CEZARA LA ANIVERSARĂ

 Vorbisem cu ea, cu vreo câteva zile mai înainte şi, printre altele mi-a spus că, de ziua ei nu-şi doreşte mai mult decât să-i fac plăcintă de dovleac. Şi pentru că o iubesc atât de mult, am vrut să-i îndeplinesc această dorinţă, pentru mine, atât de simplă. M-am îmbrăcat, mi-am pus cizmele mele gemene cu ale ei, şi, cu poşeta pe umăr, am plecat, hotărâtă să colind piaţa, în căutarea unui dovleac potrivit. Nu orice fel de dovleac, ci unul anume, ci unul pe care-l cunosc eu că e numai bun de plăcintă. Am căutat, m-am învârtit prin piaţă de am ameţit, dar ceea ce îmi doream n-am găsit. Am trecut pe la taraba lui Manea şi am lăsat vorbă că vreau un bostan pentru plăcintă, doamna Valentina ştie ce-mi trebuie mie. Şi mi-a promis că voi avea dovleacul dimineaţa, acasă. Dar, chiar în acea după-amiază, aud soneria şi mă duc să deschid. În faţa mea apare băiatul doamnei Valentina, Florinel. Ţinea în mână o sacoşă pe care mi-a înmânat-o zâmbind. Când am deschis-o şi m-am uitat, în ea se afla o frumuseţe de dovleac mare şi turtit la ambii poli. Am aşteptat cu nerăbdare să se facă dimineaţă, pentru ca să mă apuc de treabă. Am frământat bine aluatul moale şi pufos pe care l-am închinat, lăsându-l să se odihnească. Apoi am luat dovleacul şi, cu părere de rău l-am sacrificat, tăindu-l în patru, apoi în felii mari, pe care le-am curăţat de coaja groasă, le-am ras pe răzătoarea mea periculoasă şi am umplut un lighenaş din plastic cu fulgi portocalii care săreau din feliile de dovleac prin răzătoare. Ca la comandă, foile de aluat au început să se subţie sub apăsarea sucitorului şi a mâinilor mele dibace. Peste foi am presărat răsătura de dovleac, suficient de dulce şi cu niţică scorţişoară măcinată, am umplut tava cu suluri de plăcinte. Iar când le-am scos din  cuptor rumene, erau o frumuseţe. Mă grăbeam tare mult să fac şi nişte „poale-n brâu” din aluatul care-mi rămăsese, umplute cu brânză proaspătă şi dulce, ouă şi nişte mirodenii. Vreau să spun că, rumenite, în  tigaia cu ulei încins, au ieşit bune şi pufoase de-mi venea să le mănânc pe toate deodată. Dar cum să fac aşa ceva? Nu se poate, că doar nu m-am apucat la voia întâmplării să pregătesc atâtea bunătăţi.
 Azi e o zi mare, e ziua de 3 noiembrie 2009 iar în această zi, buna mea prietenă, scriitoarea Cezara împlineşte 58 de ani. Ei, şi nu e la îndemâna oricui să fie gazda unei asemenea personalităţi! Obişnuim în ultimii ani să ne întâlnim ori la ea, ori la mine, pentru a sărbători  importantul eveniment. Anul acesta am invitat-o să vină la mine. M-a înţeles repede, nu s-a împotrivit, ştia că sunt de serviciu după amiază. Dar să mă grăbesc să continui cu pregătirile: a pregătit pui cu ciuperci, am scos din borcan gogoşari şi conopidă la oţet.  Am aşezat masa cu tot dichisul.  Am aşezat telefonul lângă mine, în aşa fel încât să-l aud dacă sună. Mă uitam la ceas, timpul trecea, Cezara nu mai apărea. Am început să-mi fac gânduri fel de fel;  dacă nu mai vine, dacă s-a răzgândit… Nu se poate, ea este un om de cuvânt, nu există să nu vină, dar dacă i-o fi rău, că în ultimul timp, nu prea s-a simţit bine, cu răceala, cu viroza. Cum să fac să aflu ceva? Telefonul ei mobil era închis, răspundea căsuţa vocală, ce să fac? Cum să-i trimit plăcintele calde? Vroiam să vină, am început să mă rog lui Dumnezeu să o ţină sănătoasă şi să o ajute să vină la mine. Dar aud soneria şi m-am repezit să deschid, când acolo, era o vecină, a venit să-mi ceară ceva împrumut. I-am dat repede ce mi-a cerut şi am expediat-o, că nu pe ea o aşteptam. Am intrat iarăşi în sufragerie să văd dacă totul e în ordine, aşezate frumos, plăcut, fructiera, pâinea feliată, şerveţele, tacâmuri… Eram tare neliniştită, dar soneria suna lung şi m-a trezit din gânduri, am alergat să-i deschid, dar când am ieşit în hol, uşa s-a deschis şi a apărut ea, da, chiar Cezara, cu zâmbetul ei cald iar în ochi îi citeai bucuria. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o de mai multe ori. Am poftit-o să se facă comodă să ne aşezăm şi să ne mai aducem aminte de copilăria noastră plină de amintiri frumoase, care mai de care…. Mă consider cea mai norocoasă din lume, prin faptul că am avut bucuria să fiu vecină cu Cezara. Ne despărţea un gard de scânduri pe care-l treceam cu mare uşurinţă, desfăceam o scândură şi gata, eram  la ea în curte. Parcă n-aveam porţi, dar ce ne trebuia, nu ne folosea la nimic.  Cum altfel era să-mi rup rochiţa cea nouă în partea din spate, agăţând-o într-un cui? Dar m-am şi zgâriat la picior (pulpă) de am ţipat de frică atunci când am văzut curgând sânge… A venit mama repede şi în loc să-mi dea primul ajutor, să mă pupe şi să mă mângâie, ea mi-a spus că o să-mi iasă maţele pe acolo, şi a bătut cu un ciocan scândura să nu mai pot să trec dincolo, la Adameşti, prin gard. Am mai păţit eu şi altele, dar n-am să uit o întâmplare care a fost ca o pildă în toată viaţa mea. Şi ar fi bine ca şi alţi copii să o cunoască şi să nu mai treacă prin ce am trecut eu.
 Dar mai bine să o povestesc; odată am trecut în curte la vecinii mei, Adameştii, eram cam de vreo şapte anişori, o mai ajutam pe Cezara şi îmi plăcea să fac diferite obiecte pentru împodobit bradul de Crăciun, mă rog, era ca o joacă. Părinţii ei, Dumnezeu să-i ierte se mai ocupau cu comercializarea acestora. Erau singurele jucării pentru brad cunoscute atunci: coşuleţe de hârtie, conice, rotunde, pătrate, de toate culorile din hârtie creponată; Moşi Crăciuni în miniatură, steluţe ş.a.
 Dar să mă întorc la păţania mea; am văzut înfipt în  covorul din peretele lor, un ac mare. Mi-a venit în minte să-l fur de acolo, să-l ascund în hăinuţă şi să-l duc acasă. Zis şi făcut, am profitat de neatenţia celor din jur şi, cu mari emoţii, l-am luat. Când am ajuns acasă, l-am ascuns bine. Într-o zi, mama mea Zonia (nelipsită din scrierile Cezarei), mă pune să-i bag aţă în ac. Mă cam chinuiam de obicei când făceam acest lucru, de multe ori nu reuşeam şi mama mă făcea că sunt chioară de nu reuşeam mai repede. Şi mă simţeam tare jignită şi tocmai de aceea am recurs la gestul de a fura actul de la vecini. Sufeream în urma acelor cuvinte şi m-am dus repede la ascunzătoarea unde se afla acul cel mare, am luat aţa, am vârât-o repede în urechile mari ale acului şi, victorioasă, i l-am dat mamei crezând că se va bucura, iar eu scap de acele cuvinte. Da’ de unde, odată m-a privit foarte serioasă şi m-a întrebat:
 -De unde ai acul acesta? Că eu nu-mi amintesc să avem în casă aşa ceva, numai că l-ai adus de undeva şi cine ştie cine-o plânge după el.
 Eu n-am vrut să-i spun nici în ruptul capului. Când a văzut că nu o scoate la capăt cu Voiculeana ei, atunci mi-a spus pe un ton aspru:
 -Dacă nu duci acul înapoi de unde l-ai adus, pe lumea aialaltă ai să ajungi în iad şi dracii au să te înţepe cu acul de or să-ţi ciuruiască pielea şi sângele va ţâşni ca la o stropitoare.
 Atât mi-a trebuit să-mi audă urechile, că nu ştiu cum am dormit în noaptea aceea, că a doua zi, după ce am venit de la şcoală, am mers la gard şi am strigat-o pe Cezara, (pe Eva noastră, aşa cum îi spunea taică-su şi la fel începusem să-i spunem şi noi), să văd dacă-i acasă, şi ea mi-a răspuns. Am întrebat-o dacă pot să vin până la ea.
 -Vino, Voica, eu şi-aşa sunt singură acasă.
 -Bine, merg să-mi scos uniforma şi vin.
 Am luat frumuşel acul cel mare, l-am ascuns bine şi am trecut în curte la ei. Până aici e bine, dar mă gândeam cum să fac să pun acul înapoi de unde l-am luat, m-am aşezat pe pat şi am aşteptat un moment prielnic când ea a ieşit ăn hol să-şi  pună de mâncare într-o farfurie. Atunci am pus repede acul, chiar în locuşoarele din care fusese luat din covorul din perete. Am răsuflat uşurată că am scăpat de acea povară grea. Mi-am luat o piatră de pe suflet, cum se spune. Pentru mine a rost şi a rămas o mare învăţătură de minte. Că de la această întâmplare, de care Cezara a aflat abia acum, nu mi-au mai trebuit nici ace, nici nimic si mai iau, ceea ce nu-mi aparţine.
 Mama, Dumnezeu s-o ierte, avea o vorbă: „Te vede Dumnezeu şi pe lumea aialaltă ai să dai socoteală şi de un pai dacă nu-ţi aparţine.”
 Mai sunt multe de depănat din amintirile mele cu vecinii. Mai aveam o întâmplare pe care i-am povestit-o Cezarei şi a râs de mine cu atâta poftă că-i dăduseră lacrimile.
 Eram prin clasa a patra la şcoala generală, când Costel, fratele ei, îşi cumpărase o bicicletă mare şi adevărată, cum ziceam eu. L-am rugat de câteva ori să mi-o împrumute, să mă plimb şi eu cu ea,  dar el n-o dădea nici soră-si. Nu a vrut sub nici o formă şi atunci, am pândit să nu mă vadă nimeni şi am intrat în curtea lor cu mare grijă şi frică, am luat bicicleta de coarne şi, pe-aici ţi-e drumul! Am ieşit pe faleza Dunării, că astea erau meleagurile noastre, am încălecat cum am putut pe bicicletă şi dă-i din pedale, la greu. Eram în culmea fericirii, zburam, nu alta, toată lumea era a mea. Dar bucuria mea a fost scurtă, că deodată l-am auzit strigând în urma mea pe Costel, să-i dau bicicleta. Era tare furios, că ocăra cât îl ţinea gura. Atât mi-ar fi trebuit să mă întorc şi să-i predau lucrul băiatului, mai ales că am luat-o fără ca el să-mi dea voie, de capul meu.  Atunci era s-o păţesc rău de tot, de frică să nu mă prindă, am băgat în viteză, pedalând cu putere, eu mică, bicicleta mare, pentru băieţi, duşmanul în urma mea alerga să mă prindă cât îl ţineau picioarele şi mă înjura pe mama focului. Unde să te întorci? Nu m-a ajuns, nu avea cum, eram mult înaintea lui, dar la un moment dat, Dumnezeu nu a mai ţinut cu mine şi m-a lăsat în voia sorţii. Nu mai aveam duşmanul după mine, că faleza la vale era bună de pedalat, nu erau ca acum atâtea maşini, dar nu ştiu cum s-a făcut de am scăpat de sub picior pedala, iar în momentul următor am căzut cu toată greutatea, eram voinicuţă, partea din spate  a corpului, în aşa fel încât ghidonul se afla între picioare şi m-am rănit. Am simţit o durere sfâşietoare, am lăsat bicicleta baltă, într-o parte, pe iarbă şi cu ultimele puteri am urcat faleza pe la biserica „Sfânta Precista” şi rănită, îndurerată şi speriată de moarte, am fugit spre casă, urcând încet dealul.
 De sus, l-am văzut pe Costel (Adam) cum a ajuns într-un final la bicicletă, a încălecat pe ea şi a dispărut, nu  ştiu unde, în sus, pe faleză, cred că spre casă. El nu mă vedea, dar eu îl vedeam  de sus. Să fiu sinceră, acum îmi era frică să intru pe strada noastră, Piaţa Falezei, să nu  mă aştepte duşmanul, să mă pedepsească şi el cu vreun şut în dos, după câte am pătimit. Am ajuns acasă cu chiu cu vai, şi am intrat în bucătărie prin fundul curţii, unde am plâns singură, până târziu.
 Ar mai fi multe alte amintiri plăcute şi nu prea, dar acum să mă întorc la momentul important, că aşa, tot depănând la amintiri, ni s-a cam făcut fomiţă la burtici. Ne-am aşezat la masă, am scos două pahare din vitrină, le-am umplut cu şampanie, am ciocnit cu Cezara, urându-i multă sănătate, putere de muncă şi tot ceea ce-şi doreşte ea. Am degustat din toate bunătăţile, iar ca desert, am scos pe masă platoul plin cu plăcintă de dovleac, de mere şi poale-n brâu, toate rumene şi bine pudrate cu zahăr cu aromă de vanilie.
 Despre cadoul pe care i l-am oferit bunei mele prietene, vreau să spun că a fost o mare surpriză pentru ea, s-a bucurat mult. Nu spun, e surpriza ei şi atât.
 Am mai servit fructe bune, ne-am mai turnat câte un pahar de şampanie, am îmbrăţişat-o, am sărutat-o, urându-i „La mulţi ani!”
 După care ea a plecat fericită acasă, cu un taxi pe care i l-am comandat, la dorinţa ei şi eu am plecat la serviciu. Ajunsă acasă, mi-a spus că a deschis calculatorul şi a găsit foarte multe felicitări adresate ei cu ocazia aniversării zilei de naştere. Astfel s-a încheiat această zi de naştere a Cezarei,  şi sper că vor mai urma şi mulţi ani, măcar să-i dubleze.
 Să ne trăieşti, Cezara, ca să ne bucuri cu volume scrise de tine!