Nicolae Băciuţ, Poemul Phoenix, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010
       “Fără identitate,
ca şi cum peste tot
ai fi în viaţa ta,
singur, singur, singur…”
        -Autorul-
 Este ştiut, nu te poţi înălţa pe propriile aripi dacă ele sunt lipite cu ceară. A probat acest zbor Icar, prăbuşindu-se. Aripile, ca şi elitrele, trebuie îndelung migălite, şlefuite, pentru zborul suprem, cu mult înainte de start. Un antrenament, s-ar zice, o muncă de rutină. Mitul Păsării Phoenix dăinuie şi azi în tradiţia multor popoare. Ea şi-a învins moartea, a reînviat din propria cenuşă, când nimeni nu se aştepta şi şi-a luat din nou zborul, de data aceasta, definitiv, sub privirile neîncrezătorilor.
 De ce a legat Nicolae Băciuţ mitul Păsării Phoenix de localitatea, dragă lui, Sărmaş, unde a primit titlul de cetăţean de onoare, doar sufletul său ştie. Poate fiindcă a părăsit-o demult, a  îngropat-o în propria cenuşă, pentru un timp mai prielnic, când se va reîntoarce pe acest meleag, niciodată uitat, pe care l-a purtat pretutindeni în amintire?
 Spera, ca orice om dezrădăcinat de leagănul său că se va întoarce într-o zi şi-şi va exersa din nou aripile pe uliţele sale, unde odinioară închipuirea lui zbura / zburda, înălţându-se? Se pare că da…
“…încă o dată / într-un alt început, încă o dată / gura unui mut”.
Poetul închipuie chiar o posibilă identificare cu acest areal mirific:
“…curând vei fi eu, / curând, prea curând, / lacrima pietrei, / sângerând, / miruind”.
 Un potir cu miresme de  mir de cuvinte îi presară Nicolae Băciuţ pe brazdă Sărmaşului pe care-l vede ca pe o fiinţă, alături de care îşi petrece singurătatea.
 O posibilă substituire, chiar o entropie dintr-unul, într-altul mai teafăr, mai alcătuit, o undă freatică trecând de laun regn la altul, om şi ţărînă înfrăţiţi, om şi cer, trinitate, omul, cruce vie între cer şi pământ, călcând ţărâna şi atingând cu fruntea bolta cerească: “Cine adună / în urma mea / cuvinte neştiute încă, / cine eşti tu / al meu, / pe care n-am să-l mai văd / niciodată, / val fără mare!? / Cine sunt eu, / alt al meu?” (Cine sunt eu?)
Pe o scară din ţărână omul speră să se înalţe la Dumnezeu, să-i poată vedea faţa, să-şi simtă atinsă pleoapa cu mângâierea divină. Dar, ca şi pe Icar, îl atrage mai mult ţărâna decât bolta-nstelată. Ce-l desparte pe om de Dumnezeu? Aerul. Doar el se interpune şi desparte viaţa de moarte. Când nu mai e aer, omul se desparte de viaţă şi intră-n nefire.
“Unde eşti, Doamne? / Nu ţi-am văzut faţa, / ochiul tău nu şi-a deschis / pleoapa, / cuvântul tău / nu şi-a despărţit literele / ca o dumicătură, / nu a despărţit viaţa de moarte, / ziua de noapte, / pe unu de şapte. / Anul de an! / Unde eşti, Doamne, / cine ne desparte? (Unde).
 Versuri elegiace, cu incantaţii în ritmuri susţinute, sacadate şi eufonii plăcute susurând în auz fac din acest volum cu versuri vechi şi noi, un imn închinat naturii şi vieţii în general şi nu mai puţin sentimentelor. Par nişte jocuri serioase de-a viaţa, cu efecte stilistice speciale:
“Cât de aproape, / cât de aproape, zăpada începe, / orbind, / să ne-ngroape, / ca o fereastră / închisă-ntre ape, / ca o cătuşă / fără de chei, / ca un zid / fără uşă, / ca un cer / fără zei. / Cât de aproape, / cât de aproape, / iarna rămâne / fără de pleoape” (Iarnă fără pleoape).
 Dintre anotimpuri, iarna ocupă un loc predilect în acest volum:
“Ca un păianjen / prins în plasă – / mi-e iarna / ultima mireasă”. (Sfârşit de anotimp).
Unele poeme au o tentă ludică sunt precum jocurile de copii cu versuri sacadate pe ritmul cărora  se sare coarda sau se sare într-un picior la şotron. Ele pot fi puse lesne pe muzică fiindcă sunt foarte eufonice. Acestea au rime comune, predictibile.  Un fel de An-tan-Ti-chi-tan împărţit tuturor în mod egal, de cel care conduce jocul, pe silabe, cu indexul impungând piepturile copiilor iar alte versuri par caligrame şi arabescuri în mişcare, niciodată statice, ele prezintă un soi de dinamică spre un punct forte care constituie cheia:
“Între maluri, / pleoape de valuri, / între cuvinte, / numai veşminte, / între mâna mea şi tine, / aerul nu ne mai ţine, / între pasăre şi zbor, / tu eşti ploaie, eu sunt nor, / între lacrimă şi rouă, / frica ni se-mparte-n două, / şi între cuţit şi rană, /  tu nu eşti decât o geană, / între umbra mea şi trup, / tu eşti fuga unui lup”. (Între maluri).
Cu toate acestea, ele au în conţinut imagini surprinzătoare, proaspete, inedite. Ex. “şi între cuţit şi rană, /  tu nu eşti decât o geană, / între umbra mea şi trup, / tu eşti fuga unui lup”. (Între maluri).
Alt exemplu de joc liric: “Sub aripa mea, sub aripa mea, / e un colţ de stea, / ce mai colţ de stea, / şi nu-i nici un cer, / şi nu-i cui să-l cer, / ce mai colţ de cer, / şi nu-i nicio zare, / aeru-i strigare, / şi ce mai strigare, / estul e apus, / josul e în sus, / ce mai jos în sus, / şi nu-i nicio mare, / în pustiu de sare, / ce pustiu de sare, / doar în rana mea/ eşti un colţ de stea, / ce mai colţ de stea”. (Colţ de stea).  Foarte plăcute şi foarte uşor de ţinut minte, ele se asemuie cu geniala simplitate a versurilor lui Grigore Vieru care mergea cu imaginea, alcătuită din mijloace de expresie puţine, până la esenţa esenţelor. Şi iarăşi, aici, un vers surprinzător care taie pur şi simplu respiraţia: “doar în rana mea/ eşti un colţ de stea”.
 Dar pot şi  jocuri didactice, lingvistice, bazate pe antinomii, omonime, paronime, sinonime, oximoroane. Poemele sunt mici bijuterii rotunde şi bine şlefuite care par a fi fost scrise dintr-o singură respiraţie. Numai autorul îşi cunoaşte laboratorul intim de creaţie. Chiar şi titlurile ne duc cu gândul la basme, istorisiri, poveşti nemuritoare, balade, doine, melos, ex. “Odată ca niciodată”; “Timpul din timp”; “Somnul din somn” (titlu de inspiraţie anablandiană).
 Şi iată cum vede Nicolae Băciuţ rostul  poetului şi al Poeziei, starea ei de graţie care poate întrece minunile magicienilor:
“Să punem scară la mări, / să punem praguri de ceaţă, / ferestre să punem la zări, / mării mască pe faţă. / Să punem scări la nisipuri / şi pleoape să punem la valuri, / apa să-şi caute aripi, / mării să-i fie iar maluri. / Să punem scară la mări, / Să punem aproape-n depărtări.” (Scări). Toate acestea pot părea dulci nimicuri, dar ele fac parte din “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) care e construcţia poetică, atât de inefabilă.
  Cine nu ştie că Poezia e cel mai frumos joc de pe pământ şi din ceruri şi că Poetul e cel mai privilegiat dintre inventatori şi dintre consatructori pentru că nu foloseşte materiale de construcţie decât cele structural-mentale şi  imaginative conform capacităţii lui de expresie?
 Versuri de o frumuseţe negrăită stau mărturie despre măiestria poetului: 
“Doar marea mă cuprinde-adulmecând, / Cu nări de valuri prea sărate –/ Din ţărmul ei n-a mai rămas nimic / Şi marea mă împarte-n jumătate”. (Altă jumătate)
  Un admirabil poem de dragoste ilustrează argumentele de mai sus:
“Ea este un fel de pâine, / când prăjită, când cu unt – / foamea poate s-o amâne / când e noaptea ban mărunt. / Ea este un fel de cină / ce rămâne de la prânz, /  ea este un fel de rouă / pentru setea unui mânz. / Ea este un fel de rană / ce nu-şi are vindecare, / ea e raiul care vine, / când e iadu-n sărbătoare. / Ea este ca o furtună / ce se iscă din senin, / ea e moartea ce se-amână / când să redevii creştin”. (Ea).
  “Toamnă-n vii” este un pastel cu inflexiuni elegiace, la fel ca şi “Nori de lacrimi”, foarte frumoase amândouă. Le redăm cu sentimental bucuriei de a fi descoperit poezia autentică:
“N-a mai rămas butuc de vie, / tot dealul parcă a chelit – / pe sub pământ, o boabă străvezie, / mai ţine dealul neclintit; / n-a mai rămas nici frunză ruginie, / tot cerul pare veştejit – / pe sub pământ, o frunză mai învie, / să ţină dealul neclintit;/ n-a mai rămas nici strop de vin, / tot dealul e un vad de vale – / se-aude doar un sunet cristalin: / toate paharele sunt goale; / şi nu mai este niciun deal / din care să răsară via, / să-şi stoarcă iarăşi din pământ, /prin struguri, vinul, armonia.” (Toamnă-n vii).
“NORI DE LACRIMI:  Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / prin pori o să-mi răsară nori – / voi fi o arcă fără ape, / din carne-o să-mi răsară flori. /  Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / ca să trăiesc de două ori – / voi fi o punte între maluri / cu ierburi mari la subsuori. / Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / mă-ngrop în lacra ta de lacrimi, / doamnă!”
 Ceea ce surprinde cu adevărat sunt imaginile fruste, zugrăvite-n penelul cuvântului cu adiere duhovnicească, aşa cum sunt redate în “Iarbă cu mirosul tău”: Iarba se lipeşte de tine ca o ie, / Miroase a rouă şi a pământ, Miroase a seară şi a dimineaţă, / Are gust de descânt. /  Miroase a vânt ce nu mai adie, / A polen scuturat de pe flori, / Miroase a noapte fără de stele, / Miroase a zori. / Iarba creşte la tine pe umeri, / Miroase a poduri pe care mai trec, / Miroase a cifre pe care le numeri, / Miroase a înec. / Miroase a cremene-ascunsă-n scântei, / A privire ascunsă-n retine, / A apă pe care o bei, / Miroase a tine. / Miroase a cifre de zar, / Miroase a iarbă de ierbar”.
 De la pământesc la celest, de la concret la abstract, de la ontologic la inefabil şi de la materie la spirit, real şi metareal, un drum uneori cu sinuozităţi, dar care ajunge direct acolo unde îşi propune, aşa este poezia lui Nicolae Băciuţ.
 Nostalgice şi dureros de frumoase sunt versurile din “E încă iarnă” – cu imagini care spintecă pereţii inimii: “nu-i anotimp / să ţină loc de vară, /
niciun cuvânt / ca să-l mai strig / şi niciun zid / să-ncapă-n el o Ană. / Nu-i niciun cer să ţină loc de-albastru, / niciun oraş / să-şi uite-n sânge-un castru, / nici tu nu eşti, până n-apuni / ca o lumină în fereşti, / ca o duminică-ntr-un luni, / scădere-n care mă aduni… / E încă iarnă / fără anotimp, / până la tine / sunt lucarnă / care se-nchide în retine. / Sunt iarnă, / eşti zăpada mea, / din anotimpul / care ne-o urma. (“E încă iarnă”). Nürnberg, 9 decembrie 2008
  Şi alte bijuterii care ating sublimul liric: ÎNCĂ O VARĂ:  încă o mare /  pentru ţărmul nostru, / încă o vară / peste care-a nins. / Încă o ploaie / pentru norii noştri, / poduri de ceaţă / între noi, / încă o mască / fără faţă, / şi pentru unu / ne-mpărţit la doi. / Încă o seară, / pentru ziua noastră, / încă o noapte subsuori, / când aşteptarea e albastră / şi când în ierburi te-nfăşori. / Încă o dată / niciodată / nu vor secundele să bată”.
 Nicolae Băciuţ – ca orice poet respectabil a încercat să definească ceea ce nu e de definit: Poezia. “DEFINIŢII:  Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. / Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. / Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. / Poezia / e picătura de sânge /  de la talpa ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba. / Poezia sunt eu – / şi eu aştept coasa.” Târgu-Mureş, 27 ianuarie 2009.
 Câteva poeme au în centru figura blândă  a confratelui de peste Prut, atât de iubit de români, Grigore Vieru.
 Nicolae Băciuţ are o remarcabilă încercare de definire a lacrimei:
“LACRIMĂ DE CER:  Ea nici nu are trup, / şi parcă e de fum, / ea parcă este ieri, / şi parcă e acum, / ea parcă este seară / şi parcă este zi, / ea parcă este viaţă, / şi parcă n-are moarte, / e-a fi în a nu fi. / Ea parcă e aripă / şi parcă este zbor, / ea parcă este ploaie, / şi norul fără nor. / Ea parcă este clipă / şi parcă este cer, / ea parcă-i anotimp, / ea este lerui ler. / Ea parcă este luni, / şi parcă-i săptămână, / dar ea-i duminică, / ea parcă este-o lună. / Ea parcă e din lacrimi, / ori pleoapa unui vis, / ea parcă e lumină, / cuvânt încă nescris. / Ea parcă-i tu, / Ea parcă-s eu, / Cu ea viaţa-mi începu, / De parcă-i Dumnezeu” 1 martie 2009.
 Şi dacă  un alt poet, Boris Marian a scris cândva “Profesorul de fericire”, iată că şi Nicolae Băciuţ scrie acum despre “profesorul de cuvinte” – un text poetic încântător:  “ÎNCEPUT DE ALFABET: Poemele se aşează în bancă – / încă un început de şcoală. / Profesorul de cuvinte e nou, / e tânăr, / nu ştie rosturile, / regulile, / nu cunoaşte niciun poem, / dar speră le înveţe, / să le crească mari, să le arate drumul / să-şi găsească / un rost / din care să poată trăi / ele şi cuvintele cuvintelor lor, / tot aşa, / până la capătul lumii; / în fiecare toamnă, / poemele se aşează în bănci, / primesc nume mici / să poată mai uşor comunica într ele, / să-şi găsească fiecare câte un prieten, / poate chiar şi o iubită, / măcar acum, la început de alfabet, / când profesorul le priveşte galeş /  şi nici nu simte cum încet, încet, / devine şi el un poem.”
 “Copacul din casă” e un text foarte interesant despre ciudata înfrăţire şi uneori simbioză  dintre om şi natură: “Crengile bat în geam – / aş putea să deschid, / să vadă că sunt acasă, / că şi eu sunt copac, / că şi eu bat / în geamul care se deschide spre el, / că poate eu sunt afară / şi el e în casă, / că frunzele mele / sunt mai ruginii decât ale lui, / că toamna mea e mai târzie decât a lui. / Privesc merele sângerii de pe masă, / priveşte cărţile mele sângerii din raft, / preveşte filele cărţilor mele arămii, / privesc frunzele lui albe / pe care aş scrie un poem, / ultimul poem / pe care să vină vântul / să-l împrăştie în lume, / cuvânt cu cuvânt, / ca să poţi veni tu, / firavă, uşoară, / să-mi scrii poemul tău de frunze. / Vine furtuna – / copacul bate cu crengile în geam; / vine furtuna / şi bat şi eu cu cuvintele mele în geam, / dar nu e niciun anotimp aproape / să ne audă”. Chişinău, 2 octombrie 2009.
 Şi în poemul “Închinare” se află crezul poetic al lui Nicolae Băciuţ care cinsteşte cartea şi pe acela care i se dedică: “Sărut dreapta / celui ce deschide cartea, / sărut stânga / celui ce-a învins nătânga / lene de a fi; / le sărut pe amândouă, / care au pe unghii rouă / de pe filele de carte / care au trecut prin moarte / şi re-nvie-n fiecare / ochi din margine de zare. / Le sărut pe amândouă: / Sărut stânga, sărut dreapta / care ţin drept cruce cartea”.
 Despre iscusinţa poetului de a inventa şi modela realitatea în închipuire şi de a-i da viaţă, se vorbeşte în poemul “Inventatorul”: M-am inventat pe mine pentru tine – / mâinile mele rămân lipite una de alta / ca într-o rugăciune. / Te-am inventat pe tine – / dar nimeni nu-mi recunoaşte invenţia”.
O ştiinţă de a inventa cuvinte şi tăceri, de a inventa seara şi dimineaţa, apa şi lutul, vântul şi arşiţa, o ştiinţă de a răscoli cu o nuieluşă de-alun măruntaiele pământului în căutarea izvorului veşnic de haruri, apa strălimpede, oamenii şi locurile unde au fost fericiţi, o ştiinţă de a-şi inventa mama şi tata, prietenii şi toate rudele, o ştiinţă a jertfei ziditoare şi izvoditoare de pronie, o ştiinţă de a născoci fericirea atunci când n-o prea întâlneşti, o ştiinţă a ştiinţelor – iată ce e Poezia pentru Nicolae Băciuţ. Şi acestei ştiinţe el îi dedică timpul, viaţa, avuţiile lui de preţ: dragostea şi credinţa şi speranţa.
 Joc mirific, jocul metaforelor şi al imaginilor măiestrite pentru a-i împodobi Poeziei faţa. Şi iată ce imagini neaşteptate: “Nu mă mai strig, /
rămân într-un ecou – / coajă de frig, / ce se-ntoarce în ou. / Nu mă mai tac, /
mi-e mâna gură / şi-n cifre de-abac / îmi sunt cenzură. / Nu mai răspund – /
sunt apă fără prund. (Apă fără prund).
 Francheţea cu care Nicolae Băciuţ îşi dezvăluie sufletul în vers este atu-ul său, oglinda fără ascunzişuri în care se reflectă şi  reflectă şi chipurile celor dragi.
 Poetul are un acut simţ religios exersat în comuniune de spirit cu înalţi ierarhi alături de care a peregrinat la lăcaşuri sfinte. El se declară într-un poem intitulat “Autoportret”, “lacrima lui Dumnezeu”.
 Colocvii cu Dumnezeu are nenumărate şi în unele din ele, îi pune întrebări, îi dezvăluie  îndoieli şi nelinişti metafizice: “Unde eşti, Doamne, unde sunt eu – / Cel care fără să plece se-ntoarce mereu !? (Joia vinerii).
 De toate se desparte omul în viaţă, chiar şi de trup, chiar şi de moarte, dar de cuvinte şi de tăcere,  imposibil să te desparţi, de vreme ce le-ai tras peste piele. Ar însemna să te jupoi de viu, ar însemna să te înstrăinezi de tine. Nu fără temei, poetul  aduce în discuţie starea poeziei de azi pe care o vede hiperbolic, ca pe o persoană împovărată de griji şi de taxe asupritoare care-i ameninţă libertatea de expresie. Desigur, e vorba de un limbaj metaforic, dar care conţine un sâmbure de adevăr pe care-l cunosc toţi creatorii: “TAXE PE POEME: Mai există o şansă, / încă unii se pot salva – / să se pună / taxa pe cuvinte / care pot respira, / ba chiar şi pe / cuvinte moarte, / pe-ntregul alfabet, / dar mai ales pe vocale, / mai slobode ca oricând, / taxa pe silabe  plângând; / taxa pe ieri, / taxa pe mâine, / taxa pe lama de cuţit / uitată în pâine. /  Taxa pe seară, / taxa pe vis, / taxă pe orice amintire, / taxă pe tot ce-i interzis. /  Taxă pe orice, / dar mai ales, / pe cel care se teme, / dar mai ales, / taxă specială pe poeme.” Bonn, 21 septembrie 2010.
 De fapt, persoana umană nici nu contează prea mult, contează faptele sale, contează ceea ce construieşte şi ce lasă în urmă. Nicolae Băciuţ, aflat la deplina maturitate artistică, este un scriitor total, complex, autentic, cât se poate de original, care îşi iubeşte cuibul, familia, patria, neamul,  dedicându-se acestora, cu devotament şi dăruire. Care nu şi-a dezminţit niciodată crezul şi a slujit cum a putut mai bine, cu toate resursele, neamul său prin cuvânt, prin faptă, prin simţăminte. Dovadă  stă numărul copleşitor de cărţi pe care le-a zămislit până acum, dar şi cele care sunt încă în manuscris.
 “Poemul Phoenix” – emblematic pentru lirica sa dar şi pentru volumul de faţă, relevă calitatea sa de poet şi este motivaţia întregului efort creator de până acum. “După moarte, / poemelor mele / le cresc unghii şi păr, / poemele scriu / singure / alte poeme / cărora le cresc pene şi fulgi /  şi-nvaţă singure să zboare. / Poemele mele, / sălbatice poeme / în care învăţam şi eu, / să zbor / ca un străin / ce-şi caută o ţară / unde să-i crească / păr şi unghii, / în viaţă ca şi-n moarte, / în moarte ca şi-n viaţă.” (Poemul Phoenix).
  Este ciudat că poetul spune: “Nu-mi mai aduc aminte de mine” – atâta timp cât cuvintele lui rămân martore despre obolul lui plătit aici pentru nemurirea de dincolo. Este preţul pe care-l plătim cu toţii, buni şi răi, este vama noastră de trecere. Dar, dacă nu-şi mai aduce aminte de el însuşi, nu înseamnă că toţi cei care-i vor citi aceste cuvinte îl vor uita. Nu, cu siguranţă, acest lucru nu se va întâmpla. Chezăşie rămân aceste cuvinte.

 CEZARINA ADAMESCU