, (satul natal) pot spune că m-am format ca preot, alături de tatăl meu, preotul Gheorghe B. Marinescu, cu care am slujit în cea mai deplină armonie până în anul 1984 când s-a stins din viaţă. În afară de activitatea “nevăzută” (slujire, predică, etc) lucruri mai importante pe care le-am realizat în parohia Cărpeniş sunt: acoperişul bisericii pe care l-am refăcut, pictura restaurată – 1980, gardul şi porţile de la intrare în curtea bisericii, puţul din curtea bisericii, subzidirea de la casa parohială care avea multă igrasie şi toată restaurarea acelei case unde m-am născut şi unde mi-am petrecut copilăria şi cea mai mare parte din viaţă.

În august 1986 am fost numit preot la parohia Olari, unde slujesc şi în prezent. Ca lucrări mai importante, la această biserică am refăcut acoperişul şi am făcut o căsuţă cu două camere, sobe de teracota cu gaze, pe care mai întâi le-am introdus în biserică. Cele două camere sunt parchetate şi în ele avem biblioteca bisericii, veşminte, vesela pentru hram şi multe alte obiecte bisericeşti. Din februarie 2005, în urma unei dorinţe mai vechi, ajutat de câteva persoane din Curtea de Argeş şi cu sprijinul Primăriei, am înfiinţat o asociaţie – Asociaţia Umanitară “Dumnezeu este Iubire”- A.U.D.I. – Sunt preşedintele acestei asociaţii.

În prima acţiune a asociatiei,sub deviza “Un coş de Paşti”, am oferit peste 100 de pachete cu produse de strictă necesitate (zahăr, ulei, făină, mălai, orez, etc) fiecare pachet având o valoare de 20 lei RON. Din 15 iulie 2005, în Curtea de Argeş a funcţionat “Cantina săracilor”, unde zilnic, de luni până vineri, am oferit masa de prânz pentru 20 de personae. Mâncarea era pregătită de cantina S. C. Confarg. În prezent, cantina nu mai funcţionează, Confarg-ul nemaiputând să ne deservească, dar, în continuare împărţim oamenilor săraci, alimente. În perioada 25 iulie- 15 august 2005, Asociaţia a desfăşurat o campanie de strângere de ajutoare pentru sinistraţi (alimente, apă minerală, pături, haine etc.). Beneficiare au fost familiile sinistrate din Municipiul Curtea de Argeş şi din localitatea Miceşti, jud. Argeş.

Pentru iarna 2005- 2006, prin sponsorizări şi cu sprijinul Primăriei Curtea de Argeş, am reuşit să acordăm 10 maşini de lemne pentru foc (4 tone/maşină) la familii cu mari probleme. Am ajutat în această perioadă câteva personae cu bani pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţe majore(operaţie chirurgicală, maşină spălat pentru o mamă grav bolnavă,etc). Asociaţia funcţionează şi în present. Pe plan cultural, menţionez faptul că citesc carte din domenii mai multe: teologie, filozofie, psihologie, poezie şi tot ceea ce ţine de cultura temeinică. Merg în fiecare an la Târgurile de Carte de la Bucureşti, care îmi oferă satisfacţii deosebite.

Biserica OLARI
Curtea de Argeş.