Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.
Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.
RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / [...] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / [...] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea-n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. Tropi ai analizei (în realizare enumerativă) – „Lume de taină, de etern, de mister” sau ai dublei tăgăduiri în: „Nu, singuri nu suntem” şi în specific româneasca întărire a negaţiei (deosebită de anularea, prin dublare, din alte limbi): „Nu mai e nimeni, unul, să o vadă”. Ori tropi ai visului, într-o superbă imagine (înălţată prozopopeic): „Am fost la tine şi era / Un înger lângă crucea însingurată, / Părea tăcut, o lacrimă-i curgea / De pe obraz-doar el cu tine, tată! // Când m-a văzut, cu mâini împreunate / Şoptind, mi-a arătat spre cer: / – Vezi, el acolo-n marea-i bunătate / Dezleagă calea marelui mister”. (mai mult…)