†  “Cine sunt cei care, auzind glasul lui HRISTOS,
      s-au răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din  
      Egipt, prin   Moise?”
 † “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care
       v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi 
       cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi  
       urmaţi-le credinţa”
     (Sfântul Apostol PAVEL-Epistola către evrei, 3,
      16; 13, 7).
   † “Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin
        faptele Voastre cele bune, să închideţi gura 
       oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă”
  † “Pentru ca credinţa voastră încercată, mult 
      mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit  
      prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă
      şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos”.
     (Sf. Apostol Petru- Întâia Epistolă Sobornicească, 1,7;2, 15).
        În cel mai frumos Poem al lumii, Dragostea şi bunurile ei,(I Corinteni, cap. 13), Sfântul Apostol Pavel, ne încununează cu frumuseţea dumnezeiască a Iubirii.
         În dimineaţa Zorilor zămislite, Dumnezeu TATĂL a pus în poiana Sufletului Său, în străfundurile sfinte de Dor, Omul după Fiinţa şi Asemănarea Sa.
          L-a luat în Palmă şi l-a dezmierdat cu Degetele de lumină, dându-i graiul oamenilor şi al Îngerilor, crescându-l într-o Naţie cu dorul nestăpânit de iubire, iubire ce urcă într-o Dragoste dumnezeiască incântătoare.
          Dumnezeu FIUL, i-a urzit din zorii de ziuă, îndelunga răbdare, i-a dat surâsul binevoitor ca să stăpânească necuprinsul zărilor cu acordurile pătimaşe ale Adevărului şi Dăruirii. 
          Duhul Sfânt, i-a iluminat fericirea împodobindu-l cu purpura unui răsărit veşnic de iubire.
          În scutecul de purpură, păpădia de om s-a trezit legănat de cântecul minunat al Îngerilor, care l-au întronat peste legile fireşti-tămăduitoare ale pământului.
         Îngerul păzitor cu o zvâcnire de aripi l-a purtat spre scânteierile cerului, presărându-i diamantele de soare pe frunte, ca Domnul să-l ungă cu harul credinţei, al proorociei şi al ştiinţei.
          Arhanghelii, i-au împletit din extaz cununa biruinţei, împodobindu-i fruntea îmbrobodită de lăcrămioarele trudei, incrustându-i viaţa în destinul Dreptăţii.
          Heruvimii, i-au frămîntat cugetul în tulburătoarea taină a trăirii, revărsându-i în vălurele sonore, puterea de a suferi în toate, de ale crede pe toate, de a nădăjdui în toate.
          Serafimii, i-au brodat cununa spiritului, desluşindu-i frumuseţea creatoare, i-au crescut vraja Dorului într-un suprem avânt, izbindu-i mirarea, ca apoi să-i înflăcăreze voinţa înmiresmată cu petale şi aurori.
          Sfinţii  Apostoli Pavel şi Petru,împreună şi asemeni  tuturor Apostolilor,  i-au dăruit  purtarea numelui pentru ca fiecare să-şi ştie locul în ceata sa şi fiecare să poată răspunde atunci când este hotărât Timpul !

   
  PETRE  ŢUŢEA, ANTROPOLOG, FILOSOF CREŞTIN, ECONOMIST

                                 “Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
                                 “Ni s-a făcut onoarea să suferim  şi să murim pentru
                                              poporul Român”.
                                 “Istoria românilor dezgolită de crucile de pe            
                                   scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
                                                                         (Petre ŢUŢEA)

      Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al DACO-ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seam㔪AISPREZECE STÂLPI”  AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU,  NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU,  DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
   În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionist  a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin concentraţionist. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
   În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, acest Titan al gândirii, Petre Ţuţea, nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:
  “Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?
   Filosoful Petre Ţuţera a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
   Sfântul Apostol PAVEL, rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”.(Coloseni 2,8-10).
   Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, – filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
         Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
           Preocupări duhovniceşti:  prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar.
           Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
         Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.
            Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”.(Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p.  76).  
            Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.(Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).  
           Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud..
          “Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
   Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
   Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
   Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
         Între 1938-1958, s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”.
(Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
             Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
           Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.
  Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”.(idem. p. 200).
           După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună  la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).
         Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.
  “Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală( mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
               Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
   “Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
   A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
   Trăiască Petre Ţuţea!” ( Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

   *Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce <<l-am cunoscut>>, mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.
   Să ne iubeşti Nea Petrache!
   Medic Paul Craja – preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină în 1936 – 1937

      Am avut bucuria să fiu in vara anului 2008 oaspetele familiei dr. Valer  Neagoe, din nefericire doar cu cateva zile inainte ca această mare constiinţă a neamului românesc să meargă să-şi întâlnească fiul , pe Marius ucis monstruos de comuniştii “epocii de aur ” în anul 1985.
        Am rămas stăpânit de pioasa atmosferă din casa Neagoe unde amintirile dragi n-au încetat niciodată să se amestece cu imensa durere că dreptatea nu poate fi aflată nici după 18 ani de mult prea revendicată democraţie.
           Chirurgul dr. Valer Neagoe, tatăl care şi-a pierdut unicul copil in lupta cu hidra roşie , povesteşte astfel despre jertfa camaradului său , medic PAUL Craja ucis de dictatura carlistă mişeleşte, fără judecată in noaptea de 21-22 septembrie 1939 :
<< Paul era un caracter puternic, bun creştin, studios, întreprinzător, legionar convins, dotat cu deosebite calităţi, asasinat din ordinul lui Carol al II-lea, la vârsta de doar 28 de ani.
      S-a nascut în 1911 din părinţi macedoneni care au venit în România după primul război mondial, s-au aşezat în Bucureşti unde au avut casă şi prăvălie (în str. Brezoianu),  Paul fiind  cel mai mare dintre trei fraţi, rămaşi orfani de mamă în fragedă copilărie.A urmat Facultatea de Medicină dându-şi, pe lângă examenele obligatorii tuturor studenţilor, şi concursul de internat şi externat care asigurau o practică spitalicească de 2 şi 4 ani, la care concurau cam 10% dintre studenţii medicinişti.
          În anul 1936 studentul Paul Craja este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti, cea mai veche şi prestigioasă societate studenţească din ţară, înfiinţată de internul Dumitru Manolescu, ajuns profesor de oftalmologie.
        La conducerea societăţii s-au perindat anual cei mai valoroşi studenţi, deveniţi ulterior profesori universitari sau medici prestigioşi.
       În anul 1924 internul Ion Simionescu începe construirea unui magnific cămin de 6 etaje în str. Schitu Măgureanu nr. 12, cu 80 de camere pentru găzduirea a 160 de studenţi. Avea două săli mari de bibliotecă, camere pentru cabinete medicale şi cantină.
        În 1936 Căminul, având foarte multe datorii de la construcţie şi întreţinere, risca să fie licitat şi transformat în hotel. Energicul şi inteligentul Paul Craja şi-a luat casierul din comitet, internul Valer Neagoe şi, cu acte doveditoare, s-a dus la Ministrul de Finanţe; cu multă abilitate a convins pe ministrul liberal Mircea Cancicov de importanţa căminului pentru studenţi. Cancicov, om cult şi generos, a oferit studenţilor legionari 3 milioane lei cu care s-a salvat căminul. A fost un succes extraordinar repurtat faţă de un adversar politic. Preşedintele Craja s-a umplut de glorie pentru acest succes neaşteptat şi a atras Ia Mişcarea Legionară mulţi studenţi şi pe toţi membrii comitetului pe care îl conducea.În 1936 expira termenul de 10 ani în care trebuia să fie construit un cămin de odihnă pe malul mării, la Mangalia, pe terenul de 1500 mp oferit de primăria Mangalia în 1926. Cum în casă nu erau decât 80.000 lei pentru construcţia căminului de la Mangalia, Paul Craja a mobilizat 20 de studenţi legionari, voluntari, cu care a început săpăturile la Mangalia după planurile arhitectului Ştefan Petrineli şi sub supravegherea şefului de şantier Caroli, oferit gratuit de profesorul Ivanovici de la Politehnică. Materialele necesare au fost oferite în mare parte de diverse instituţii constructoare. Banii necesari meşterilor şi unor materiale s-au obţinut prin colectă de la diverse instituţii, medici şi profesori. Până toamna s-au strâns 900.000 lei. Prin îndrăzneala şi abilitatea lui Paul Craja am ajuns cu el la prefectul poliţiei capitalei, general Gavrilă Marinescu, un adversar şi persecutor al legionarilor, pe care însă l-a convins să dea 260.000 lei. Mergeam în fiecare sâmbătă cu banii pentru plăţi. Până toamna s-a zidit parterul şi etajul 1. Construcţia a continuat în anul următor, 1937, de către internul Valer Neagoe, ales preşedinte după Paul Craja.
            La congresul studenţilor de la Târgu Mureş, din 1936, Paul Craja a rostit o cuvântare ameninţătoare la adresa guvernului de atunci – dacă acesta avea să mai îndrăznească să dizolve Mişcarea Legionară. Ca urmare a fost condamnat la un an şi jumătate închisoare cu suspendare. În aprilie 1938 dictatura lui Carol al II-lea l-a internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, de unde a fost condamnat la 7 ani închisoare împreună cu elita legionară.

În noaptea de 21/22 septembrie 1939 a fost împuşcat în închisoarea Râmnicu Sărat. Osemintele i-au fost transferate la Bucureşti în cavoul unchiului Teodor Craja, în apropierea mormântului lui Eminescu.>>

        Avea 28 de ani când a fost chemat de Domnul să depună mărturie că  a lăsat viitoarelor generaţii de studenţi medicinişti nu numai două lăcaşuri ridicate din iubire de Dumnezeu şi Neam ci şi pilda sa de dăruire şi jertfă !
 
  PETRE  ANCULIA -luptător anticomunist

   Anculia Petre s-a născut la 29 Decembrie 1911, în comuna Teregova, judeţul Caraş-Severin, în familia lui Petru şi Marta, buni gospodari şi buni creştini. A absolvit 7 clase generale şi şcoala profesională CFR din Caransebeş, apoi  croitoria şi cojocăritul. Priceput, destoinic şi corect s-a bucurat de stima sătenilor. S-a căsătorit cu tânăra Ana Stoichescu, cu care a avut  două fete: Elena şi Maria. A fost concentrat în cel de-al doilea război mondial în Regimentul 96 Infanterie. Ocupaţia sovietică de la sfârşitul războiului, a declanşat în pieptul lui Petre spiritual de luptător. Alături de notarul Gheorghe Ionescu a pregătit întreaga comunitate pentru rezistenţa anticomunistă, care s-au alăturat luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului. La sfârşitul anului 1948, s-au asociat în luptă cu recunoscutul luptător avocatul Spiru Blănaru. Aici, Petre a depus jurământul “de credinţă  în faţa lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce”, că va lupta pe viaţă şi pe moarte, cu toate mijloacele posibile pentru Sfânta Biserică a lui Hristos, pentru zdrobirea comunismului”.( Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului. Interviuri  şi evocări. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.79-80).
   Petre Anculia a participat la toate acţiunile de luptă ale Rezistenţei. A fost ucis în Munţii Semenic în anul 1949. Trupul ciuruit de gloanţe a fost depus de securitate în faţa prefecturii Teregova, nu spre pomenire, ci spre intimidare şi înfricoşare.
   Lui Petre Anculia nu i-a fost niciodată frică. El s-a adăugat astfel şirului sfânt al eroilor şi martirilor Neamului.

  PETRE DIACONESCU, PREOT. 

  Petre Diaconescu s-a născut la 26 Mai, 1909, în comuna Măneasa, judeţul Vâlcea, în familia învăţătorului  şi cântăreţului bisericesc Ion I. Diaconescu şi a soţiei sale Ana. Petre a mai avut doi fraţi, deveniţi şi ei preoţi Ion (+ 1926) şi Gheorghe, care a trecut şi el prin închisorile comuniste. Petre a urmat primele cinci clase la Nemoiu, iar restul la Drăgăşani, continuând cu Seminarul la Râmnicu Vâlcea, apoi Seminarul Melchisedec  Ştefănescu din Ismail. A debutat ca învăţător la Nemoiu. S-a căsătorit cu Matilda Popescu, din Zlătărei-Vâlcea, care i-a dăruit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. La 1 Ianuarie 1934, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Mitrofani. Între 1934-1937 a fost membru PNŢ.
   Părintele Petre a construit o nouă biserică cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” în comuna Nemoiu, o alta în Mitrofani cu hramul “Sfânta Treime” şi o casă parohială. A contribuit la hrănirea a 120 de elevi săraci, la cantina şcolii, la stoparea analfabetismului şi alături de o echipă de medici la combaterea pelagrei şi a tifosului exantematic. (Din activitatea unui alt vrednic preot, în “Renaşterea”, an XX/1941, nr. 2, p. 110). Pentru aceste “motive” securitatea raionului Drăgăşani, l-a arestat în  noaptea de 18/19 Iulie 1952, şi pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie”. După anchetele de la Drăgăşani şi Piteşti a fost trimis la Canal, la colonia de muncă Oneşti-Borzeşti, la construirea termocentralei. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind la parohie. (AERm, dosar 1486, f. nepag.). La 16 Septembrie 1959, părintele Petre a fost din nou arestat pentru  că a “agitat cetăţenii să nu se înscrie în formele socialiste ale agriculturii, pe considerentul că regimul actual va fi schimbat prin venirea americanilor”  A fost condamnat la 5 ani închisoare, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. A fost eliberat la 28 Iulie 1964 cu ciroză hepatică ascitogenă şi deficienţă accentuată în complexul organului visceral. A stat mai mult prin spitale, iar de Sfânta Maria Mare, la 15 August 1971, s-a mutat la ceruri.
   PETRE DOMĂŞNEANU, COMANDOR DE AVIAŢIE.

                      “Români! Neamul nostru a fost silit să străbată de la
                       6 Martie 1945 încoace cea mai întunecată Epocă din
                                          Istoria sa” (Petre Domăşneanu)

   Petre Domăşneanu s-a născut în comuna Iablaniţa, judeţul Caraş Severin în 24 Septembrie 1902. A fost crescut şi educat în spiritual unui profund respect pentru morala creştină şi valorile tradiţionale ale Bisericii străbune. După şcoală şi liceu, a urmat cariera militară, obţinând brevetul de ofiţer-pilot. În 1935 are loc un grav accident prăbuşindu-se cu avionul. Este tratat în Germania, dar rămâne cu o infirmitate de gradul II şi va fi trecut în rezervă. Revine în satul natal încropind o fermă model. Instalarea comunismului a însemnat pentru foarte mulţi, ca şi pentru comandorul Petre, instaurarea calvarului ateu. Conştient de consecinţele bolşevismului Petre se ataşează Rezistenţei anticomuniste, refugiindu-se în Munţii Banatului, alături de vitejii luptători conduşi de colonelul Uţă şi avocatul Spiru Blănaru, căruia îi devine secund. Depune jurământul de credinţă: “Văzând situaţia în care se află ţara astăzi, sub regimul comunist, compus din cei mai răi oameni, duşmani ai religiei şi datinilor strămoşeşti, mă înscriu din momentul de faţă în Organizaţia Creştinească Naţional-Creştină, pentru răsturnarea acestui regim şi pedepsirea membrilor lui. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi lupta prin orice mijloace pentru distrugerea regimului de cruntă teroare comunistă”. (Ileana Silveanu, Cărările speranţei, vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 61).
         Strânge ajutoare materiale pentru familiile celor arestaţi. Ca toţi luptătorii din Rezistenţă de pe întreaga ţară, foloseau armele doar pentru apărare, fără violenţă. Lansează un Manifest către bănăţeni. “…România a fost transformată într-un câmp de experienţă a comunismului, cunoscând întreaga gamă de dezastre morale şi materiale. Guvernarea Roşie a răsturnat toate instituţiile noastre din temelie: Monarhia, Biserica, Armata, Justiţia, Învăţământul şi altele… Cultura românească şi făuritorii ei au dispărut din şcoală…” (ASRI-Tm, fond Documentar, dosar 968, vol. 29, f. 227).
           Amploarea Rezistenţei din Munţii Banatului a determinat securitatea să se mobilizeze. Prin ordinul nr. 11816/21.01.1949, generalul de securitate Gh. Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) s-a constituit la Caransebeş Comandamentul Unic, format din armată şi securitate. S-a organizat o reţea de informatori din rândurile membrilor PMR. Petre este prins, arestat şi condamnat alături de 11 luptători-conducători ai Rezistenţei. Domăşneanu este întemniţat la Timişoara şi ţinut în cătuşe şi lanţuri. A fost împuşcat alături de Spiru Blănaru, Tănase Ioan, Puchiţă Petre şi Mariţescu Romulus în noaptea de 15/16 iulie 1949, în Pădurea Verde.

   PETRE FOCŞĂNEANU, PREOT.

   Petre Focşăneanu s-a născut la 18 Aprilie 1914, în comuna Podul Turcului, judeţul Bacău, în familia lui Ion şi Amalia. A urmat şcoala primară în comuna natală, Seminarul Teologic la Galaţi şi Roman şi 2 ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
În 1934 s-a căsătorit cu Melania Manolescu, iar în 1935 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Alexandreni din comuna Ţipleşti, judeţul Bălţi. La începerea războiului se refugiază în Vechiul Regat, pentru ca după eliberarea teritoriului de peste Prut să revină la parohia sa. În Octombrie 1943 este mobilizat cu gradul de căpitan -confesor. După terminarea războiului se reîntoarce la Podul Turcului ca preot secund, până în Decembrie 1949, când se mută la Nistoreşti-Vrancea.
   Valul masiv de arestări din 15 Mai 1948, nu l-a ocolit nici pe părintele Petre. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 5, 31, 39). Este eliberat o lună mai târziu, pentru ca în 12 Martie 1949 să fie din nou arestat. Este anchetată şi soţia sa. Securitatea îi propune în schimbul eliberării să colaboreze ca informator. Părintele acceptă, dar nu-şi respectă angajamentul, ba mai mult intră în legătură cu grupurile de Rezistenţă din Munţii Vrancei, mai précis grupul 3 Soveja, condus de medicul Dumitru Marola, grup ce aparţinea organizaţiei “Vlad Ţepeş II”. (ATMTI, fond penal,, dosar 141/Vrancea, vol. I, f. 20)
       În 12 August 1950, părintele Petre este arestat împreună cu soţia, anchetaţi şi torturaţi la sânge. Tribunalul Militar Galaţi l-a condamnat la 10 ani închisoare pentru delictul de “favorizare de uneltire contra ordinii sociale”. Graţie “tratamentului” primit în penitenciarul Gherla, părintele Petre a trecut la Domnul în 17 Iunie 1953, ca urmare a izolării şi schingiuirii pentru faptul că a săvârşit slujba Sfintei Învieri, a acelui an. Familia a fost anunţată abia 3 ani mai târziu. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 109).

   PETRE CEPLEU, PREOT
După transformarea statului maghiar în paşalâc în anul 1541 şi după anexarea lui în întregime de către habsburgi, patrioţii unguri au luptat timp de trei veacuri pentru refacerea statului lor naţional. Nici revoluţionarii din 1848, în frunte cu Lajos Kossuth, nici oamenii de stat şi nici politicienii unguri de până la 1919, n-au înţeles că Naţionalismul este libertatea şi suveranitatea sfântă a oricărui popor. N-au învăţat din ceea ce au păţit şi indurat, ba mai mult s-au răzbunat aplicând aceeaşi anexare samavolnică, dar cu o mai cruntă asuprire, altor naţiuni de origine traco-getă, care în anumite contexte istorice i-au ajutat. Statul ungar abia consolidat a anexat statele prietene, oferindu-le hegemonia “dualismului”, între 1867-1919, aplicând astfel deznaţionalizarea lor. Aceasta a fost o adevărată “dogmă politică” şi o veritabilă “doctrină de stat”, în care s-au folosit toate mijloacele: maghiarizarea şcolilor confesionale, desfinţarea întregului învăţământ românesc, prin deportarea şi întemniţarea a sute de preoţi, învăţători şi profesori, obligativitatea de a părăsi credinţa străbună, maghiarizarea numirilor de localităţi, denumirilor geografice, a numelor de persoane, reprimarea  oricăror manifestări naţionale, colonizarea de elemente maghiare în zone locuite de alte grupări etnice, deznaţionalizarea unor români, slovaci şi ruteni din zonele cu populaţie compactă maghiară etc.

Redău un fragment din mărturiile preotului Petre Cepleu din Voivozi, judeţul Bihor despre suferinţele indurate în 1919, din partea cotropitorilor maghiari:.
  “În zorii dimineţii de 21 Februarie 1919, un pluton de soldaţi secui au intrat în comuna mea natală Auşeu-Bihor şi au înconjurat casa unde dormeam. Au pus santinelele la toate ieşirile din comună, oprind orice circulaţie. Anunţat de nişte oameni buni şi nemai având timpul să mă îmbrac, desculţ, în cămaşă, cu capul descoperit, am sărit prin dos, pe geam şi am fugit prin zăpadă spre o pădure deasupra satului, unde am stat de la orele 3 dim. Până la 4 d. m. Adăpostul mi-au fost crengile verzi de brad puse sub picioare şi cu care mă acopeream contra frigului. Văzând că n-au putut să mă prindă şi să mă omoare după cum le era scopul, au bătut pe tatăl meu şi pe două surori ale mele, mi-au ars în mijlocul curţii biblioteca, luându-mi hainele şi alte obiecte. Au început a maltrata pe locuitorii comunei pentru mine, cerându-le să mă predea, căci de nu aprind satul. Vagabondând prin păduri şi munţi, am ajuns la 1 Martie 1919 la Zam (j. Hunedoara), unde era armata română, înrolându-mă în cadrele ei”.
   (Preot Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Vol. II. Temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, p. 38).

      După condamnarea memorandiştilor români din Ardeal, care au îndrăznit să atace Legea Uniunii (“cea mai cardinală lege fundamentală a Ungariei”), prin care s-a decretat odioasa unire a Ardealului cu Ungaria, din 1894 până în 1919, s-a inaugurat un sistem de terorizare fără precedent în analele istoriei universale. Au fost destituiţi la sate toţi notarii, juzii şi alţi slujbaşi comunali care au sprijinit Memorandul. Au perchiziţionat şi devastat sute de case şi zeci de biserici ale paşnicilor români, noaptea. Arestări abuzive şi condemnări ordinare, repetate. Familiile celor arestaţi cu copii mici au fost prigonite şi aruncate pe drumuri, cerşind mila prietenilor sau rudelor mai curajoase.  La plângerile repetate adresate Guvernului de la Budapesta soseşte în cele din urmă consilierul ministerial Jeăkelfalussy Zoltan, care se adresează celor lipsiţi de putinţa de a se apăra astfel:
  “Vă plângeţi de libertate, bine, vă vom închide în barăci; vă plângeţi de frig, poftiţi în cariera de piatră, munca vă va încălzi, vă plângeţi de hrană plătită scump, vă duc la închisoare, acolo hrana este gratuită. Acolo sunteţi vrednici toţi, şi dacă organele noastre numai pe voi v-au trimis aici, de bună seamă sunt grele păcatele voastre, mai grele ca ale tuturor valahilor, căci toţi sunt trădători. Avem noi însă ac de cojocul vostru. De acum să ştiţi că chestiunea naţionalităţilor s-a şters odată pentru totdeauna din dicţionarul ţării ungureşti. Cine mănâncă pâinea pământului unguresc, trebuie să fie ungur din creştet până în tălpi. Iar cel ce va îndrăzni să se îndoiască de aceasta, va fi trimis la ocnă şi spânzurătoare”…(Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului. Cluj, 1925, p. 25-29, 31, 35-41).
  
   Tuturor Mlădiţelor purtătoare ale numelor sfinte apostolice, prea aleasă cinstire.
GHEORGHE  CONSTANTIN  NISTOROIU 

                      (26 Iunie, 2010, Brusturi-Neamţ).