MAI VINO,  ŞTEFANE!

Văratice vremuri se-ngână întruna,
Senină e bolta, trecută-i furtuna,
Din câmpuri de luptă primită-n urale,
Se-ntoarce oştirea lui Ştefan cel Mare.

Scăpat-a iar ţara de mana păgână,
Iar cea bărbătoasă oştire română,
Avându-l de-a dreapta pe bun Dumnezeu,
Unită-n credinţă, învins-a mereu.

Dar Ştefan îmi ştie c-o astfel de faptă
Îşi are-nmiită vremelnică plată
În vieţi ce norodul le pune-n altare,
Să-mi fie, la Domnul, răsplata cea mare.

Doar astfel rămâne în suflete ura
De duşmanii care îmi vor bătătura,
Şi roada-n sudoare muncită cu greu,
Şi viaţa dorită în bine, mereu .

Războiul e poarta spre cea libertate,
Când ţara îşi ţine a sa demnitate,
Când vremile-ncearcă virtutea străbună,
Tăria din oameni, aflaţi în furtună.

El, Ştefan, îşi simte cum inima-i plânge
Şi mâna pe paloş a ură îmi strânge,
Că sfânta-i moşie prea des e călcată,
Iar moartea-n oştire îmi seceră roată.

N-apucă cea rană la loc să se-nchidă,
Că lacomii duşmani, aicea-s, în tindă,
Şi iară îmi buciumă jalea pe dealuri,
Să-mi strângă plugarii spre-a oştilor maluri.

Îmi pare că soarta a vrut ca-n urcare,
El, Ştefan, să-mi aibă bătută cărare
Cu faptele sale măreţe, de glorii,
Rămase, ca pilde,  în cărţi de istorii.

Puţini sunt aceia ce-n vremuri aprinse
Mi-au stat în picioare, clădind a lor vise,
Puterea le-a dat-o, din cer,  Dumnezeu
Şi ţara ce fostu-le-aproape la greu.

Mai vino, Ştefane, la cruce de veacuri,
S-aduci mântuire şi sfintele leacuri,
Că ţara ta geme şi n-are speranţă!
Mai dă-ne, Ştefane, o pildă de viaţă!

Noi suntem aicea, cu gândul la tine,
Nevolnici în fapte, căzute ruine,
Rămaşi fără vlagă, netrebnici, atei,
În vremi mincinoase, slugarnici mişei .

În noi stricăciunea-i o boală, se vinde,
Se-ntinde ca râia, ca lepra cuprinde,
La tine e leacul, mărite Ştefane,
Mai vino o dată şi-ajută-ne, Doamne!

EROUL

Lovitul de soartă-i acuma-n ţărână,
Cea moarte hidoasă-i întinde o mână,
Să-l ducă cu dânsa în neagră uitare,
Un număr să-l facă pe-a vieţii cărare.

El, Ştefan, mi-l vede şi inima-i plânge
Că tânăr viteazul de-acuma se frânge,
În scări se ridică şi strigă, s-audă
Acei ce luptat-au eroic cu trudă:

- Flăcăii cei vrednici nu morţii-şi dau viaţa,
Ci ţării, să-şi aibă mereu dimineaţa
Frumoasă, curată, scăldată-n lumină,
Nu roabă în lanţuri, căzută în tină.
De pavăză fost-aţi l’-a voastră moşie,
Voi veacuri de glorii dormi-veţi în glie,
Şi tot ce s-o naşte din ceea ţărână
Şi-o trage puterea trecută în vână,
Din sufletul vostru şi-a voastră tărie,
Vă urcă spre slavă în vremi ce-o să vie.

Lovitul de soartă de-acuma se frânge,
Lumina-i de viaţă se curmă, se stinge,
Şi-n clipa din urmă, în visu-i mai vede
Cum Ştefan şi ţara, în iarba cea verde,
Îi sapă mormântul, în glorii să-l pună,
Să-şi doarmă-mplinitul, în vatra străbună.

                   ***
Cu  grijă călcaţi-mi prin iarba în rouă,
Că huma e vie, şi-acol’, pe din două,
Sunt vieţi şi istorii, trecut şi ’nălţare,
Cu ţara la mijloc, nicicând pieritoare.

DATORIE

- Pârcălabe, dacă Domnul şi cu ţara
Vor cetatea să n-o dăm,
Cuib ne fie iarna, vara,
Şi cu sânge s-o udăm,
Apoi dă-ne, dar, poruncă,
Şi vom ţine-o-n neclintire
Cât în noi mai bate încă
Ceasul vieţii-n neoprire.

Asta spuseră-ntristate,
Stând sub ziduri de cetate,
Şi scrutând întinsa zare,
Cei răzeşi, la număr şapte.

- Nu, eu, zise pârcălabul,
Preavoiesc să nu dăm glia,
Domnul Stefan, ţara, neamul,
Poruncesc, că ea-i moşia.
Chiar de-i lată doar de-o palmă,
Şi de-i lungă doar de-un cot,
Pentru ea plătit-au vamă
Mulţi, cu viaţa lor cu tot.

             ***
Că atât avem pe lume
Moştenire din strămoşi,
Glia, neamul, ce-or rămâne
Veşnicire-n moşi de moşi.

MĂRITE ŞTEFANE

Mărite Ştefane, mai dă-ne poruncă,
Înhamă-ne, Doamne, la greaua ta muncă,
Mai ţine-ne-n viaţă în lupte de-o vară,
Să ştim ce înseamnă iubirea de ţară.

În posturi ne ţine, şi-n grea rugăciune,
Tămâie ne fie în lacrimi şi-n pâine,
Iar gândul ni-l pune în aspră căinţă,
Să ştim ce înseamnă tăria-n credinţă.

Că astăzi pe toate pierdutu-le-am, Doamne,
Stricatu-s-a rândul, iar cele icoane,
Ce fost-au în veacuri mereu sărutate,
Căzut-au din rame, uitate-s, şi-s sparte.

În tine iar pus-am speranţa cea sfântă,
Acum, când a noastră viaţă e frântă,
Mai vino, Ştefane, şi dă-ne tărie,
Şi iartă-ne, Doamne, că fost-am pustie.

De nu vii acuma, să pui iară frâie
L’-a noastre păcate crescute-n prostie,
Ne-om duce-n pierzare, cu toţi şi cu toate,
Şi nimeni pe lume de-acol’  nu ne-o scoate.
 MOŞIA

Te tot uneşti, când alţii te dezbină,
Te tot aduni, când răi te risipesc,
Te tot ridici, mereu de-mi cazi în tină,
Că viţa ta-i de neam împărătesc.

Ţi-a fost moşia lată cât o mare,
Cu un ţăruş ’n-adâncuri de apus,
Iar celălalt, la soarele-răsare,
Să-mi ştie cei vecini că tu l-ai pus.

În jos, hotar avut-ai pe Danubius,
În sus, tot păşunat-ai la Carpaţi,
Că Burebista şi cu Deceneus
Pe toţi mi i-ai unit, făcându-i fraţi.

Nicicând avut-ai parte de odihnă,
C-al tău pământ mereu ţi-l jinduiesc
Aceia mari, ce-ţi caută  pricină
Să-ţi  ia ce tu avut-ai strămoşesc.

Aşa a vrut Măritul ca să fie,
În foc de iad şi-n apă să fii pus,
Să te-oţeleşti în vremuri, ca să ştie
Că bun oştean îi fi, acolo, sus.

Doar ceia tari, de jos mi se ridică,
Când soarta îi loveşte şi-i îndoaie,
Că în ţărână scapă ei de frică,
Luând puteri de-acol’, să-i învioaie.

Că-n huma ţării doarme, îngropată,
Puterea cea lăsată de strămoşi,
E bob cu bob acolo adunată,
Avere pentru ceia norocoşi.
O   VORBĂ-MBĂRBĂTARE

Spre voi, oşteni ai ţării, se ’nalţă al meu gând,
De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând,
Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună
Şi-acasă ne-om întoarce, scăpând a noastră turmă.

Nu puneţi viaţa voastră ’naintea vieţii ţării,
Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,
Noi, astăzi, după luptă, vom fi învingători,
Că din cea străvechime suntem nemuritori.

Iar celor ce-or rămâne la urmă în ţărână
Îngloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,
Pomelnice le-om pune-n altare de iubire,
Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire

Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită,
Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită
Cu oştile vrăjmaşe, venite, pofticioase,
Să prade, să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.

Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,
În fruntea tuturora, spre oastea nepoftită
Mihai îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire,
Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.
                      
                        ***

O vorbă-mbărbătare, în vremea cumpănită,
Eroi în cele clipe îmi naşte miruită,
Când ea venită-i toată din dragoste de ţară,
Nici moartea nu-i opreşte pe-acei ce-i înfioară.
 
MOARTEA   VITEAZULUI

În cortul său de luptă îmi doarme-adânc Viteazul,
Iar somnul său cu vise îi tremură obrazul,
L-apasă grija ţării şi soarta ei de mâine,
C-ar vrea s-o ştie mare, rotundă ca o pâine,
Să-i cureţe neghina din lanul ei de soare,
Să-i oblojească rana, s-o scoată din strânsoare,
Să-i deie sânge proaspăt şi rază de speranţă,
Să-ntoarcă brazdă nouă, să-i facă altă viaţă.

Se simte, însă, singur ca fiara-ntre hăitaşi,
Miroase împrejuru-i a Iude şi a laşi,
El ştie că-i nădejde şi pavăză la toţi
Dar mulţi de-ai săi pieiră şi tineri-s necopţi.
O, de-ar avea alături stejarii de români,
Cei fără frica morţii şi ură de străini,
S-ar linişti pe dată, frumoasă i-ar fi viaţa,
Pământul său, sub soare, ar fi ca dimineaţa,
Unit pe totdeauna, acum şi-n viitor,
Iar omul ţării liber, ca pasărea în zbor.

                          *
Dar ce se-aude-afară, e zarvă grea şi sfadă,
Din pat sare Viteazul, luându-şi a sa spadă,
El simte, ca şi fiara, primejdia ce-l paşte,
Mirosul morţii crude ce lângă el se naşte.
Îl vede-apoi pe Basta, setos de răzbunare,
Înconjurat de gardă, valoni cu chip de fiare,
Cu săbiile trase, venind spre el de-a valma,
N-are la dânsul scutul şi udă-i este palma,
Şi-n clipa ceea simte că-n spate-i într-o lance,
Iar săbiile-l taie adânc, dar n-are-a face.
Îşi simte caldul sânge şi viaţa cum îl lasă,
Puterile îi seacă, iar moartea-l prinde-n plasă.
O halebardă pică din cerul plin de soare,
Spre capul său se-ndreaptă, să mi-l lovească tare,
Şi-n clipa înfinită îşi vede-al său sfârşit,
Nu se căieşte, însă, că ştie ce-a dorit.
Cea halebardă cade, neant şi întuneric,
Istoria se surpă în trupul celui vrednic,
Dar numai pentr-o clipă, c-apoi din nou renaşte
Şi se întinde-ntruna la cei ce se vor naşte.

IANCULE

Iancule, ţi-aducem astăzi, la gorunul tău din deal,
Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal,
Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti,
Nu ţi-am dus la capăt gândul din ’nălţimile-ţi cereşti.

Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră ţară,
Tot furaţi mai suntem, încă, de vecini ce ne-nconjoară,
Tot uitaţi în voia sorţii şi-n a vântului putere,
Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere.

Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii
Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii
Să-mi adune, cum făcut-ai, românimea laolaltă
Şi cu lancea ta să-şi facă  legea vrută, meritată.

E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată,
Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată,
Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună
Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână.

Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere,
Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere,
Slabi, ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce,
Iertători cu cei netrebnici şi Hristoşi pe-a ţării cruce.

De vei vrea, îmi ia cu tine moţii tăi neînfricaţi
Şi coboară la câmpie, unde sunteţi aşteptaţi,
Să trezeşti, încă o dată, ţara ce-i în amorţire,
Cu speranţă-naripată în gândire şi-n simţire.

Că-i târziu şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim,
Iar de nu ţi-om fi oştire şi la tine nu venim,
Stinge-n grabă pe mormântu-ţi însfinţita lumânare,
Lasă Ţebea şi Ardealul şi te du în cea uitare.

NECUNOSCUTULUI  EROU

În ţintirim cu albă cruce
Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce,
Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,
Plecat în sfântă dimineaţă
Să-şi apere pământ şi-avutul
Ştiind că ţării, el îieste scutul.

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă
Neştiutor de ce-1 aşteaptă,
Şi-a mângâiat nevasta-n tindă,
Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,
A zis în gând un Tatăl Nostru
Şi a plecat, să-şi facă rostul.

Cu suflet greu de supărare,
Ea 1-a privit cum piere-n zare,
Simţind cum inima-i se frânge
Şi lacrimi n-are a mai plânge.

                    *
Avut-a parte de cu toate,
De veri fierbinţi, de ger şi moarte,
A străbătut o-ntreagă lume
Şi locuri cu străine nume,
L-a mistuit dorul de casă
De vita lui, de iarba grasă,
Iar seara când să-nchidă ochii
Mi se vedea în şura popii
Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,
La nunţi cu vinuri de ispită,
La clacă-n seri de blândă toamnă,
La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,
Copiii roată după masă,
Cum le punea fiertură-n oală,
Cum lacrimile-i curg în poală,
Cum se ruga la Născătoare
Să-i scape omul din bătaie,
Cum da duminici de pomană,
Cum săruta Sfânta icoană.

Ăi mici tot întrebau de sine
Pe unde îi, de-i merge bine,
Simţea că o sfârşeşte jalea
Şi se topea ca lumânarea,
Că pruncii săi ce dorm pe vatră
N-or mai avea nicicând un tată.
                   *
Aşa gândea şi-n ziua-n care
Un glonţ, venit din larga zare,
La frânt în două ca pe-un pai
În luminată zi de mai.
Ştiind c-atât i-a fost norocul
Şi-acolo i-a venit sorocul,
Simţind cum moartea-i intră-n carne
A zis în gând un „Iartă-i, Doamne!”

                   *
Săpatu-i-au acol’ mormântul
Lui, ce ne-a fost braţul şi scutul
Acestei ţări mereu robită,
Prea mult de vremuri urgisită.
Ca el atâţia mii căzură,
Stau risipiţi peste măsură,
În ţări cu cimitire reci,
Unde îşi dorm somnul de veci.

                   *
Ar fi avut dulce dorinţă,
La cap să aibă o troiţă
În care ardă lumânare
În sfântă zi de sărbătoare.
Mormântu-i fie cu crăiţă
Şi cu miros de romaniţă,
Să-şi doarmă somnul în credinţă.
Un popă spună-i vorbă dulce
Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,
Şi nu i-ar fi cu supărare,
Dacă la mare sărbătoare,
Aşa cum dat ne este rostul,
S-audă-ncet, un „Tatăl nostru”
                       Şi-n limba lui.