In memoriam GABRIEL MATRANĂ

Când pleacă un drept, icoanele cad la pământ, cu faţa în sus, înspre Isus…
Când pleacă un drept, aud cum materia plânge….Din inimă picură sânge.
Era printre primii mei prieteni DIN UMBRA FLĂCĂRII. M-a întâmpinat cu bunăvoinţă. Mi-a vorbit printre rânduri. Mi-a vorbit cu tăceri, cu miresme de poezie.  Am îmbucat împreună din coltucul Cuvântului. Am adunat firimituri din Pâinea cea frântă. Am pregustat vinul şi ne-am îmbătat cu arome de mirt. Am sorbit ambrozia într-un spaţiu de graţie, sperând să-nteţim Flacăra, astfel ca umbra să nu o înghită. Am iscat  împreună vorbe de troc la porţile Arcadiei. Doi necunoscuţi legaţi de firul freatic al Poeziei. Doar Domniţa Poesis  ne înrudea cu sângele ei albastru. (mai mult…)

                    -  un glas venit ca din străbuni -
  
 Delicata şi discreta scriitoare Ioana Stuparu, parcă ne şopteşte în scris gândurile şi trăirile interioare mânate de o pornire launtrică în romane, exegeze, cronici literare, reportaje, portrete,  proză scurtă, poezii, mai ales pentru copii, scrieri despre întâlniri cu scriitori şi poeţi care şi-au închinat viaţa scrisului.”Scriu de toate, atâta timp cât izvorul inspiraţiei mă poartă pe ale sale valuri. Scriu ce şi cum îmi dictează sufletul, bobiţa de nisip iubitoare de semeni, mărturisitoare de Dumnezeu. Scriu proză scurtă, versuri, cronici ale diverselor evenimente, povestiri pentru copii. Scriu în special pentru copiii preşcolari povestiri în versuri, la care am făcut şi ilustraţiile”, mărturiseşte autoarea.
Pe mine m-a ţinut aproape de ea o comuniune de suflet -  lumea satului. Chipurile de oameni care-i populează scrierile, acei oameni din comuna natală, Mârşani-Dolj, îmi amintesc de iconele vechi şi  îmi spun mai mult chiar decât ne spune autoarea. Mă regăsec în această lume şi pentru că este din  zona geografică apropiată cu comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman. (mai mult…)

  Evenimentele din anul 1859 au impus generaţia paşoptistă, cu reprezentanţii ei cei mai de seamă, care au reuşit să înlăture pe cei peste 40 de pretendenţi la domnia celor două principate, Moldova şi Muntenia. În această sărbătoare sfântă a Neamului Românesc, să ne aducem cu mândrie aminte de oamenii care au pus pecetea patriotismului lor asupra timpurilor de atunci. În Moldova, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, în Muntenia, Ion Brătianu, Rosetti, fraţii Goleşti. Ei au reprezantat elita generaţiei paşoptiste şi au pregătit fără preget, fără a ţine seama de greutăţi, printr-o muncă titanică, Sfântul Act al Unirii de la 24 ianuarie 1859. După Războiul Crimeei, de la 1854, Rusia a ieşit înfrântă. Congresul de pace de la Paris, din 1856, a hotărât scoaterea Principatelor Române de sub protectoratul Rusiei. Acestea au fost puse sub garanţia celor 7 mari puteri ale Europei, de la acea vreme, Franţa, Anglia, Rusia, Prusia, Austria, Turcia şi Sardinia. S-a mai hotărât ca în anul 1857, câte un Divan să se întrunească atât la Iaşi cât şi la Bucureşti, pentru a se hotărî viitorul celor două Principate. În acel an expira puterea celor doi domni, care erau numiţi pe 7 ani. În locul acestora, Poarta a rânduit caimacami, până la alegerea noilor domni. Au fost adevărate lupte electorale, mai ales în Moldova, între partizanii unionişti şi caimacamul Tudoriţă Balş. (mai mult…)

Unirea Principatelor Române cunoscută şi ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. (mai mult…)

EXEGEZA

STAN. M. ANDREI; „Flori de gând”, Postfaţă de Constantin Dimofte,
Editura Mongabit, Galaţi, 1999
   

 Izvorâtă parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, „felix culpa”.
 Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”,   care face  farmecul lirismului de tip orfic.
 Aş zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.
 Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”). (mai mult…)

 ”Spirit şi Logos, în poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian” (Editura Rafet, România, 2005)

                Scriitor de mare sensibilitate şi forţă creatoare, un erudit al zilelor noastre,
Adrian Botez reuşeşte a se ridica  deasupra valului spumos, ce caracterizează, azi, literatura românească, încercând a-i da acesteia o mai luminată direcţie, cum ar fi:  curajul actului critic, înviorarea  exprimării libere, care să fie bazate pe o morală creştină desăvârşită. Om de o largă  cultură, prin profesie dascăl şi filosof al culturii,
române şi universale - a mai fost dăruit, cred, de însăşi Pronia Cerească, din belşug, cu harul Poeziei  şi al înţelegerii artelor, în general. Scriitor fecund,  editează,  cu mult
succes şi prestigiu, revista “Contraatac”, în cadrul Colegiului Tehnic “Gheorghe Balş”, din oraşul Adjud, cu sprijinul ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu)-Bucuresti, fondată de venerabilul erudit român Artur Silvestri.
     Înseşi orientările, pe care dl. Adrian Botez le imprimă revistei, dovedesc, cu
prisosinţă, propriile sale  orientări. Revista se defineşte a fi una de educaţie, cultură şi
literatură, pentru elevi şi profesori, îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice. Deci, se adevereşte  înţelepciunea proverbului, care glăsuie, cum că : “prin conţinutul unei reviste, vom  recunoaşte şi demnitatea editorului”. (mai mult…)

aici în est  -  nimeni nu mai caută soarele
aici în est  -  insomnia şi umilinţa se
iau la întrecere  -  care ucide mai
repede  -  şi cât (mai mult…)

Căile răutăţilor sunt multe şi largi, ale adevărului strâmte dar purificatoare! Înţelepciunea deşi e la îndemâna tuturor, rar sunt cei cărora  li se înrădăcinează într-adevăr în fiinţa lor!

 
       - Proiect de Poem -

  Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…
  Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului - cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti. (mai mult…)

- UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEME
     LA SUBSIOARĂ
Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010

Eseu
 La cumpăna anilor, Melania Cuc ne face o surpriză de proporţii care întrece aşteptările şi totodată confirmă cu deplin temei vocaţia lirică şi epică a autoarei.
 După propria mărturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” - care nu cântăreşte, nu aşază pe terezie, nu se tocmeşte, ci  vinde pe bucăţi, aşteptând muşteriii să-i facă safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
 Muşteriii suntem noi, de bună seamă, flămânzi, însetaţi, curioşi, cârcotaşi, avizi de senzaţional, gata să ne tocmim şi să preţăluim totul, până şi sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un muşteriu bun, chiar de la prima privire recunoaşte calitatea produsului.
 Pentru Melania Cuc - Poezia este  taină cât se poate de serioasă. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei şi o conduce abil, nescăpând frâiele, ca pe un murg sireap, pe uliţele sufleteşti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de  zeţar/ Ce a tipărit manifeste” (Vă scriu despre dragoste).  Ea ştie un adevăr de necontestat: Poezia înseamnă jertfă şi sacrificiu pentru omenire,aşa cum un soldat se sacrifică pentru Patrie. Aşadar, slujind Poezia, ea se dedică în întregime patriei sale. Aşa cum Prometeu s-a angajat să fure focul pentru muritori şi a sfârşit pe stâncă înlănţuit de Zeus, ciugulit şi hăcuit de păsări răpitoare pentru cutezanţa sa. (mai mult…)