Joi 22 ianuarie 2009, a avut loc instalarea primelor artefacte ale Centrului Cultural al Românilor de Pretutindeni la Montréal.
Încoronare a eforturilor de lungä duratä din partea Asociatiei Culturale Române din Montréal, noul centru pentru activitäti socio-culturale, se demarcä de centrele român-canadiene de profil deja existente, prin aceea cä este primul care va reflecta într-un corp comun de activitäti românii de pretutindeni aflati la Montréal. Mai precis, este vorba deci de românii veniti din România, de românii veniti din Republica Moldova, de românii veniti din alte state Balcanice, din Kazahstan si din toate tärile cu diasporä românä de pe Glob. În plus sunt invitati atât românii-canadieni proveniti din grupurile române mentionate cât si …vizitatorii aflati în trecere prin Canada. (mai mult…)

  Prin intermediul postului de radio Resita

1 febr. „Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi mă vei preamări” ( Ps. 49, 16)

Sunte multe necazuri pe pământ şi mulţi dintre oameni nu procedează conform sfatului din psalmul mai înainte citit. În zile de necaz oamenii, în general caută cauza necazurilor la cei din jurul lor şi nicidecum în ei înşişi şi nici nu cheamă pe Dumnezeu în ajutor.
Gândiţi-vă cât de bine ar fi în multe familii dacă părinţii ar mărturisi necazurile în faţa lui Dumnezeu, ar cere, cu credinţă, de la El ajutorul, atunci când nu mai au nici un ajutor şi nu ar continua să se comporte imoral sau să învinuiască şi să vorbească de rău pe toată lumea.
Nimeni nu este ferit de necazuri şi de ispite. Nici trăitorul - ascet din pustie, nici omul de rând ce-şi duce existeţa în mari metropole sau în sate îndepărtate. Ferice de cei ce se comportă după cum ne îndeamnă psalmistul, pentru că ei pot experimenta în propria viaţă realitatea că Dumnezeu îi scapă din orice necaz. El vine în ajutorul tuturor celor ce doresc acest lucru. „Cheamă-mă în ziua necazului” este îndemnul lui Dumnezeu către toţi oamenii şi sunt mulţi care chiar aşa fac. Dar, după ce Dumnezeu le trimite ajutorul, uită să mulţumească şi să aducă mărire Creatorului. E mare deosebire între cei ce caută pe Dumnezeu şi nu-L uită nicioadată, pe de o parte, şi cei ce Îi imploră mila la vreme de necaz iar mai apoi cred că nu trebuie să mai mulţumească nimănui. Şi lui Dumnezeu nu-i poţi mulţumi numai cu cuvântul ci mai ales prin faptele bune pe care le faci şi prin credinţa ce o demonstrezi.
Cinstiţi ascultători, Dumnezeu nu îngăduie nimic fără vreun rost în viaţa noastră, ci toate au un scop anume. De aceea vă îndemn să nu uitaţi să cereţi ajutorul Lui în clipele de cumpănă ale vieţii, dar să nu uitaţi că trebuie şi să mulţumiţi. Adică la binefacere să răspundeţi cu recunoştiinţă.

2 febr. „ Acum slobozeşte, pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi mărire poporului Israel”
( Luca 2, 29-32)

O moarte fericită poate fi numai aceea care vine după cunoaşterea lui Hristos căci fără a-L cunoaşte pe Mântuitorul, moartea nu poate fi decât nefericită, înspăimântătoare şi amară.
Până nu l-a cunoscut pe Hristos, bătrânul Simeon sigur că a privit moartea ca pe un vrăjmaş fioros, necruţător şi nedorit. Şi asa privesc moartea toţi cei care nu l-au cunoscut pe Domnul şi Mântuitorul nostru.
Dar, după ce l-a cunoscut pe Pruncul Sfânt, după ce l-a ţinut în braţe şi l-a cuprins cu inima, în viaţa bătrânului Simeon s-a operat o schimbare dumnezeiască, schimbare ce l-a născut din nou, luminându-L să vadă şi să simtă totul altfel.
Textul citit la început, adică rugăciunea dreptului Simeon din momentul în care l-a întâmpinat pe Domnul în Templu, la 40 de zile după naştere, moment ce-l sărbătorim şi noi astăzi, textul acesta deci, este un minunat cântec de biruinţă asupra morţii, asupra ispitei întunericului şi asupra groazei. Oare câţi ani a tot căutat Simeon să vadă undeva şi să afle mântuirea şi oare la câte feţe care au intrat în Templu nu a privit cu nepotolita lui dorinţă să descopere semnul mântuitor peste cineva… Dar când a văzut semnul pe faţa lui Hristos şi când Duhul Sfânt l-a încredinţat de adevărul celor văzute, a strigat despovărat de toate aşteptările: „Acum eliberează pe robul Tău Stăpâne…”
Cinstiţi ascultători, nici un lucru pe care-l văd ochii noştri nici înainte nici după aceea, nu se poate asemăna cu mântuirea lui Dumnezeu, cu priveliştea vederii mântuirii lui Hristos. De aceea vă îndemn să deschideţi bine ochii şi inimile ca să-l primiţi pe Pruncul Hristos în Templul sufletelor voastre şi să vă rugaţii cu dreptul Simeon: Acum slobozeşte… căci au văzut ochii mei mântuirea ta.”

3 febr. „Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor”
( Matei 5,3)
Socotind pentru câteva zile de acum înainte că suntem între cei ce l-au asculta pe Mântuitorul pe muntele Măslinilor, vom încerca să tâlcuim cuprinsul şi însemnătatea Fericirilor pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.
Prima fericire aţi auzit-o : Fericiţi cei săraci cu duhul…” Ca să o înţelegem corect trebuie să ştim că atunci când Mântuitorul a rostit aceste memorabile cuvinte, oameni socoteau că fericirea constă în bunăstarea materială sau într-o falsă avuţie spirituală, adică în mândrie. Bogatul cel avut şi mândrul cel lăudăros se socoteau fericiţi iar cei săraci erau socotiţi nefericiţi. Săracii material erau asupriţi iar „cei săraci cu duhul” adică cei ce nu se lăudau cu meritele lor, erau dispreţuiţi. Tocmai de aceea Mântuitorul răstoarnă, prin cuvintele Sale, această optică greşită. Fericiţi pot fi şi cei ce nu au bogăţiile lumii şi nu se lasă robiţi de astfel de bogăţii, cum şi cei ce nu se laudă cu însuşirile lor sufleteşti.
„Săraci cu duhul” sunt, în înţelesul Evangheliei, toţi acei avuţi şi neavuţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi, din orice loc şi timp, care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc pe care nu-l poate umple nici avuţia, nici mărirea, nici ştiinţa, ci numai Dumnezeu.
„Săraci cu duhul” sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, înconjuraţi de onoruri, sau încărcaţi de bunuri, nu au lăsat ca acestea să aşeze pe conştiinţa lor funinginea orgoliului, nepăsarea faţă de adevăr şi de bine, mulţumirea de sine şi mândria pentru propria viaţă.
„Săraci cu duhul” sunt acei care oricât de mult bine ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc şi recunosc că mai au încă de făcut mult bine şi zic „că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem”.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să faceţi doar ceea ce sunteţi datori să faceţi, să fiţi smeriţi şi să vă păstraţi curaţi, şi fiţi convinşi că veţi fi fericiţi de Mântuitorul Iisus Hristos.

4 febr. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” ( Matei 5,4)

Plânsul este asemenea unui şipot prin care durerea şi suspinul se varsă în afară. El aduce mângâiere, pace, linişte şi nădejde. Lacrimile îşi au rostul lor şi nu în zadar i-a dat Dumnezeu omului putinţa de a le vărsa. Totuşi nu ori ce lacrimă poate fi izvor de fericire. Mâmtuitorul s-a gândit mai ales la acele lacrimi, care, nu numai uşurează trupul de o durere oarecare, ci curăţesc „cămara sufletului”. Orice pierdere este o moarte şi orice moarte trezeşte în suflet tulburare, jale şi plâns. Dar când pierdem nevinovăţia copilărească, curăţenia inimii, când pierdem cele mai bune sentimente, nu se naşte oare în noi tulburare, nelinişte şi plâns?
Când lacrimile pornesc din părere de rău pentru căderea în păcat, când ele sunt mărturia unei căinţe sincere şi zguduitoare, sunt într-adevăr aducătoare de fericire. Ele nu aduc numai linişte momentană, ori ne fac să uităm o nedreptate, ci fac lumină înăuntrul nostru. Ele curăţă trupurile noastre, dar risipesc gândurile şi sentimentele străine care au profanat altarul vieţii noastre sufleteşti. Când lacrimile izvorăsc dintr-o căinţă adâncă pentru un păcat săvârşit, atunci ele purifică ochiul cel lăuntric al credinciosului: conştiinţa lui.
Cel ce ajunge să-şi plângă cu căinţă greşelile este fericit pentru că a scăpat de un tiran care-l ţinea legat în poftele lui; el este fericit pentru că a scăpat de închisoarea în care îl ţinea legat fărădelegea lui.
Prin această a doua fericire, Iisus Hristos a aşezat botezul de pocăinţă a lui Ioan şi botezul de mântuire al Apostolilor, botezul lacrimilor. Prin acest botez multe suflete se întorc la Hristos, îşi recapătă liniştea.
De aceea vă îndemn, iubiţi ascultători, să citiţi „Vieţile Sfinţilor” şi să vedeţi minunile ce s-au săvârşit de către Dumnezeu în viaţa celor ce au cunoscut lacrimile pocăinţei, pentru că despre mulţi sfinţi se poate spune că prin lacrimi şi-au dobândit mântuirea şi au urcat treptele sfinţeniei. Şi asta pentru că acolo unde se deschide sufletul prin lacrimi de pocăinţă, se revarsă în el darul Duhului Sfânt, care este mângâietor şi sfinţitor al vieţii. (mai mult…)

Recunostinta, Doamne, pentru tot
Ce pot sa socotesc, fara sa pot -
Recunostinta fara de masura,
De e un murmur, doar - dospit de gura - (mai mult…)

Dragi feciori, pe-acest pamant,
Nici eu vesnic nu mai sant,
Nu sant vesnic, voi pleca,
Unde voi ma veti uita,
Si de unde nimenea
Nu s-a mai intors candva. (mai mult…)

 Biserica ortodoxa romana „Toti Sfintii” din Toronto il va avea in mijlocul sau vineri, 30 ianuarie, pe Prea Sfintitul Episcop Ioan Casian, care va oficia Sfanta Liturghie cu prilejul sarbatorii Sfintilor Trei Ierarhi - Vasile, Grigorie si Ioan, transmite Romanian Global News, care citeaza lacasul de cult romanesc.
Sfanta Liturghie va incepe la ora 10:30. Parintele Arhimandrit Ioan Casian Tunaru s-a nascut la Comanesti, judetul Bacau. A studiat la Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” din Sibiu, apoi si-a continuat studiile doi ani in Ierusalim si apoi trei ani la Roma. In 1995 a fost tuns rasofor de catre I.P.S. Mitropolit Serafim al Germaniei. A fost hirotonit diacon si preot in vara anului 2001 de I.P.S. Iosif Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale. Pana la venirea in America a fost Secretar la Centrul Eparhial al Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale din Paris.
In urma recomandarii facute de IPS Arhiepiscop Nicolae in consultare cu Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta de joi 2 martie 2006, l-a ales pe P. Cuv. Protosinghel Ioan Casian Tunaru pentru pozitia de Episcop Vicar al Arhiepiscopiei cu titulatura de Ioan Casian de Vicina.

Ridic un strop de har,
din Roşul Rãsãrit al Iubirii,
sã-mi pun în Bradul conştiinţei,
limpezimea Arhanghelului Buneivestiri,
apoi s-o sporesc cu trainicele fãgãduinţi,
ce-mi ard
într-un potir de crin diafan. (mai mult…)

I
Vreau să-ţi scriu mereu câte-o scrisoare
de când Te cobori la mine-n gând
poate că-mi va creşte-n inimă o floare
mare de la cer pân’ la pământ (mai mult…)

24 Ianuarie 2009

Vuieşte în mine-o pădure de brazi,
Prin Munţii Apusului tulnică dorul-
Cine mai scrie de Patrie azi,
Cine mai strânge la piept tricolorul? (mai mult…)

Convorbire cu acad. Alexandru Zub, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologie
Scris de Elena Solunca Moise
- La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor, Mica Unire cum i se mai spune. Ce semnificaţie are acest eveniment de însemnătate crucială din istoria noastră pentru contemporaneitate? Sau, altfel spus, care este “lecţia” pe care o dă românilor din secolul XXI?
- O aniversare de felul celei invocate se impune în viaţa unui popor ca ocazie de reconsiderare a evenimentului în sine, dar şi a parcursului sinuos şi dramatic consumat între timp. La 1859, au spus-o şi contemporanii, românitatea carpato-danubiană a făcut un pas decisiv pe linia modernizării statului, proces în cadrul căruia Unirea Principatelor a fost desigur un moment de graţie, în care proiectul naţional, ajuns să prindă contur destul de exact la 1848, a luat formele socio-politice pe care le cunoaştem, în acord, fireşte, cu exigenţele europene, formulate în Convenţia de la Paris. Istoricul dispune de un secol şi jumătate, în care s-au acumulat informaţii enorme, pentru a estima acel moment. Dar e nevoie de încă pe atâta rebours, pentru a defini mai exact actul unirii din 1859. În această perspectivă, incluzând câteva secole de istorie, anul amintit, căruia Leonid Boicu i-a dedicat un admirabil studiu de contextualizare internaţională, a reprezentat un moment decisiv, la care analiştii modernităţii noastre se întorc mereu cu profit. Rezultă mai ales că românii, individualişti şi dezbinaţi adesea, s-au arătat atunci destul de solidari pentru a pune în valoare şansa geopolitică ce li se oferea după Războiul Crimeii, şansă pe care elitele naţiunii au ştiut să o fructifice, vădindu-se ele înseşi solidare cu proiectul unionist. Nu e locul să insistăm.

(mai mult…)

GRIGORE VIERU - DOMNUL CEL MAI IUBIT DIN REPUBLICILE ROMÂNEŞTI ALE POEZIEI
Aşa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poezia a avut întotdeauna drept sfântă menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele îmi aduc aminte de salba de simţăminte care mi-au răscolit fiinţa în acel an crucial 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iaşi, un neuitat spectacol intitulat: „Eu vin din Munţii Latiniei”, spectacol de cuget şi simţire românească, în care cele două arte, Poezia şi Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârşirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet şi sânge, alături de Silvia şi Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic şi Grupul Legenda. (mai mult…)