Vineri, 25 septembrie, ora 16, la Muzeul de Istorie din Aiud va avea loc vernisajul expozitiei IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU.
 
Conceptul expozitiei apartine Aureliei Calinescu si a fost realizat in colaborare cu Fundaţia INTER_ART Aiud, Centrul Cultural “Liviu Rebreanu” Aiud si Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj Napoca.
 
Expozitia contine documente, imagini si texte, inregistrari video si audio din emisiuni si spectacole, si un mare numar de lucrari de arta vizuala ale mai multor artisti contemporani inspirate din opera poetului.
 
Expozitia isi propune sa reconstituie si sa reintregeasca trasaturile personalitatii si operei lui Cezar Ivanescu, atat prin documentele de arhiva expuse, cat si prin opera acestor artisti plastici, a felului in care acestia au perceput creatia ivanesciana, au comentat-o vizual, ori au fost inspirati de aceasta. Opera unui artist este importanta nu doar prin ea insasi ci si prin felul in care ceilalti o recepteaza, o inteleg, o interpreteaza si o imbogatesc. (mai mult…)

GRUPAJ POEZII

 copacul frânt din trunchiul de rugină

e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viaţa către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple şi crengile mă dor
să-l las să crească? Mă abţin -
mi-e fierul mâinii greu şi-i toamnă, în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea răşină şi-atunci
să îl ascult cum creşte şi vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun. (mai mult…)

 CUVÂNTUL SCRIS SAU ROSTIT – CA EXERCIŢIU
DE ADMIRAŢIE
   

Născută parcă  „din întunericul pietrei” şi al humei, dar ţâşnind imperios ca un izvor ce nu mai poate fi ţinut în frâu, către lumina cea dătătoare de viaţă, Elena Olariu este o fiinţă atât de obişnuită şi, în acelaşi timp, atât de aparte, încât, te întrebi care este cea adevărată, strălucind şi deschizându-se doar pentru ochi deprinşi cu privirea.  
 Într-un „ochi de pământ” răsărind ca o floare de colţ, jinduitoare de cer şi de cele înalte, trăieşte în acest areal, dar parcă nu e de aici. Nici bătrână, nici tânără, nici urâtă, nici frumoasă, nici săracă, nici bogată, mai bine zis – bogat de săracă, neobişnuit de obişnuită, având o smerenie dârză şi o semeţie plină de bun simţ ancestral şi o înţelepciune a simplităţii sau o simplitate a înţelepciunii demnă de cei „smeriţi cu inima”. Aceste daruri native, dar şi dobândite prin foc, cu un suflet atât de încăpător încât cuprinde în el o întreagă suflare de ţară, de lume, de univers ; cu o aripă agăţată de nori şi cealaltă măturând cu osârdie ţărâna, suspendată pe aer în formă de cruce vie – aceasta este Elena Olariu.
 S-ar zice că are, dacă s-ar vorbi de vocaţii, vocaţia tămăduirii prin vorbe, prin cuvântul rostit sau desenat, sau scrijelat sau aşternut pur şi simplu ca o cuvertură călduroasă pe trup şi pe inimi. Dragostea şi sinceritatea ei învăluie, despică, mângâie, sfarmă graniţe şi ziduri, lasă urme, şanţuri, pe canavaua cărora, lacrimi doldora spală şi primenesc, reîmprospătează. (mai mult…)

De veghe sunt la ceasul nopţii care
şi candela lumina ei şi-o-nalţă,
când stelele s-abat de pe cărare,
bătând în geam lumina lor de gheaţă. (mai mult…)

Doamne, mi-e atât de frică
De-o scrisoare, de un ton,
De serviciu, telefon,
Că-s strivit ca o furnică. (mai mult…)

 (1938 – 2009) 

 A venit pe lume în Bucureşti, la început de primăvară, pe 13 martie 1938.
 Ceasul vieţii i s-a oprit toamna, pe data de 8 septembrie 2009, în Sfântă Zi, când se sărbătoreşte “Naşterea Maicii Domnului”.
 Victoria Elena Milescu şi-a lăsat aici trupul – ţărână din ţărână – şi numele aşternut pe un însemnat număr de cărţi ce conţin poezie şi proză, scrieri ce reprezintă în mare parte viaţa ei, – momente cu stări sufleteşti, pe care, de cele mai multe ori, fără menajamente, le-a aşternut pe hârtie, aceasta ca un reproş adus vieţii fiindcă nu este tocmai uşoară, dar şi ca o dorinţă de mai bine.
  A fost înzestrată de Dumnezeu cu un fin simţ al observaţiei, dar şi cu un deosebit simţ al frumosului, chiar ea fiind o femeie frumoasă, deşi anii s-au înşirat unul câte unul, depăşind cifra 70. Şaptezeci şi unu de ani, şaptezeci şi una de perle de toate culorile, pe care le purta cu o ţinută ce adesea stârnea invidie. (mai mult…)

      (Poet şi traducător, n. 1926 la Deda, a tradus din Tragicii Greci şi piesele lui Euripide în întregime.
 Notă. Aceste versuri sunt dedicate Martei Cozmin şi se găsesc în volumul „Alexandru Miran, Poezii, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1998).
    PRELUDII PENTRU PSALMI

      -dedicate Martei Cozmin-
   I.

   Străluminează-mă în suflet mult,
   să te ascult cum cânţi alinător
   şi limpede ca un izvor,
   dar uneori năprasnic, Doamne,
   atotfiinţă şi atotabis,
   al perlelor de şapte veşnicii
   şi-al gândurilor mele!
   Când tragi năvodul vântului prin vii
   şi chemi la tine flori tânguitoare,
   când spulberi totul sau ascunzi în toate
   un înţeles de fum – prielnic oare?-
   coboară-n mine, cel cu patimi uns,
   străluminează harfa care ţi-a răspuns! (mai mult…)

Mi-e dor de tine când îmbătrânesc,
De dor se poate şi să doară,
De-atâtea ori încerc să îndrăznesc,
Iarăşi rămân iubind pe dinafară. (mai mult…)

        E nouă fără un sfert. Timpul se desprinde din cadranul său şi începe să plutească prin încăpere. Mă voi aşeza undeva, să nu-l ating. Voi sta aici, pe fotoliu, cu ochii la uşă. Am descuiat-o – nu-mi place sunetul soneriei, prea anunţă insolent întreruperea singurătăţii!
         Se aud paşi pe scări. Se opresc a răsuflare, apoi pornesc mai departe. Slavă Domnului, mai am răgaz să mă bucur că în curând vei fi aici! Că vei intra pe uşa aceasta şi toate lucrurile îşi vor ascunde umbrele prin colţuri. În cuierul acesta îţi vei atârna haina. Cât timp vei rămâne, ea va răspândi în aer o răcoare ozonată (ca o lampă de ultraviolete). În fotoliul de alături te vei aşeza. Vasul cu crizanteme de pe măsuţa dintre noi va pluti ca o grădină. Mai bine zis, natură moartă. O carte cu aripile desfăcute se va opri din citit. Covorul, lampa din perete, statueta neagră de metal, ibricul de aramă, toate, nemişcate, vor vibra interior pe ultima treaptă, pregătind saltul de la trambulină. Toate sunt rotiţe din angrenajul meu, care stau cu ochii la uşă, gata să se arunce, să se dea peste cap, să-ţi atragă atenţia.
         Timpul demontat se leagănă, se dilată, se propagă în cercuri concentrice. Aud scrâşnetul roţilor unui automobil pe asfalt. Se sting farurile, cineva caută cheile, nu le mai găseşte… În sfârşit, se trânteşte portiera. Paşii urcă, urcă, urcă… nu mai ajung! N-aş suporta să nu fie ai tăi! Un pas, încă unul. Suntem cu toţii pe treapta aceasta cu răsuflarea tăiată. (mai mult…)