I
Vreau să-ţi scriu mereu câte-o scrisoare
de când Te cobori la mine-n gând
poate că-mi va creşte-n inimă o floare
mare de la cer pân’ la pământ

Vreau să-ţi scriu mereu câte-o scrisoare
numai din priviri să Ţi-o trimit
poate că-mi va creşte-n sân un soare
să Te luminez de bun venit

Vreau să-ţi scriu mereu câte-o scrisoare
numai din tăceri să ţi-o compun
poate aşa vei şti că sunt rebelă
chiar şi-atunci când vreau să mă supun

Tu eşti eul meu cel mare doar
şi în Tine eu mă recunosc:
sunt un mic cercel într-o Ureche
ce captează suflete cu har.

II

Într-un râu de lacrimi, Doamne,
de-aş putea să curg mereu
să se topească în mine -
mic şi tainic – Dumnezeu

Într-un râu de lacrimi, Doamne,
de-aş putea să curg la vale
şi-un semn tainic de lumină
poate mi-ar ieşi în cale

Într-un râu de lacrimi, Doamne,
de-aş putea să mă tot scald
poate Te-aş vedea pe Tine
stând în cerul cel mai `nalt

Şi să-ţi las a mea scrisoare
scrisă-n suflet cu iubire
poate-aşa nu va şti Cerul
cât sunt eu şi cât sunt Fire

III

Ca o adiere de vânt
Te-am simţit, Doamne,
la mine-n gând

Ca un glob de foc
în inima mea
ţi-ai făcut loc

Am vrut
să mă dau mai încolo
dar oricum mă-ntorceam
erai şi Tu acolo

De-atunci
numai porumbei
cu crengi de măslin în plisc
privesc în zare

Privesc corabia
în larg dacă n-apare.

IV

Cel ce mă iubeşte
şi-n mine Şi-a făcut sălaş
în rouă dimineaţa se-oglindeşte
iar noaptea stă cu stele la taifas

Cel ce mă iubeşte
şi-n mine şi-a făcut sălaş
din cerul Lui pe toţi ne urmăreşte
şi ne ghidează-n fiecare ceas

Cel ce mă iubeşte
şi-n mine Şi-a făcut sălaş
prin porumbei ne aminteşte
că Duhul Sfânt la noi a mai rămas

Cel ce mă iubeşte
şi-n mine şi-a făcut sălaş
cu mine-n gând se sfătuieşte
şi scrie-n locul meu de-un ceas.

V

Atât de multe-avem să ne mai spunem
încât doar vorbele sunt de prisos
Tăcerea doar în braţe ne-ar mai ţine
cum un copac cu trunchiul prea vânjos

Atât de multe-avem să ne mai spunem
de parcă din alt cer m-ai fi adus
şi vrei acuma să-mi mai spui în lume
ce mi-ai mai spus cândva acolo sus

Atât de multe-avem să ne mai spunem
încât Te-ai hotărât la vorbe-a renunţa
Mirific peisaj ce n-are nume
de sus de-a rostogolul mi l-ai da

Să pot să-l ţin – săracă pe-ai mei umeri -
bogată-aş deveni şi m-ai salva
de zilele Tu doar vei vrea să-mi numeri
nu-n vorbele, ci în tăcerea mea.

VI

O poezie ascunsă-ntr-o sămânţă
din inima mea creşte
cum rodul în pământ
Poate că-n Cer
‘nainte de-a mă naşte
că Ţie îţi voi scrie
făcut-am jurământ

Sunt, Doamne, ca o iarbă
ce fruntea grea şi-o pleacă
şi prea multă iubire legănând

Sunt, Doamne, ca o trestie
ce gândul şi-l împrăştie
dar şi un scai de poala Ta
să mă tot ţin, să mă tot ţin
să văd copilul cel divin

Cu ochiul cel întors să-l văd
în mine cum îşi face vad
şi ca o apă-nvolburată
îmi soarbe zilele ce-mi scad

Cu ochiul cel divin, întors
eu lumea Ta să o străvăd
când pacea mi se lasă-n os
şi fără somn eu pot să văd.

VII

Ca un vârtej spre Tine mă întorc
mi-e timpul grabă, noaptea-mi e aproape
şi nu ştiu zilele cât le mai torc
lumină cât mai intră sub pleoape

De la un timp, în mine când privesc
nimic nu este cum a fost cândva
Spre care eu să pot cheia să-ntorc
să aflu că nu sunt altcineva?…

Mai bine fug de mine şi mă strâng
ca melcu-ntr-o cochilie strivită
şi mă gândesc la Tine cum s-ajung
pe o cărare cu lumini tivită.

VIII

O clipă m-ai făcut să zbor -
m-a ocrotit a Ta Aripă -
şi nu-mi păsa în zborul meu
de sunt prea mare
sau prea mică

Ce stea ascunsă ai văzut
din limpezimea -Ţi necuprinsă
de-n jurul meu Te-ai rostuit
şi m-ai lăsat de Tine ninsă?…

Din care viaţă mă cunoşti
de ţi-ai vărsat în mine Lumea
de am crezut că am un rost
din acea viaţă-n cea de-acuma?…

Era umil sufletul meu
şi trist că nu-şi mai ştie rostul
M-ai făcut cer peste pământ
deşi din lut mi-e adăpostul.

IX

Mi -e-atât de dor de Tine
că Ceru-ntreg cu stele
de s-ar muta în mine
eu nu m-aş lecui

Eşti mai presus de ele
eşti mai presus de îngeri
de-ntreaga Ta fiinţă
eu nu ţi-o pot găsi

În joaca Ta cerească
Tu mi-ai cuprins făptura
şi m-ai făcut alături
de Tine să mă simt

Şi-acum când amintirea
mă roade cu-al ei vierme
că vis doar a fost totul
şi nu iubire sfântă
aş vrea să pot să mint.

X

Acum dintr-o suflare
să pot să te cuprind
să rup din noapte vălul
ca să Te simt venind

Sfidând iar depărtarea
ce-n cale ne va sta
să Te iubesc cu spaimă
ca-n cer de mahala

Ardoarea Ta cerească
să mi-o cobori în sân
ca îngeri ce adastă
în poduri vechi cu fân

Să nu mai ştiu de-s suflet
ascuns în trup de lut
sau lut ascuns în suflet
ce-abia de pot să-l duc

de mare ce mi-e cerul
ascuns în bolta lui
şi nimeni nu mai poate
să prindă-n el un cui

Un cui să lase-n clipă
o toartă de la Cer
pierdută în lumină
să uit că am să pier.

XI

Îţi scriu sfidând timpul
pe nerăsuflate
În mine-ascund Cerul
şi beau Anotimpul
şi nici că îmi pasă
pedeapsa de-i mare

Cutez către Tine
s-arunc o strigare
pe-o rază să lunec
şi raza de-i mică
cărarea-mi întunec
dar zbor înainte
Lumina-aşteptând
luminând aşteptare.

XII

Târziu în noapte gândul meu
devine cânt, devine dor
când mă gândesc la Tine, Doamne,
şi toată, toată mă-nfior

Eu un arcuş pe placul Tău
să fiu aş vrea, să cânt duios
să-mi crească-n suflet trandafiri
când mă pătrunzi până la os

Credinţa-n Tine e un dar
ce Tu mi-l picuri din senin
şi-aud în mine-o liturghie
când Tu devii pâine şi vin

Nu ştiu prea bine să mă-nchin
nici să m-aplec pe la icoane
Te simt ca pe-un iubit divin
şi-am să mă pierd în Tine, Doamne.