Nicolae Rusu. Scriitor-martor al realităţilor  Basarabiei şi-al avatarurilor acestui pământ românesc din ultimele decenii, Nicolae Rusu îşi serveşte cu rigurozitate de oştean Patria. Temele predilecte, ţara-mamă, limba română, rolul scriitorului în societate, raportul om-isorie, sunt reluate pe diferite tonuri şi în mereu alte chei, uneori grav şi apăsat, alteori suav, după cum sunt şi vârstele celor cărora li se adresează.
 Dotat cu talent narativ şi cu fină capacitate de sondare a psihologiei umane Nicolae Rusu şi-a început drumul în literatură cu proze pentru copii şi adolescenţi: Alunel,1981,  Meri sălbatici, 1987,  Unde creşte ploaia?, 1990,  Lia, 1983 , pentru a evolua, ca  aproape toţi  confraţii săi din stânga Prutului,  spre scrierea de cărţi pentru adulţi.
Romanul care îl impune ca primus inter pares şi-i demonstrează maturitatea artistică, Şobolaniada (1998), e mai întâi o scriere de factură politico-socială. Aici evenimentul real, autobiografic, se reliefează cu uşurinţă, istoria personală legându-se de cea a societăţii basarabene şi de momentul politic, conferind prin urmare cărţii valoare documentară. Şobolaniada  este pe de altă parte  un roman alegorico-satiric, un pamflet de anvergură în care tonul caustic, ironia şi sarcasmul joacă rol covârşitor. Capacitatea de construcţie epică şi de creaţie a personajelor, corozivitatea perspectivei asupra spectacolului lumii se îmbină cu introspecţia , cu privirea  lucidă  înăuntru , scoţând din anonimat şi din cotidian autor şi eveniment.
În  februarie 2011 cartea sa pentru copii, Alunel, a participat şi a câştigat primul loc la un concurs internaţional de traduceri în Italia. Zilele acestea a fost  prezentată de catre agenţia literară Tipress Deutschland în traducere italiană editurilor la Târgul Internaţional de Carte pentru Copii de la Bologna ( 28-31 martie2011), Bologna Children’s Book Fair.
   
Viaticum
       „ …vine  un timp  anumit  şi cerul din om se întoarce la Cer, iar ţărâna – în Pământ.”
                                                                                                                            Nicolae Rusu

Aş dori să discutăm despre arta cuvântului şi despre artist , despre rolul artei în societate , domnule Nicolae Rusu . Aşadar, v-aş întreba  mai întâi  cum comentaţi dvs.,  scriitor într-o ţară  opresată  îndelung de cizma ţaristă şi apoi de cea sovietică, aserţiunea lui Octavian Goga “(…)am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte(…)”. Mai e posibilă o astfel de  abordare astăzi, sau o consideraţi perimată, poporanistă, prin urmare anacronică? Şi, ca să continui, mereu pe urmele înaintaşilor v-aş întreba ce înţeles are pentru dvs sintagma ” om al timpului modern”?
Nicolae Rusu : „Idei similare cu cea a lui Octavian Goga au fost lansate de majoritatea scriitorilor mari ai lumii şi reprezentanţi ai diferitelor popoare. Este arhicunoscută expresia biblică despre cuvânt, cel care a fost la început şi care era de la Dumnezeu, cuvântul chiar Dumnezeu  fiind şi este, cred, o axiomă ca oamenii înzestraţi cu harul divin al cuvântului  artistic  să ajungă nişte deschizători de drumuri, luptători sau pedagogi ai neamului din care fac parte. Un exemplu elocvent în acest sens sunt acţiunile scriitorilor basarabeni care s-au implicat în cel mai activ mod în mişcarea pentru renaşterea naţională, acţiuni declanşate de restructurarea gorbaciovistă în anii 1985-1991 ai secolului trecut în imperiul sovietic. Intenţia conducătorilor sovietici se baza atunci pe ideea salvării pe cale paşnică a imperiului, acesta ajungând la o stare asemănătoare cu cea de zeitnot, dacă e să ne referim la limbajul şahului. Acţiunile de ripostă împotriva asimilării a zeci şi zeci de popoare încorporate în imperiul ţarist rus, mai întâi, apoi în cel sovietic au declanşat o uriaşă energie umană scăpată ulterior  de sub controlul puterii politice. Precum în fostele republici baltice, caucaziene, sau ale Asiei Centrale, la fel şi în Basarabia, vechi pământ românesc, dar „botezat” de sovietici cu numele de republică sovietică socialistă moldovenească, în fruntea acţiunilor de emancipare naţională s-a aflat majoritatea covârşitoare a scriitorilor. Nu dau nume pentru că, deşi există o listă de vreo 5-6 persoane cu care, atunci când este pomenită acea perioadă, se vehiculează în permanenţă, consider că meritul este al tuturor scriitorilor – în mare măsură şi al celor care insistau să ţină discursuri patriotice la mitingurile din pieţe sau săli arhipline, dar şi al celor care evitau să se evidenţieze, practicând alte metode de „pedagogie naţională”, mai modeste, dar la fel de necesare şi fără de care victoria n-ar fi fost posibilă. Aserţiunea despre rolul scriitorului într-o societate umană nu a fost şi nici nu va fi vreodată anacronică. Oricare ar fi sistemul socio-politic al statului, scriitorul este condamnat să fie om al timpului în care vieţuieşte. Chiar şi autorii de opere ştiinţifico-fantastice, deşi personajele create de ei îşi duc linia de subiect prin alte şi diverse timpuri, ei îşi lansează creaţia într-un timp concret, în cel în care se nasc, apoi cunosc şi înţeleg lumea. Marii scriitori, graţie talentului cu care-i hărăzeşte divinitatea, rămân a fi actuali, adică moderni, fără a fi supuşii  unui  timp anumit, concret. Personajele create şi ideile lansate de Shakespeare, Eminescu, Caragiale, Cehov şi mulţi, mulţi alţi creatori de literatură universală nu vor deveni perimate sau poporaniste atâta timp cât omul de astăzi, modern, a rămas şi îşi mai păstrează reflexele, pasiunile şi patimile identice cu cele ale oamenilor din epoca lui Dante, Homer, sau a împăratului Solomon. Aceste „minuni” sunt în puterea  veritabilului om de creaţie dăruit cu har divin. Or, spunea cineva că Dumnezeu a creat mai întâi cerul, apoi pământul. Dar i-a venit o idee să unească cerul cu pământul şi, din acest motiv, l-a creat pe om. De atunci, în unii oameni este mai multă ţărână, iar în alţii, precum oamenii de creaţie, mai mult aer. Apoi vine un timp anumit şi cerul din om se întoarce la Cer, iar ţărâna – în Pământ.”
Ce  pondere  ocupă în activitatea dvs. literară  creaţia pentru copii şi cum vă reprezintă? V-aş ruga să ne spuneţi în ce context aţi scris “Alunel” şi unde aţi situa cartea într-o ierarhie personală? Are “Alunel”o poveste?  Care?
Nicolae Rusu : „Pe când eram student la Politehnica din Chişinău şi frecventam cenaclul literar studenţesc al viitorilor ingineri şi economişti, nu m-am gândit niciodată să scriu ceva pentru copii, considerând asemenea preocupare o treabă neserioasă. Dar, după ce mi-a apărut prima carte de proză scurtă, pentru cititori „serioşi”, şi am participat la mai multe întâlniri cu copiii de prin şcoli, am înţeles că scrisul pentru ei e ceva foarte serios şi, mai mult, necesar, important, imperios. Mai ales în condiţiile în care era promovată o subtilă politică de deznaţionalizare a basarabenilor, când tot mai mulţi conaţionali de-ai noştri, mai ales cei de la oraş, preferau să-şi înscrie odraslele în grădiniţe, apoi şi în şcoli, cu predarea în limba oficială a imperiului sovietic. Din acest motiv, a doua mea carte, apărută peste trei ani, în 1981, a fost o povestire-basm. E vorba de „Alunel”,  pe care am reeditat-o în grafie latină abia în 2009. Spre bucuria şi surprinderea mea, copiii de astăzi, despărţiţi de cititorii primei ediţii, în grafie rusească, cu aproape treizeci de ani, i-au acordat în 2009 lui „Alunel”, la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret din Chişinău, unul dintre cele mai frumoase premii – „Simpatia copiilor”. Un rol deosebit, probabil, l-au jucat şi ilustraţiile cărţii, executate cu talent  de Elena Şigapov, o pictoriţă din orăşelul Orhei, dar, vreau să cred, decisiv şi nu mai puţin important într-o carte rămâne a fi textul. Se ştie că în sufletul oricărui om matur sălăşluieşte copilul, cel care a fost la începutul omului, precum cuvântul la începutul lumii. Necesitatea de a păstra, proteja şi susţine cititorul de literatură scrisă în limba română, i-a silit pe aproape toţi scriitorii basarabeni să-şi probeze pana şi în scrisul pentru copii. Având nişte modele de mare talent, fiecare scriitor, pe cât îi permitea harul, încerca să ajungă la nivelul atins de maeştrii autohtoni ai genului, precum Spiridon Vangheli, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Aureliu Busuioc şi alţii. În felul acesta, scriind pentru copii, autorii basarabeni îşi cultivă cititorul de mai târziu, pentru că oricât ar fi de paradoxal, deşi s-au scurs două decenii de „independenţă”, situaţia socio-culturală pe teritoriul dintre Nistru şi Prut nu s-a prea schimbat faţă de cea din fostul imperiu. Cărţile, ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune în limba rusă domină piaţa culturală, literară şi spirituală a republicii mai abitir ca în epoca imperiului sovietic. Sunt repercusiunile interesului geo-strategic şi a sferelor de influenţă a vechii metropole pentru fosta sa zonă. Iar ceea ce se referă la „povestea” lui Alunel e un subiect ce ţine de „copilul” din sufletul autorului. Mai ales că băiatul meu, Mircea, ajunsese atunci la vârsta de cinci ani, cea mai frumoasă vârstă a întrebărilor, şi avea nevoie de un „interlocutor”. A acceptat cu bucurie să se întreţină cu  „Alunel”, ajungând a fi primul ascultător şi, involuntar, fără să conştientizeze, sugerând chiar anumite detalii şi mici ingerinţe în linia de subiect. Ulterior, deşi băiatul şi fata îmi crescuseră mari, am scris şi alte cărţi de proză scurtă pentru copii – „Meri sălbatici”, „Unde creşte ploaia?”, „Să fim privighetori”, „Coada iepuraşului”, „Fraţi de stele” – dar şi o culegere de piese şi scenete pentru cei mici – „Facă-se voia noastră”. E de vină neastâmpăratul copil din sufletul autorului care, la moment, ţine morţiş să mai obţină o carte. Sănătate de-ar fi.”
Romanul “Şobolaniada” e unul politic ? Aţi întâmpinat dificultăţi în a-l publica? Relataţi-ne aventura scrierii şi apariţiei acestei cărţi . Şi, dacă există ,  în ce ar consta nota autobiografică a cărţii dvs.?

Nicolae Rusu : „Acest roman n-ar fi existat, dacă nu mi s-ar fi întâmplat un inexplicabil şi neelucidat până astăzi atentat, după care au urmat săptămâni şi luni, aproape patru ani, de tratament. În luna mai 1992, în toiul războiului de pe Nistru, război în toată legea dintre voluntarii şi poliţiştii moldoveni (Republica Moldova încă nu avea atunci armată) şi forţele armate ale Rusiei,  mi s-a organizat o „baie” de vitriol şi cu arsuri grave am ajuns în saloanele unui mare şi important spital din Moscova. În pauzele dintre cele 15 intervenţii chirurgicale, urmând sfatul medicului chirurg, doamna profesor Larisa Ivanovna Gherasimova, au fost scrise cele 237 de pagini ale primei părţi a viitoarei cărţi. „Dacă eşti scriitor, pentru a supravieţui trebuie să scrii…”, mă îndemna distinsa doamnă, dovedindu-se a fi nu doar un om cult, ci şi un bun psiholog. Am încercat să explic cele ce mi s-au întâmplat prin prisma evenimentelor socio-politice pe care le-am analizat la rece, pe toate părţile în lungile  zile şi nopţi de suferinţă pe patul de spital. În vara lui 1997 aveam manuscrisul deja gata finisat şi, pentru a afla ce mi-a ieşit, i l-am dat să-l citească  prietenului meu din facultate, doctor în economie, Vasile Şoimaru. Peste vreo lună mă găseşte un sunet de telefon de la editura „Litera” din Chişinău. O voce de bărbat mă invita să punem la punct nişte observaţii pe care le avea referitor la manuscris. „Care manuscris?”, îl întreb, nedumerit. „Al tău… Şobolaniada!”, îmi răspunde  cel care se dovedise a fi redactorul cărţii. Abia atunci am aflat că Vasile Şoimaru, fără să mă prevină, a doua zi după ce citise teancul meu de pagini, s-a prezentat cu el la editura unde se afla în lucru propriul său manuscris, pentru care obţinuse anterior şi o sponsorizare. A insistat ca în locul cărţii sale să fie publicat romanul „Şobolaniada” şi, deşi unele persoane care s-au descoperit ca prototipi au încercat să blocheze apariţia cărţii, el a fost categoric şi, abia când s-a ajuns la situaţia de a-şi retrage sponsorizarea în favoarea altei edituri,  romanul a văzut lumina tiparului. Marea majoritate a personajelor au prototipuri, chiar şi autorul este prototipul unuia dintre ele, acţiunile lor au substrat real, evenimente luate direct din imediata istorie a devenirii  celui de-al doilea stat românesc. Un timp, eram sigur că lucrarea a fost una dintre cele mai citite cărţi, atât la apariţia ei, cât şi mai târziu, anume din acest motiv. Dar mi-am dat seama că nu e aşa, când, fiind în 1999 la o Casă de creaţie din Călimăneşti, unde am fost câte zece zile în fiecare lună august timp de cinci ani la rând, o doamnă din Bucureşti, în vârstă, care habar n-avea cine sunt prototipurile personajelor, citise cartea dintr-o răsuflare, într-o noapte. Iar dimineaţa, răvăşită şi impresionată de cele citite, mi-a restituit-o (aveam doar un singur exemplar) împreună cu un bucheţel de flori. Dintre toate cărţile mele, „Şobolaniada” a avut parte de cele mai multe cronici, consemnări, recenzii. Cea mai originală, mi se pare, mai amplă şi mai precisă „recenzie” a  romanului, dintr-o singură propoziţie, nu este  a unui critic de meserie, ci a ţăranului Ion Ţurcanu dintr-un sat de pe malul Nistrului (Jora de Sus), care în 2000, la vârsta de 82 de ani, după lectura „Şobolaniadei”, când a fost întrebat ce părere are despre roman, a spus: ”Cartea lui Nicolae Rusu nu e un roman, ea e viaţa noastră”. Peste câţiva ani am finisat şi partea a doua a romanului, intitulat „Revelion pe epavă”, ambele părţi apărând în 2005 la editura „Viitorul românesc” din Bucureşti, având titlul comun de „Naufragiul”.”
Mi-ar plăcea să completăm ideea anterioară şi să ne spuneţi cum e descrisă naţiunea  din al doilea stat românesc  acolo, în “Şobolaniada”? Care sunt aşteptările umanităţii de peste Prut, ce dorinţe şi ce viziune despre România Mare  are  poporul ?

Nicolae Rusu : „Parte a naţiunii române, basarabenii  au avut tragicul destin de a face parte timp de 106 ani, începând cu anul 1812, din componenţa imperiului ţarist rus, apoi cu neînsemnate intermitenţe – 22 de ani, apoi 4 ani, perioade de timp în care au revenit la sânul matern al naţiunii române – încă aproape jumate de secol de îndurare a „splendorilor” regimului comunist ale imperiului sovietic. E adevărat, nici naţiunea română în ansamblu , după cel de al doilea război mondial n-a reuşit să scape de acest experiment  odios. Dacă în u.r.s.s. regimul ideologic şi politic al partidului comunist  şi-a pus drept scop final crearea unui nou tip de om – homo sovieticus – în ţările lagărului socialist, un adevărat gulag internaţional, acelaşi scop urma să fie atins în două etape: mai întâi se cerea reeducarea omului vechi, de sorginte burgheză, apoi, în temeiul noii religii, cu „manifestul partidului comunist” pe rol de biblie, urma crearea „noului om”. Au excelat în această demenţială idee comuniştii români, „fenomenul Piteşti” fiind cel mai elocvent exemplu. Din înfiorătoarele mărturii ale supravieţuitorilor acestui experiment, care urmărea distrugerea personalităţii umane, iese în evidenţă concluzia că „nici iadul nu a fost imaginat atât de bestial şi de crud cum a fost reeducarea din Piteşti” (Ioan Ianolide). Chiar şi cunoscutul scriitor şi disident rus Aleksandr Soljeniţin, trecut şi el prin gulagul siberian sovietic, a fost profund impresionat şi tulburat, atunci când a aflat despre fenomenul Piteşti, rămânând la ideea că numai în România comuniştii au practicat acest draconic sistem al reeducării fiinţei umane. Martorii cred că adevăraţii „judecători ale celor petrecute la Piteşti nu pot fi decât cei ce au trăit această experienţă, căci nimeni nu o va putea pricepe ca ei”, aceştia având totala certitudine că regimul comunist „a fost una dintre cele mai bestiale forme de negare a divinităţii şi de reducere a omului la viermuire perpetuă”. Ulterior, comuniştii au înţeles că „este mai uşor să-i atragi, să-i ademeneşti şi să-i compromiţi pe oameni cu avantaje materiale, decât să-i stăpâneşti prin teroare”(Ioan Ianolide). E tocmai ceea ce se întâmplă astăzi în lume, acest aspect fiind şi una dintre  faţetele importante ale „Şobolaniadei”. Însă experienţa românilor-basarabeni mai este şi una unicală, pe motiv că nu oricui îi este dat  să fie martor ocular  şi să participe direct la prăbuşirea unui imperiu, eveniment care se întâmplă o dată la câteva secole. Destrămarea celui sovietic mai este şi un fenomen de o dublă semnificaţie, deoarece s-a produs, relativ, pe cale paşnică. Am încercat să redau în roman şi aceste aspecte ale existenţei noastre, fiind preocupat, mai ales, de mentalitatea basarabenilor grav afectată de tragedia, comedia şi ironia istoriei. O bună parte dintre noi a fost pusă în situaţia să accepte, din comoditate pentru unii şi ca să supravieţuiască, pentru alţii, „adevărul” ideologiei imperiale de sorginte comunistă, precum că moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, că cei de peste Prut ne sunt cei mai crânceni duşmani etc.,etc. Altă parte doar s-a prefăcut că este de acord cu cele ce îndrugau propagandiştii comunişti, având însă certitudinea altui adevăr. Oricum, societatea Basarabiei, chiar şi după două decenii de aşa-zisă independenţă faţă de fosta metropolă mai stă încă la răscrucea istoriei, derutată, zăpăcită, pribeagă, sărăcită… De două secole, trecuţi prin malaxorul imperial, basarabenii s-au „căpătuit” şi cu un şir de complexe. Cel de „frate mai mic” faţă de ruşi le-a intrat până în măduva osului şi vindecarea va veni, cred, abia după ce vor trece în neant două-trei generaţii. Faţă de conaţionalii din dreapta Prutului ei au două feluri de complexe, acestea tratându-se, însă, mai uşor, chiar şi în cadrul unei generaţii. E vorba de complexul de inferioritate, generat de mici restanţe la nivel de cultură  naţională, şi, oricât ar fi de paradoxal, cel de superioritate, inoculat de sentimentul apartenenţei la o cultură imperială. Din ultimul pare să iasă în evidenţă alt fenomen, mai ales în unele cercuri ale elitelor politice şi culturale, pe care l-aş formula drept „sindromul austriac”. Dacă iniţial sintagma „al doilea stat românesc” era o noţiune provizorie, de tranziţie, astăzi „noii austrieci” pledează, cu susţinerea din umbră a fostei metropole, pentru un al doilea stat românesc, deosebit de primul. Prin ce deosebit? Prin orice, oricât de infim, dar deosebit  şi, neapărat, să rămână mereu al doilea stat. Astea  sunt cele mai vizibile consecinţe ale detenţiei noastre, a românilor-basarabeni, în imperiul sovietic. În plus, se creează impresia că perioada de tranziţie în R. Moldova  este, precum „coloana” lui Brâncuşi, fără sfârşit. Acest lucru se întâmplă, se pare, pentru că ea, tranziţia, este suportată de cei mulţi şi nu de „elitele politice”. Din acest motiv, ultimii n-au niciun interes să-i pună capăt. E şansa vieţii lor, în primul rând pentru că puterea face din aceste personaje politice nişte zei, înainte ca ele să cunoască metamorfoza prin care un ins oarecare devine om.”

Titlul dat de dvs. romanului are pentru mine valente alegorice , întrucât , parafrazându-l pe Ion  Budai Deleanu “ prin …şobolani  se înţeleg şi alţii “. Oferiţi-ne, v-aş ruga, punctul dvs de vedere. Comentaţi motivul alegerii şi semnificaţia pe  care o daţi termenului .
Nicolae Rusu : „Bineînţeles, titlul e o improvizaţie alegorică, sugerat fiindu-mi de nişte similitudini pe care le-am observat în acţiunile unor servicii speciale ale structurilor de stat sovietice în raport cu cele ale unor deratizatori medievali. Citisem undeva că în epoca corăbiilor cu pânze  marinarii preferau să lupte împotriva şobolanilor de pe vas nu cu otrăvuri, ci foloseau nişte procedee mai originale şi mai eficace. Capturau câte două-trei perechi de şobolani, îi închideau în două butoaie şi-i lăsau flămânzi până ce se devorau unul pe altul, rămânând în ultimă instanţă doar unul, cel mai puternic şi mai rezistent. Acesta, ajuns „canibal” şi lăsat liber pe corabie, le făcea celorlalţi de petrecanie, ca în final să fie şi el zătrit. Acest perfid şi pervers procedeu e folosit şi în societatea umană. Dealtfel,  el este actual şi astăzi, căci într-un mod subtil şi sub diverse forme apelează la el structurile speciale ale organelor de forţă din ţările cu regim totalitar.”
Ce destin preconizaţi pentru această carte?  Unde va apărea “Şobolaniada” în viitorul apropiat şi ce anume vă propuneţi să realizaţi prin agenţia literară germană Tipress  Deutschland ?
Nicolae Rusu : „Fireşte, orice autor îşi doreşte pentru „copilul” său o viaţă lungă şi frumoasă. Ştiind că romanul „Şobolaniada” a ajuns să fie citit de foarte mulţi oameni, că am cititori ai acestei cărţi în mai multe ţări ale lumii, că ambele părţi au fost traduse în limba cehă de J.Nasinec şi vor apărea în curând la editura „Havran” din Praga, sper că, graţie Agenţiei Literare „Tipress Deutschland” din Germania, numărul cititorilor mei va creşte. E o preocupare şi o curiozitate firească a oricărui autor să comunice prin creaţia sa cu cititori de altă limbă, din alt areal cultural şi spiritual. Sper că nu doar cititorul de limbă germană, dar şi cel italian, francez sau spaniol, în cazul în care va lectura „Şobolaniada”, să caute şi alte romane sau proze scurte cu semnătura lui Nicolae Rusu.”
                   31 mai 2011