NICOLAE BĂCIUŢ, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE ÎN INTERVIURI, VOL.II, SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2010

-partea întâia-

Criticul Alex. Ştefănescu afirmă despre „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”:
„Nicolae Băciuţ are vocaţia dialogului, pe care şi-a afirmat-o încă dinainte de 1989, când monologul dictatorului, întrerupt doar de aplauze, acaparase viaţa publică. În aparent inofensiva revistă Vatra din Târgu-Mureş, tânărul (pe atunci) poet oferea, în avanpremieră, captivante talk-show-uri tipărite, la care participau scriitori importanţi. El a dus mai departe această îndeletnicire subversivă după 1989, când a dispărut cenzura, dar nu şi un stil al ipocriziei creat şi consolidat în timpul comunismului.
Acum, Nicolae Băciuţ, poet talentat şi interlocutor profesionist, ne pune la dispoziţie o amplă selecţie (920 de pagini) din interviurile sale. Volumul aduce succesiv în prim-plan nu mai puţin de 120 de scriitori din toate generaţiile, angajaţi în dialoguri revelatoare. Este vorba, practic, de o istorie a literaturii române contemporane dialogată.”
Tot referitor la acest tom colocvial de excepţie şi criticul Petru Poantă scrie:
„…Iată o idee ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria literaturii este o operă deschisă, aleatorie, în care unii scriitori sunt deopotrivă personaje şi autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă diversitate, pe un scenariu, şi el imprevizibil, scris de Nicolae Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză alarmantă pentru defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară de sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multe spirite liberare; o lume deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar în limba de lemn. Avea culoare, idei şi dinamism, restituite prin aceste interviuri, nu atât ca nişte documente de arhivă, cât ca expresii ale unei reale efervescenţe spirituale”.
Şi alte voci autorizate s-au pronunţat despre această admirabilă carte în care, jurnalistul prin excelenţă, Nicolae Băciuţ demonstrează că literatura română are nenumărate comori, iar  tezaurul său este nepieritor şi inepuizabil. Aceste restituiri necesare,  constituie şi un act de dreptate făcut unor scriitori despre care, generaţiile tinere nu cunosc mai nimic ori nici măcar nu au auzit de ei. Este nedrept ca, după ce ai trudit o viaţă să zămisleşti în ieslea Cuvântului, să fii destinat uitării. Istoria literaturii române tocmai aceste nivelări cu ţărână a câmpiei mănoase şi bogate în seminţe suculente, doreşte să le evite.
Textele agresive şi destul de triviale ale unor scriitori din generaţiile tinere, nu vor putea niciodată înlocui, falanga de aur a literaturii secolului XX, începând cu perioada antebelică şi continuând cu cea postbelică până aproape de zilele noastre. Travaliul cărturarului Nicolae Băciuţ este copleşitor şi onorant în acest sens. El trece dincolo de canoanele unui dicţionar obişnuit care enumeră succint (şi e normal aşa) date biografice şi operele  autorilor români şi ajunge la fibrele intime ale personalităţilor, dar şi ale cititorilor, prin diferite confesiuni şi legături tainice care se creează între reporter şi respondent. Din acest punct de vedere, „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” s-ar putea numi „O istorie afectivă…” fiind implicat factorul emoţional în toate sau aproape toate dialogurile, fie că sunt luate pe viu, fie că sunt rodul unei legături epistolare. Şi se pare că Nicolae Băciuţ are şi vocaţia epistolierului.
Corespondenţa sa literară ar putea constitui şi ea, obiectul unei Istorii, o istorie epistolară a literaturii române contemporane şi mărturiile scrise ale magiştrilor culturii române sunt cu adevărat, obiecte de patrimoniu care trebuie sistematizate şi puse la dispoziţia publicului larg cel puţin ca specie a literaturii. Aşa cum se păstrează în Muzee şi Case memoriale obiectele care au aparţinut scriitorilor, aşa ar trebui inventariate şi  antologate aceste preţioase mărturii. Se ştie că scriitorii au vocaţia epistolieră, chiar dacă astăzi, altele sunt mijloacele scrierii şi puţini, foarte puţini mai păstrează documente în memoria hârtiilor, cu mult mai vie şi mai aleasă decât memoria electronică, pentru simplul fapt că e palpabilă. Şi mai ales, pentru romantici şi nostalgici, scrisoarea îţi dă senzaţia apropierii de persoană, ca şi visul, fie şi numai la gândul că mâna care a atins hârtia şi a aşternut pe ea gândurile, este mâna unei persoane scumpe. Câţi scriitori nu au nostalgia unei scrisori cu plicuri şi hârtie color, parfumată şi înnobilată de un scris caligrafic? Aceasta presupunând că fiecare scriitor/poet/publicist/dramaturg râvneşte în felul său la un statut de normalitate, admiţând că se mai ştie încă, deşi s-a alunecat în derizoriu, ceea ce mai înseamnă în zilele noastre normalitatea, ca stare existenţială, ca şi Crez artistic şi conduită morală.
Revenind la Volumul al doilea al Istoriei interviurilor ce-l are ca autor distinsul cărturar, scriitor, poet şi publicist Nicolae Băciuţ, menţionăm că şi acesta are o valoare şi o greutate covârşitoare şi cuprinde nume şi informaţii despre o seamă de personalităţi, dacă ar fi numai să ne referim la câteva nume de anvergură: Marian Papahagi, Adrian Păunescu, Ioan Pintea, Adrian Popescu, Aurel Rău, Dinu Săraru, Valentin Silvestru, Mihai Sin, Constantin Sorescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu,  Marin Mincu, Adam Puslojic, Eugen Simion, N. Steinhardt, Liviu Ioan Stoiciu, Alex. Ştefănescu, Grete Tartler, Mircea Tomuş, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricariu, Grigore Vieru, Matei Vişniec, Ion Vlasiu, Baki Ymeri (Albania), Grigore Zanc şi aceştia nu sunt toţi.
Se ştie, un fenomen nu se defineşte doar prin vârfuri. Nicolae Băciuţ nu este însă, exhaustiv în selecţie ci fiecare persoană este aleasă cu discernământ în economia cărţii, vizând diversitatea fenomenului literar  sub toate aspctele sale şi în special a fenomenului criticii şi istoriei literare, desfăşurarea lui într-un  orizont foarte larg, pe paliere de interpretare, cu referinţă directă la generaţia optzecistă. Nu se poate să nu rămâi copleşit de  toate aceste subiecte dar mai ales, de imprevizibilul unor situaţii, cum este aceea că, la data apariţiei interviului, unele personalităţi nu mai erau în viaţă.
Trecute prin filtrul sensibilităţii sale, tot acest material, capătă o notă în plus de culoare, o marcă de prestigiu, cu nimic mai prejos decât acela al respondenţilor.
Tot în acest, al doilea volum, un număr de 14 scriitori răspund la întrebările Anchetei “Dreptul la timp” – după numele volumului scris de Nichita Stănescu, dar şi o sintagmă la care aspiră toţi cei care scriu, pentru că Dreptul la timp este o altă formă a atingerii Dreptului la nemurire. Şi în sfârşit, tot în aceste pagini există şi documente inedite, mărturii ale Mariei Luiza Cristescu/Nichita Stănescu şi  “Cuvinte necuvinte cu Nichita Stănescu”. Cred că nu mai e nevoie de nici o prezentare introductivă.
 Volumul de faţă continuă seria de interviuri cu Marian Odangiu, autorul  unei cărţi cu titlul “Romanul politic” titlu care atrage după sine o serie de întrebări ale jurnalistului Nicolae Băciuţ: ce este romanul politic, ce este politic în roman şi care sunt posibilele capcane ale politicului pentru autorii de roman politic.
“…ceea ce m-a interesat, privind această carte, nu a fost o definiţie a romanului politic, m-a interesat un fenomen, o direcţie, în existenţa lor ipotetică. Nu m-a pândit gândul de a impune romanul politic ca o categorie estetică ci, mai ales, felul în care scriitura romanescă se conectează la condiţia omenească a acestui final de veac. Se pliază pe condiţia lui homo politicus, dând glas neliniştii şi căutărilor lui şi în acelaşi timp încercând să răspundă din unghiul literaturii acestor probleme. Cred că aceasta e ceea ce numeai politic în roman, nefiind deci vorba de o concurenţă nici cu istoria nici cu politologia, nici cu nimic altceva, decât literatura. În ce priveşte capcanele, ele vin, cum e firesc, din afara literaturii”.
Jurnalistul pune şi de data aceasta întrebări provocatoare, dar justificate,  întrebări care reclamă răspunsuri pe măsură, de pildă: câtă actualitate mai există în roman şi dacă mai  e politic un roman când calitatea lui „de actualitate” se degradează?
« …A da actualităţii un sens strict temporar este foarte riscant. În măsura în care, ideea de homo politicus, în sensul total, e actuală, şi romanul politic (cel care vorbeşte despre această condiţie) e actual. Inevitabil, şi din unghiul creaţiei, dar şi din acela al receptării, dar mai ales din acest unghi, are loc un proces de continuă actualizare, de aducere la zi, de trecere prin filtrul istoriei trăite”.
Marian Odangiu  defineşte specificul tânărului critic şi istoric literar astfel:
“- Înainte de toate o şcoală făcută pe îndelete, cu multă răbdare, cu dorinţa de a afla totul, cu îndărătnicia de a nu accepta jumătăţile de măsură; apoi, respectul faţă de scris, faţă de cărţi, faţă de literatură, faţă de demnitatea ideii de scriitor.” Interviul a avut loc la Iaşi în 7 octombrie 1986
Marian Papahagi începe convorbirea cu ceea ce-l irită cel mai mult:  « Mă irită prostia, lenea, lipsa de francheţe, bârfele şi aşa mai departe; dar pe cine nu-l irită toate acestea? Aşadar, mă irită cel mai mult să mi se spună ce să fac, ce să-mi placă, ce să nu-mi placă. În viaţă ca şi-n literatură ».
În privinţa criticii litrerare, Marian Papahagi are, de asemenea punctul său de vedere, în calitate de critic: « A exprima ceva, exprimându-te, înseamnă a face critică. Am încercat să spun toate aceste lucruri în introducerea la Critica de atelier (din 1983), după schiţa de explicare din Exerciţii de lectură şi din Eros şi utopie ».
Se precizează şi punctul  lui de vedere despre actualitatea criticii :
“Dacă literatura română este azi ce este, acest lucru se datorează într-o măsură însemnată criticii. O literatură fără critici nu se poate concepe, oricât de mult ar fi convinşi de contrar scriitorii înşişi! Dacă, prin absurd, mâine criticii români de valoare ar înceta să mai scrie, tăcerea ar fi înspăimântătoare şi dezolantă”.
De asemenea, se limpezesc conceptele de sincronism/protocronism şi suportul moral al tezelor despre acestea, la care criticul are următoarele precizări:
“- În primul rând, nu cred că în centrul disputelor literare a stat relaţia sincronism / protocronism. Să nu luăm agitatorii de ape literare drept diriguitori de conştiinţe. La un moment dat, se constituise un fel de silogism aberant conform căruia, dacă nu făceai profesiune de credinţă protocronistă erai automat un duşman al culturii române. A nega importanţa aportului nostru la cultura occidentală mi se pare de-a dreptul pueril. Marile idei întemeietoare ale fiinţei noastre spirituale şi întâi de toate ideea latinităţii de acolo ne-au venit. Participarea noastră la cultura Europei e un fapt ce nu poate fi contestat, iar poeţi ca Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi sunt mari poeţi europeni. (…)
În noţiunea lovinesciană a sincronismului, în măsura în care ea mai poate fi astăzi operatorie, ar trebui să vedem mai cu seamă ideea recuperării dialectice, nu numai cu simpla diferenţiere, dar cu identificarea creativităţii specifice. Dar nu cred că noţiunea de sincronism ne mai poate fi, azi, utilă. Pe de altă parte, din consideraţiile unuia dintre străluciţii eseişti români, e vorba, evident, de profesorul Edgar Papu, s-a făcut un fel de dogmă şi un fel de sport. Căci una e să constaţi elementul creativ al culturii române şi alta e să identifici cu orice preţ în fiecare propoziţie o anticipare genială a unor tendinţe ajunse explicit altundeva şi prin altcineva. Aşa numitul „protocronism” mi se pare o exprimare radicală a unui complex. Pe de altă parte, a crede că se poate face din conceptul specific un patrimoniu exclusiv al unei grupări, a crede în mod serios că scriitori importanţi ai actualităţii nu sunt organic integraţi literaturii române în ceea ce are ea mai nobil şi mai autentic pentru că nu sunt protocronişti, mi se pare ridicol. Cred că problema specificului culturii noastre merită o discuţie mai profundă şi mai serioasă”.
Privitor la riscul modelor în critică, M. Papahagi spune: “Critica română are nevoie vitală de înnoire; iar contactul cu ceea ce e nou în planul gândirii critice moderne, în alte părţi, nu poate fi decât stimulator. Important este ca în planul strict al criticii româneşti să nu aşteptăm soluţii metodologice prefabricate; postura de simpli „consumatori” este cea care trebuie subminată în critica noastră, la fel de primejdioasă ca şi încăpăţânarea de a nu cunoaşte ceea ce se gândeşte în critica nouă de la noi sau de aiurea.”
Cât despre eficienţa unor dicţionare sau istorii ale literaturii române, părerea criticului este următoarea:
“Ca să precizăm lucrurile: dicţionarele literare româneşti sunt foarte puţine, unele de-a dreptul deficitare şi oricum, ele nu se suprapun. Avem un singur dicţionar de autor, cel al lui Marian Popa. Celelalte sunt lucrări colective. Cred că formula din urmă e preferabilă, fie şi pentru că masa mare a informaţiei nu poate fi stăpânită de un singur om, oricât de straşnic cititor ar fi. Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, de Aurel Sasu şi de mine, este opera a 60 de autori, înmagazinează în cele 1500 de articole o cantitate uriaşă de date şi se propune ca o lucrare ce îmbină informaţia cu prezentarea critică a operei. Dicţionarele literare sunt instrumente de lucru indispensabile: „generaţia” lor actuală abia deschide drumul. Cele de mâine vor folosi – să sperăm – computerul pentru stocarea şii organizarea datelor şi bibliografiei.” Interviul a apărut în “Vatra” nr. 12/1985.
Relevant este şi interviul cu Adrian Păunescu. Nicolae Băciuţ îi oferă posibilitatea unui autoportret ilustrului poet şi publicist, întrebându-l, de fapt, cine este.
“Sunt Adrian Păunescu, cetăţean român, acum şi-n vecii vecilor, din părinţi români şi tată a doi copii: Ioana şi Andrei. Sunt şi profesor de română, atât îmi place să zic, profesor de română, redactor-şef la Flacăra, câteva secunde pe zi poet, animator, ţintă de bârfe, suflet bun dar cam labil, contopit de remuşcări când trebuie să iau o decizie rea. Am treizeci şi opt de ani, temperatură normală, tensiune normală dar atât de oscilantă! Creierul merge bine, dar e incapabil să aplatizeze uşor timpurile, în fiecare seară declar că m-am săturat de acţiuni obşteşti şi în fiecare dimineaţă mă apuc de ele din nou. Obşteşti, pentru că de opt ani şi jumătate de când conduc revista Flacăra, întreaga mea muncă şi creaţie au avut un caracter obştesc. N-am încasat nici un leu pentru tot ce-am publicat în Flacăra. Asta şi pentru calomniatorii de la „Europa liberă” care pun pe seama mea enormităţi de-a dreptul penibile.
Sunt autorul unor cărţi dintre care câteva au apărut, altele nu şi altele nici măcar nu vor putea să apară”.
În problema raporturilor sale cu istoria, Adrian Păunescu dă următorul răspuns :
“Raporturile cu istoria sunt fertile în momentul în care istoria nu supune arta. E de neconceput însă o subordonare reciprocă. Spre exemplu, Blaga, scriind Avram Iancu, se subordonează istoriei, dar în acelaşi timp subordonează istoria descoperind lui Avram Iancu trăsături pe care scribii de rând ai conceptului de istorie nu l-au întrezărit.
E adevărat să spui că fără istorie creaţia nu poate exista. Dar şi fără metafizică”.
Din convorbire rezultă că destinul unei generaţii poate depinde şi de contextul istoric.
“Fac o precizare: contextul istoric nu poate ţine loc de talent” – spune poetul.
Adrian Păunescu afirmă că aparţine unei generaţii poetice “care începe la Orfeu şi se termină la Echinox. Prin cuvânt, vorba lui Zaharia Stancu, devin contmporan cu Homer.” Interviul a apărut în “Vatra” nr. 5/1982, urmat de altul realizat la Târgu Mureş în 2001. Acesta din urmă se axează pe condiţia de scriitor în acest nou mileniu şi includerea acestei profesiuni în nomenclatorul de funcţii care a avut loc abia după 1990, aşa cum precizează Nicolae Băciuţ.
“Probabil că o să existe şi meseria de ziarist şi o să existe şi demnitatea de scriitor, spune Adrian Păunescu. Este urgent necesar ca statul să-şi refacă atitudinea faţă de oamenii de spirit, faţă de scriitori, faţă de pictori, faţă de cercetătorii ştiinţifici, faţă de arhitecţi, faţă de muzicieni, faţă de actori, faţă de regizori, pentru că nu poate fi lăsată, cum zicea Marx undeva, la cheremul temperamentului unui cenzor, opera de spirit a unei cetăţi. Da, particularii sunt extraordinari. Fiecare dintre ei poate fi un Mecena. Unii chiar ajung la acest titlu. Dar statul trebuie să fie cel mai înalt Mecena. Şi, ca să poată face operă de respect şi de situare la locul cuvenit a oamenilor de spirit, statul trebuie să se preocupe să-şi facă productivă fiecare părticică de viaţă economică. De aceea trebuie reformă. Dar nu reformă criminală, în urma căreia pacientul moare, ci reforma care să înflorească România, reforma care să dea locuri de muncă. Reforma care să dea surplus economic, să dea o speranţă, în aşa fel încât şi scriitorii şi ceilalţi oameni de spirit să aibă statutul lor şi nu să fie boemii epocii. Fiecare poate să fie boem, dar nu prin lege.”
Cu privire la retragerea sa din USR, Adrian Păunescu afirmă:
“Din moment ce Uniunea Scriitorilor l-a dat afară pe Eugen Barbu din rândurile sale, pentru că aşa au vrut cei care erau atunci la conducere, n-am considerat că eu mai am ce căuta în această Uniune, care-şi omoară cei mai buni scriitori. Nu pot. Au fost ani extraordinari, în care marile spirite, din păcate plecate dintre noi, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, unii – între ei -, aflaţi în luptă, dar nu e treaba noastră cine cu cine luptă. Treaba noastră e să vedem rezultatul luptei. Şi rezultatul luptei e că au existat cărţi, au existat reviste, care au făcut epocă şi au schimbat mentalitatea. Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu – am fost alături de aceşti oameni în acea Uniune a Scriitorilor care punea probleme establishmentului, punea probleme puterii. Eu am fost în acea Uniune a Scriitorilor care se întâlnea cu Nicolae Ceauşescu şi cerea drepturi pentru scriitori, cerea libertăţi. Eu însumi am fost adesea vârful de lance. Eu am zis fraza care se găseşte în dosarul de securitate oficial: „Cine cere desfiinţarea cenzurii nu este un duşman al ţării, ci un duşman al cenzurii”. Şi asta era în 1969. Aveam 26 de ani. (…) Aş vrea foarte mult ca marii scriitori ai momentului, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Nicolae Dabija, Dinu Săraru, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Mihai Cimpoi şi toţi cei care sunt vii şi pot să vină la bătălie să fie, cum vă spun eu, puşi în condiţia de a ieşi din casă şi de a participa la crearea unui nou statut al demnităţii omului de spirit. Asta este foarte posibil. Dacă oamenii aceştia ar ieşi la drumul mare să se bată pentru drepturile scriitorilor, aş fi printre ei. Aşa, să ne batem între noi şi să vânăm… Asta mi se pare urât şi nici nu am timp de toate astea”.
Viaţa personală a poetului, conform unui vers celebru de-al lui Nichita – este mai puţin importantă, la fel ca şi a soldatului. Pornind de la versul stănescian “Poetul ca şi soldatul/ n-are viaţă personală” -  Adrian Păunescu precizează:
“Dar eu cred   invers.   Eu   cred   că   poetul,   ca   şi   soldatul,   are   viaţă personală. Şi eu cred că nu există viaţă comunitară dacă nu există viaţă personală. Eu am o viaţă personală foarte bogată şi nu mă feresc de drame. Le iau ca atare, fiindcă ele  m-au fertilizat. M-am bătut cu propriile mele neputinţe, cu propriile mele erori, propriile mele comodităţi şi uneori am învins. De multe ori s-a întâmplat să fiu ca soldatul, un înfrânt, şi să n-am viaţă personală, pentru că mi-au confiscat-o cei de la cadre”.
Dialogul cu Ioana M. Petrescu are ca linie de forţă  “Centenarul Eminescu”, generaţia de tineri eminescologi, şi  Ioana Em. Petrescu dă următorul răspuns:
« Există o şcoală sau o tradiţie a cercetării eminesciene susţinută foarte frumos de aceşti tineri de care vorbeam şi uite, la care ar trebui adăugaţi pe cei care nu mai fac Eminescu, dar din seriile vechi care au fost la Colocviile Eminescu. (…) Cred că rămâne o linie de interes majoră în Cluj cercetarea eminescologică fără să existe o catedră ».
Interviul a fost acordat în februarie 1990 la Cluj Napoca.
Ioan Pintea unul din discipolii lui Nicolae Steinhardt care a scris o carte admirabilă despre Parohul de la Rohia, « Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt », apărută la Cluj-Napoca în 1992, a îngrijit ediţiile Steinhardt: Dăruind vei dobândi, Dacia, 1992, Călătoria unui fiu risipitor, Adonis, 1995. În pregătire, N.Steinhardt, Eu însumi şi alţi câţiva… Ioan Pintea
este, sub imperiul îndemnurilor Parohului de la Rohia şi al influenţei sale duhovniceşti, preot în satul Chintelnic, Jud. Bistriţa Năsăud, acelaşi sat care constituie matricea spirituală a lui Nicolae Băciuţ.
Pornind de la cele două sintagme: poet-preot şi preot-poet şi dacă există o întâietate, Ioan Pintea precizază:
“Nu cred că are întâietate unul sau celălalt, cred că se completează reciproc. Pentru că, iată, acum când dialogăm suntem în preajma Învierii Domnului şi că, mai ales în această noapte, în vinerea mare, prohodul Domnului se cântă şi se rosteşte pe un celebru şi extraordinar de acoperitor de poetic imn. Eu cred că la textul scripturistic, bisericesc, poezia e intrinsecă. Poezia însoţeşte mereu cuvântul Evangheliei, poeticul însoţeşte întotdeauna textul şi rostirea liturgică. Nu sunt, deci, mari despărţiri între cuvântul inspirat dinspre Dumnezeu şi cuvântul inspirat dinspre cel care comite poezia.”
Ioan Pintea evocă viaţa unui preot de ţară, nu sub formă romanţată  cum este “Jurnalul unui preot de ţară” al lui Georges Bernanos, ci, în felul său simplu, natural, ardelenesc:
« Viaţa unui preot de ţară care scrie şi poezie e o viaţă normală, e o viaţă obişnuită. Sigur, cu toate consecinţele bune, frumoase, fericite, care pot să-i determine sufletul unui om care de la oraş s-a retras în această linişte rurală ».
Fiind unul din apropiaţii Sihastrului de la Rohia şi editor al operi sale postume, nu se putea ca viaţa şi opera marelui cărturar şi monah convertit la ortodoxie,  să nu-i marcheze destinul :
“Experienţa părintelui N. Steinhardt îmi foloseşte foarte mult şi merg pe un principiu pe care şi Mântuitorul Iisus Hristos l-a spus şi l-a repetat de atâtea ori, adică acel principiu al îndrăznelii, al curajului. Pentru că dacă vom avea curaj, dacă vom avea îndrăzneala să apucăm viaţa aceasta poate nu tot timpul din părţile ei cele bune, poate din părţile cele rele, şi care ar putea uneori să nu arate cât de frumoşi suntem, poate atunci putem să avem deplinătatea acestei îndrăzneli şi acestui curaj pe care Mântuitorul Iisus Hristos şi Evanghelia ni le cer”.
Implicarea părintelui Ioan Pintea în viaţa politică are o explicaţie firească:
“Implicarea mea nu este o implicare neapărat politică. A fost aceasta o cale de a intra într-un for, haideţi să-i spunem legislativ, în Camera Deputaţilor, unde pot să fac ceva pentru biserica mea, deci pot să fac ceva pentru biserica aceasta care, iată, în timpul campaniei electorale toţi au ridicat-o în slăvi, au preamărit-o. (…) Implicarea mea în această zonă a politicului trebuie înţeleasă aşa. Nu slujirea neapărată a unei doctrine politice, nu slujirea neapărată a unui partid, ci slujirea şi pe această cale a adevărului pentru Hristos şi pentru biserica în care slujesc ». Interviul s-a realizat în satul Chintelnic în 1997 şi publicat în « Cuvântul liber » – în acelaşi an.
Criticul Petru Poantă este de părere că :  « Personal nu cred că „fac” critică; vreau să scriu un fel de literatură de gradul doi, pornind, inspirându-mă, adică, din acest fabulos imaginar, care este, cum se spune, o transfigurare a realităţii. S-ar putea ca, în curând, „arta” criticii să fie visul tuturor scriitorilor, dacă nu cumva cei mai buni dintre ei şi-au integrat-o într-o formă sau alta. Şi nu mă refer la „poieticitate”, la reflectarea asupra creaţiei, ci la o anume „retorică”, la un limbaj cultivat. Talentul nu înseamnă numaidecât spontaneitate, dar nici nu doar trudă. Şi, totuşi, ca să răspund la întrebare, „fac” critică din convingerea că este creaţie. »
În privinţa profesionalismului în critică, Petru Poantă afirmă : “Cartea, prin însuşi faptul că există, trebuie concepută ca un obiect de cult; ea pretinde, solicită şi o lectură „sacră”, nu doar una agresivă, critică. Asta presupune o revenire asupra ei. În critică nu poate fi acceptată serializarea. Câtă invenţie, atâta conştiinţă; dar şi pietate, profană, bineînţeles, faţă de limbaj în primul rând”.
Ca şi cronicar literar al  revistei “Steaua” şi al “Tribunei”, Petru Poantă precizează despre cronicari şi deţinători de rubrică:
“Cronica literară este o rubrică, are, adică, un statut social. Un singur critic s-a impus numai prin ea, dincolo de acest determinism; este vorba de Pompiliu Constantinescu”. În continuare criticul vorbeşte despre revista studenţească “Echinox”.
Ion Pop – vorbeşte despre viaţa literară din Cluj, un loc de suflet important şi esenţial pentru el şi despre “şcoala  critică clujeană” al cărei principal merit este alcătuirea unei sinteze majore, de interes naţional: Dicţionarul critic al scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, împreună cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu.
În dubla sa ipostază de poet şi critic de poezie, Ion Pop afirmă:
“Dacă putem recunoaşte unui poet o acută conştiinţă critică, nu văd de ce nu i s-ar recunoaşte şi unui critic un sentiment al lumii, care să intre într-un conflict ireconciliabil cu o anumită luciditate a privirii asupra limbajului liric. La urma urmei, lectura – fie pentru poet, fie pentru critic – nu e numai un eveniment al cunoaşterii  (intelectuale), ci şi unul vital, o experienţă existenţială fundamentală”.
Referitor la alegerea scriitorilor pe care urmează să-i analizeze, criticul spune:
- Alegerea autorilor ţine, desigur, de mulţi factori obiectivi şi subiectivi. În ce mă priveşte, nefiind decât cu intermitenţă cronicar literar, şi încă la o revistă lunară, sunt obligat la o selecţie destul de severă, operată cu precădere în spaţiul poeziei şi criticii. În general, nu-mi place să scriu despre cărţile lipsite de valoare, pentru că nonvaloarea e prea uşor de dovedit, în schimb, comentariul la cărţi de o anume calitate promite să fie şi el mai substanţial. „Riscul nedreptăţirii” este inevitabil: în condiţii despre care vorbeam, nu ajungi să scrii nici măcar despre toate apariţiile notabile. Ignorarea altora e, şi ea, un fel de comentariu – deşi am adeseori sentimentul că greşesc şi se greşeşte trecând(u-se) peste scrieri mediocre sau nule; recenzenţii, ca să zic aşa, de serviciu, cu elogii de circumstanţă, interese, pot crea confuzii, încurajându-se astfel proliferarea veleitarismului. Un fel de „cronică a literaturii proaste” ar fi binevenită, măcar din când în când, în paginile revistelor noastre. Cu atât mai mult, cu cât „spiritul primar agresiv”, vizând compromiterea unor valori autentice ale literaturii noastre de azi, se manifestă adesea tocmai în scrisul unor asemenea condeieri, certaţi deopotrivă cu estetica şi cu morala”.
Acestea şi alte teme generoase au fost subiectul convorbirilor realizate în 1986 cu Petru Poantă.
Între literatură şi drept, următorul intervievat, Dumitru Titus Popa spune: “am ales Dreptul şi m-a ales literature”. (…)  Poţi alege o carieră oarecare, dar nu şi „cariera” de scriitor… În ce mă priveşte, n-am ales Dreptul pentru a face carieră juridică. Nu pot da sentinţe definitive. Cum, tot aşa, n-am ales nici „cariera” de scriitor. Din adolescenţă, citesc, notez, scriu. Cu un irepresibil sentiment al supravieţuirii, al salvării. Pot spune cu certitudine că literatura mi-a salvat viaţa. Am ales şi m-a ales viaţa! (…) Creaţia adevărată este destin. Toate celelalte sunt munci, profesii, meserii. Unele intelectuale”.
Dumitru Titus Popa vorbeşte despre „povara” şi „nostalgia provinciei” şi ce înseamnă aceste stări pentru cineva ajuns bucureştean: „Cum bine ştim, armonia stă în echilibrul complementar, armonic, al părţilor. Observă, te rog, câtă suferinţă structurală ne provoacă absenţa Chişinăului, a Cernăuţiului. Mereu am avut de suferit din cauza dizarmoniei dintre geografia naturală şi geografia noastră spirituală. Iată de ce cred că o „geometrie spirituală variabilă”, de felul „Capitală-provincie”, cultivată cu stranie perseverenţă, produce efecte disolutive parcă programate. Oricum, inaplicabile culturii/literaturii române… (…) Îţi vorbeşte despre aceste false provincializări culturale un provincial de la mama lui. Ins care a trăit pustietatea Hăiagului, de la 6 ani, a pus plugul în brazdă, la nici 11 ani, a urcat în tren pe la 14 ani, a văzut marea la 23 de ani, a urcat în avion la 28 de ani. Şi totus in illis, a început să bea cafea la 28 de ani. Cu toate astea, Bucureştiul nu mi-a provocat o emoţie mai intensă decât cele trăite până atunci, la 20 de ani. Şi nici vorbă de dezrădăcinare. E drept, am avut şansa de-a mă fi născut şi trăit, până în pragul majoratului, într-un sat de vreo sută de fumuri, în care mitologia – pricolicii, vârcolacii, strigoii, bosconitoarele, bocitoarele, descântecele, blestemele, leacurile – făceau parte din viaţa zilnică… Lucruri primordiale, nu? Chestii ce ţin de veşnicia tradiţiilor şi credinţelor. Ai de unde porni, ai unde reveni. Apoi, am avut norocul să călătoresc în mari „spaţii culturale” şi-n mari oraşe sau puncte iniţiatice: Paris, Roma, Ierusalim, Cracovia, New York, Babilon, Damasc, Moscova, Beijing, Casablanca, La Valetta, Barcelona… Am întâlnit experienţe culturale şi spirituale într-adevăr excepţionale, dar nu şi alte esenţe. Esenţele pot fi marginalizate, caricaturizate, eludate, cum vedem că ni se întâmplă şi azi – în aceste vremi ale derivei şi cacialmalei axiologice – dar nu distruse. Esenţele nu depind de noi. Cei destinaţi le pot accesa creator; le pot readuce în condiţia umană. Restaurarea esenţelor şi re-raţionalizarea existenţei sunt de urgenţă. În cazul Bucureştiului de-acum, cu precădere. Provincia trebuie să se apuce iarăşi de treabă; pentru a amplifica tot mai palida lumină a Capitalei…”
Acest autor a scris „Deontologia profesiunii de ziarist” în care a evidenţiat calităţile ideale ale unui ziarist:
„Simplu spus: să respecte criteriile adevărului, în cazul ştirilor, şi criteriile onestităţii, în cazul opiniilor, comentariilor, judecăţilor de valoare. Astfel încât presa (publică) să exprime adevărul public… Dacă avem vedete media? Avem profesionişti bine/intens vizualizaţi („vizibilizaţi”). Dobândesc sigur notorietate, dar, în puţine cazuri, credibilitate. În toate profesiile funcţionează legea numerelor mari.”
O altă provocare lansată de Nicolae Băciuţ este discuţia despre soarta scriitorului român:
„Soarta scriitorului, inclusiv a scriitorului român, rămâne şi trebuie să rămână legată de preţuirea publică a operei sale. Şi, pe cale de consecinţă, cum se zice în justiţie, de preţul fiecărui exemplar cumpărat de fiecare cititor.  (…) Cărţile trebuie să revină în casele oamenilor şi ale generaţiilor noi; să revină în casele oamenilor obişnuiţi – „oamenii marilor tiraje”, să-i numim astfel. Sunt convins că realitatea ne obligă la un nou tip de naraţiune şi la un mesaj concordant (stil, limbaj, naraţiune de tip Internet, hypertext, spiritualităţi alternative, tradiţie, credinţă, magie, numerologie, numeologie, policromie…). Aceeaşi realitate ne oferă şi „uneltele” pentru revalorizarea, prin actualitate, a literaturii bune din toate timpurile. Creaţia literară românească se află, în sfârşit, în priveliştea universală şi universalizatoare. Un bob zăbavă. Profesia de scriitor, dacă există în mod real aşa ceva, continuă, chiar dacă soluţia pentru o condiţie socială decentă rămâne o problemă de rezolvat”. Interviul a fost publicat în „Cuvântul liber” în iunie 2007.
Poetul şi prozatorul Adrian Popescu  mărturiseşte:
„Sunt preocupat de un contact sufletesc sincer, natural, spontan, fratern”.
El vorbeşte despre debutul său la „Steaua”, într-un climat literar promiţător, după ucenicia la „Echinox”. Evenimente decisiv în formarea lui ca poet:
 ”- Sărbătoarea lecturii ca o miraculoasă compensaţie a unor înfrângeri exterioare, deliciul lecturii prelungite în stări muzicale, la vârstele fragede, apoi momentele Echinox, Steaua şi ale camaraderiei literare, în adolescenţă, călătoriile în Italia, întâlnirea cu spiritualitatea italică (descoperirea Umbriei, această „provincie care se mărgineşte cu văzduhul”, cum o numea Luigi Salvatorelli, într-o descriere simbolică a ţinuturilor Seraficului de Assisi. Şi revelaţia poeziei medievale, de respiraţie vastă ca stelele şi caldă asemenea nopţilor de vară, şi prin ea a tiparului statornic al romanităţii noastre! Mai apoi, cele în ordinea vieţii (familie, copii) sub semnul unui îndemn străvechi: ora et labora. Inutile – niciunele, chiar perioadele de „rătăcire” şi anxietate vinovată din anii studenţiei  şi puţin după aceea şi-au avut rostul lor ascuns, într-un efort de redresare interioară. »
Amintim că Adrian Popescu este autorul unei admirabile cărţi intitulată : « Tânărul Francisc ».
O întrebare şocantă : dacă e scuzabilă minciuna în poezie, are un răspuns pe măsură :
“- Minciuna din inconştienţă, din lipsa, deci, a conştiinţei consecinţelor dezastruoase care decurg din promovarea ei ar putea fi eventual însoţită de circumstanţe atenuante. Dar eu nu am nici pe departe priceperea şi precizia unui moralist ca Alfons Maria de Lingouri, deci nu pot decât aproxima vinovăţia. Mai importante decât culpa mi se par dorinţa şi mai cu seamă efortul de reînălţare, de purificare, inevitabil chinuitoare, a vinii de a nu fi spus adevărul. Minciuna e scuzabilă, oarecum, la vârsta imaturităţii „ideologice”, a necristalizării unei concepţii existenţiale şi literare. Deşi instinctul nostru moral ar fi trebuit să-l ascultăm mai serios. Vocea interioară.”
Şi o foarte frumoasă argumentaţie privind frica.
“- Frica înseamnă pentru mine lipsa de acord între ce vreau să înfăptuiesc şi puţinătatea mijloacelor mele, sentimentul neîncrederii în resursele propriii, teamă că-mi irosesc timpul în mod nefolositor. Mi-e teamă că nu-mi sporesc „talentul”, ducându-l la zarafi, neinvestindu-l, nefolosindu-l destul la cumpărarea de mari latitudini celeste şi inefabile, care nu se văd şi pe care le dobândim cu o puzderie de acte de renunţare, altrusim şi sacrificiu zilnic pentru ceilalţi.
La 32 de ani, vezi ciclul O milă sălbatică, am trăit un cutremur al întregii fiinţe, o reducere la neant, o intrare într-o „noapte obscură”, care mi-a înfăţişat ochilor priveliştea precarităţii mele dezolante. Am notat atunci silabele unui soi de lirism epuizant şi enigmatic, din care am reţinut: 32. Am fost. Rămâneţi cu bine. Am fost. Stelelor le dau socoteală. Am fost”.Acum frica mea are în sine o nesperată rodnicie. Fără s-o merit, fireşte”.
Şi părerea despre moarte este argumentată magistral:
- Mă gândesc cu familiaritate la moarte şi, mărturisesc, am spaima luminoasă a morţii. Ştiu că în clipele de suferinţă extremă (am avut câţiva prieteni lângă care am stat în ultimele lor săptămâni de suferinţă, chiar în orele finale, din întâmplare) cedăm fricii şi disperării. Adevărata moarte, deplină şi fecundă, o ştim de două mii de ani aproape, este în abandon total, în renunţarea la voinţa proprie şi la corpul nostru. „Sămânţa care nu moare nu poate să renască…” Prin moarte ne reînnoim, întinerim de fapt, carnal şi spiritual, ne reluăm statura ideală şi nemuritoare. Sentimentul morţii, exigenţele morţii, mai precis, examenul deciziilor şi faptelor noastre de o viaţă, perspectiva escatologică dobândesc rolul de stimuli ai credinţei. Moartea devine promisiunea viitorului.”
Despre propriul laborator de creaţie, susţine că are un mod propriu de a şi-l organiza:
« – Pe un colţ de masă, seara târziu (uneori în bucătărie, la flacăra altarului domnesc, la fâşâitul gureş al aragazului, vezi Vatră domestică, Zeii din bucătărie. Mai nou, numai în picioare, cu un creion foarte negru, aproape un cărbune de plastician. Tipăresc la 2-3 ani, rodul nopţilor de singurătate murmurătoare şi plină de voci dispărute, prezente, totuşi, în memorie. Aceste „bunuri publice” de mai târziu, unele dezamăgitor de nereuşite, sunt totuşi orele mele cele mai bune, din ele se pot alcătui câteva anotimpuri fericite, dincolo de timp sau poate deasupra lui, în durata basmelor şi mai ales a inter-lucrării teandrice. Nu vorbesc de valoarea lor literară, ci de intenţia lor »
Şi surprinde clipa de graţie în chip uimitor :
« – Arterele simt şi pulsul şi se accelerează, iar respiraţia devine agitată, grăbită să înalţe imnul, gâfâi sub povara cuvintelor care se înghesuie, vor să fie aşezate pe hârtia primitoare toate deodată, ca arborii în pământ, coroană, trunchi, rădăcini ce trebuie înfipte, pădure foşnind, gata ca Minerva din creştetul lui Zeus…, poet de modă veche, de,… da, simt, presimt şi consimt prezenţa poeziei… Descoperă lumea tot mai plină de semne ale divinului travestit în mundan, în umil. Abia învăţ acest limbaj al dedublărilor infinite, al completitudinii şi complementarităţii, al extremelor conciliante şi reizbucnind într-o dragoste reciprocă, al misterului vieţii care se dăruieşte într-un sacrificiu suprem ».
Întreg discursul acestui admirabil om este o sărbătoare spirituală. Primul interviu a fost luat în februarie 1988, urmat de altul aidoma, în 2002.
El începe cu o frază care ar putea să şocheze pentru că este un scriitor declarat creştin :
 ”Poţi să fii un mare scriitor şi să-ţi lipsească sentimentul religiosului”.
 Şi iată cum este « zgândărit », « provocat » de jurnalist, în chip benefic, ca să se descopere până şi cele mai subtile nuanţe :
“- Până unde, cât pot merge împreună literatura cu credinţa fără să se prejudicieze una pe cealaltă?
- Poţi să fii un mare scriitor şi să-ţi lipsească, totuşi, acest sentiment al religiosului. Dar parcă e un păcat. Să mă gândesc la J. P. Sartre, să spunem, sau la alţii, a căror viziune parcă nu e completă. În orice caz, nu trebuie confundate. Există o măsură în toate şi există, pe de altă parte, un pericol în toate, în sensul că un didacticism religios şi un fel de monotonă povaţă sau predică nu fac bine literaturii. Deci nu sunt condiţionate. Poţi să fii un om de mare talent şi să găseşti căi de a-ţi manifesta această dimensiune specific umană a religiosului, a metafizicului, în felul tău.”
În privinţa solidarităţii stilistice ori tematice cu alţi scriitori, Adrian Popescu îşi găseşte afinităţi cu Cezar Ivănescu, un poet religios în felul său, cu un sunet aproape medieval în versuri totuşi moderne. De asemenea cu Daniel Turcea şi cu Ioan Alexandru.
Acest interviu a fost realizat la Târgu Murş şi publicat în „Mişcarea literară” în 2002.
Răsvan Popescu scriitor implicat în politică, scenarist, gazetar, scriitor se autoportretizează:
“Răsvan Popescu e un personaj amestecat, care, de câte ori a reuşit să ia o formă, n-a fost neapărat fericit în limitele ei şi a căutat de fiecare dată mai departe sau mai bine zis altceva. Cândva a reuşit să fie ziarist – după vreo şapte ani s-a lăsat şi s-a apucat de politică. A scris cărţi – după trei cărţi s-a lăsat şi s-a apucat de scris scenarii. Cred că în curând mă voi întoarce la a scrie o carte.”
Despre modul cum scrie, Răsvan Popescu spune:
“- Eu cred că mai degrabă descriu decât scriu. Cred că sunt mai curând un reporter care am ajuns scriitor. Un ziarist care a evadat din condiţia de ziarist şi a devenit scriitor, a devenit ziarist, a încercat să atingă rădăcinile atât cât a putut. Ce scriu este în directă legătură cu ce trăiesc”. Interviul este luat în 2001 la Târgu Mureş.
Aurel  Rău are o frază memorabilă:
“Talentul autentic rodeşte, ca orice sămânţă bună, pe orice pumn de pământ”. Beneficiind de critica lui George Călinescu asupra operelor sale, Aurel Rău îi face un portet spiritual cât se poate de generos:
« Spiritul ardea la fel de intens, detractorii improvizaţi au multe de reproşat publicisticii, uneori pe dreptate. Cu tot corolarul unor răsfrângeri mai puţin înalte ale vârstei şi ale unor amurguri, sufletul prometeic călinescian s-a implicat adânc într-o bătălie dusă acerb pentru redresarea esteticului, pentru tot ce putea însemna binele în cultura noastră. Poetul Călinescu digita, făurea tropi, găsea şi nu găsea sublimul într-o artă ale cărei taine le descifrase adesea ca puţini alţii. »
Vorbind despre nostalgiile sale, Aurel Rău spune : “O constantă nostalgie pe care am avut-o adesea şi o am este după cărţile, vreo zece, pe care, începând să lucrez pentru o anumită carte, le las deoparte în favoarea ei, le amân. Am avut totdeauna în minte zece-douăzeci de cărţi, unele le duci la capăt, încet, după amânări, pe altele nu le mai scrii, devin imposibilităţi, se îndepărtează de tine ca Dumnezeul anterior, bătrân, de care vorbeşte Mircea Eliade. Sau se sting, pur şi simplu, ca nişte iubiri. Cât ţi-e dragă, dacă ţi-e dragă, noua carte scrisă, poate de aceea ţi-e dragă fiindcă ai omorât pentru ea alte zece cărţi sau în orice caz le-a primejduit. O iubire de compensaţie. În ce priveşte nostalgia în poezie, pe nimeni nu iartă. Când un ascendent al ideii şi abstracţiei, al numărului şi reflecţiei pare a fi izgonit la mii de kilometri, găseşte tertipul obiectivărilor şi „sfânt trup şi hrană sieşi Hagi rupea din el”.
În continuare poetul vorbeşte despre spaţiul transilvan ca matrice spirituală zămislitoare de poeţi, despre patriotismul în poezie, cu multiple forme de ilustrare. Aurel Rău explică:
« A sluji creşterea limbii româneşti, cu inima curată, prin semnul egalităţii înseamnă a cinsti patria. Cu dimensiunile acestea de cupolă, vaste cât cerul românesc, conceptul favorizează şi responsabilitatea morală şi responsabilitatea estetică”. Interviul a fost publicat în “Vatra” nr. 1/1986.
Un alt mănunchi de întrebări i-a fost adresat în 21 decembrie 1985 şi debutează cu…începuturile sale poetice. Aurel Rău radiografiază fenomenul literar specific generaţiei sale, şaptezeciste, ilustrându-l cu exemple edificatoare.
 Cornel Regman – distinsul critic  cu tentă polemică în jurul călescianismului vorbeşte despre erorile criticului, despre polemici, despre contrastele de expresie, despre popularitatea criticii şi despre provincialismul în critică şi alte teme de actualitate literară:
„Azi, la noi, polemicile de idei sunt rare şi chiar critica se fereşte în exerciţiul ei curent să se angajeze în luări de poziţie polemice, cu toate că pricinile de a polemiza nu lipsesc. Inhibiţia ar putea porni chiar de la conducerile revistelor incomodate în mecanica funcţionării de cea mai măruntă complicaţie. Dar că românul e născut polemist o demonstrează din plin exerciţiile de luptă din Epistolar, cartea apărută anul trecut, având în centru pe eremitul de la Păltiniş. Le spun „exerciţii de luptă” şi nu lupta însăşi, din cauza parţialităţii perspectivei pentru fiecare caz în parte. E ca şi cum fiecăruia din participanţii la dialog i s-a prescris exerciţiul pentru ziua şi epistola respectivă. În ansamblu, volumul nu rămâne mai puţin expresia spiritului de combativitate ce animă critica românească de toate speţele, atunci când cauzei de elucidat merită să i te consacri”.
Cornel Regman evocă atmosfera efervescentă de la Cercul literar de la Sibiu. „Evoluţia Cercului literar e într-un fel paradigmatică pentru un anumit tip de asociere de tinere talente care, pentru a se impune şi a juca un rol, trebuie să-şi forţeze un program limpede, o ţintă de atins. Acest program era axat, în cazul Cercului, pe clarificarea câtorva concepte care reuşesc să-l deosebească atât de tolerantul eclectism, inocent şi mai puţin inocent (foarte tenace în publicaţiile ardelene ale timpului), cât şi de orientările puristo-snobe (pe atunci încă la modă) ce tindeau la vidarea spaţiului artei de orice intruziuni… impure. „Impure” ajungând a fi socotite nu numai valorile de diverse ordine asimilate trebuinţelor artei, dar şi unele modalităţi de glăsuire, cum ar fi împletirea lirismului cu epicul şi dramaticul, ceea ce – prin baladesc – tocmai realizează poeţii Cercului. Prin toate acestea, Cercul se apropia sensibil, dar pe drumuri proprii, de orientările bucureştene ale epocii care, în poezie, prin Geo Dumitrescu, C. Tonegaru etc., asimilează manierei  lor de comunicare subversiunea, fără a-i aduce să demisioneze din calitatea de poeţi.” Interviul a fost publicat în „Vatra” nr.2/1988.
Următorul intervievat este Vasile Sălăjan, cel mai tânăr redactor şef al unei reviste  de cultură: „Tribuna”.
Declinându-şi condiţia de gazetar şi scriitor, Vasile Sălăjan pune accent pe procuparea de a promova tinere talente şi de a le susţine. În acest sens, la „Tribuna” a iniţiat o rubrică intitulată: „Proza deceniului nouă”.
În calitate de prozator şi de reporter Vasile Sălăjan reclamă necesitatea pentru tineri de a se documenta.
“- Am convingerea intimă că pentru tânărul  prozator  o practică efectivă de reporter – diferită, în rosturi, ades invocatei „documentări” – este indispensabilă. Şi nu numai din punctul de vedere al rotunjirii experienţei sale, cât şi din acela al supleţei stilistice, al însuşirii tehnicilor de adaptare a textului   la o realitate dată, coerentă în structurile ei, naturală. Modalitatea pretenţioasă de discurs literar, reportajul – şi mă refer la cel de scriitor – te determină a nu bate câmpii, te ţin cu picioarele pe pământ, îţi oferă nenumărate fire, faţete ale unei lumi pe care imaginaţia, nu-i aşa?, oricât ar fi de bogată, prea de puţine ori o poate concura. Evident, proza începe de aici încolo şi caută să se continue mai departe, în legătură cu sintagma „literatură document” nu sunt prea lămurit, în schimb, de romane precum Delirul cred că  literatura noastră are acută nevoie.” Interviul a fost dat în 1986 la Cluj Napoca.
 Radu Săplăcan e de părere că: „Tânărul critic ar trebui să debuteze cu o carte despre Călinescu”.
 Tânăr critic “caustic şi necruţător” care a intrat în arenă “vijelios” Radu Săplăcan vorbeşte despre condiţia tânărului critic care este destul de ingrată. Despre spiritele tutelare care influenţează opera unui tânăr, Radu Săplăcan spune: “Datorez, evident, modelarea mea interioară mai multora; Şi-am să-i numesc doar pe cei din imediata apropiere: lecţia stilistică a lui Nicolae Manolescu dar şi intransigenţa lui Gheorghe Grigurcu, rafinamentul analitic al lui Lucian Raicu dar şi inflexibilitatea morală a lui Virgil Ardeleanu – sunt atitudini din care mi-am ales singur „pedagogia” lecturilor.
Simt un vânt de „solidaritate” pentru critica incomodă a mai tinerilor Al. Dobrescu, Al. Cistelecan şi, din păcate, lista se opreşte, deocamdată, aici.”
Printre proiectele din acea perioadă – toamna anului 1984 se număra şi o carte despre A.E. Baconsky.
“Această fascinantă personalitate intrată acum, din păcate, într-un nemeritat con de penumbră. Poetul, prozatorul, eseistul şi conducătorul de revistă A. E. Baconsky întrupează un destin unic în literatura de după eliberare, asupra căruia trebuie stăruit cu dragoste şi preţuire intelectuală.
Cartea despre Călinescu este un pariu prea mare pentru a-l risca acum. Am nevoie de un răgaz în care ceea ce este spectaculos acum să devină adevărat, iar ceea ce este adevărat acum să devină spectaculos asemeni spiritului călinescian”.
Dinu Săraru – o altă personalitate remarcabilă a epicii şi care, spune Nicolae Băciuţ, de mai bine de patru decenii “se învârte în lumea teatrului” vorbeşte despre Teatrul Naţional, despre teatrele de provincie şi despre literatura dramatică. Interviul a fost dat în septembrie 2002 la Târgu Mureş.
Istoricul literar Mircea Scarlat afirmă că : « „Sunt puţini istorici literari tineri pentru că succesul pe care-l aduce foiletonistica e mai rapid”. Vorbind despre tânărul scriitor Mircea Scarlat spune :
« – Mă bucură înainte de toate ambiţia inovaţiei, mirajul de a se abate de la canoane, alura polemică a celor mai mulţi dintre creatorii viabili şi ultima, care justifică implicaţiile, n-aş vrea să spun doctrinare, ci mai degrabă implicaţiile metaliterare ale literaturii tinerilor. Dacă mă intrigă ceva? N-aş putea spune, pentru că scriitorii pe care eu îi consider tineri mă bucură prin prezenţa şi scrierile lor. Mă intrigă, în genere, ostilitatea neînţelegătoare cu care sunt primiţi”.
În privinţa polemicilor Mircea Scarlat spune :
E o convingere mai veche a mea că singura şansă a mersului înainte al literaturii sunt polemicile. Nu însă polemicile gen serialul de tristă amintire, care nu e doar amintire, din păcate, „Cacialmaua lirică”. Aceea nu e polemică, ci o suită de pamflete. Şi chiar se face la noi greşeala de a se confunda polemistul cu pamfletarul. Autorul la care mă refer şi cei pe care îi cultivă şi-i publică în revista lui sunt cu toţii nişte pamfletari, simplii pamfletari, incapabili de polemică. De aceea, de câte ori li se răspunde, fie că tac, ceea ce se întâmplă rar, fie că răspund la cu totul alte probleme. Polemici reale sunt puţine; exemplară rămâne până astăzi cea dintre Ivasiuc şi Paleologu şi idealul ar fi ca aceste polemici să prolifereze. Visez, de pildă, să polemizez cu Nicolae Manolescu. »
Nicolae Băciuţ subliniază că « Istoria poeziei româneşti », ajunsă la cel de-al treilea volum este o situare polemică faţă de încercările parţiale pe aceeaşi temă, iar Mircea Scarlat detaliază subiectul. În încheiere declară că va continua cu vol. IV la Istoria poeziei româneşti, după care intenţionează să scrie o Istorie a criticii româneşti. Interviul s-a dat în 1986.
Valentin Silvestru, remarcabilul om de teatru vorbeşte în interviu despre teatrul studenţesc :
“Pentru mine, teatrul studenţesc e un teatru prin excelenţă cult, ca opţiune repertorială şi ca orientare de fond, un teatru de avangardă, în sensul cel mai bun al cuvântului, pentru că premerge activitatea teatrală profesionistă, datorită tinereţii interpreţilor şi intelectualităţii lor, găsind expresii şi modalităţi noi care pot, în anumite condiţii, să contribuie la reedificarea formelor în teatrul dramatic al profesioniştilor. E un teatru în esenţă experimental pentru că studenţii stau puţin în Universitate, se schimbă mereu sensibilităţi noi, apetenţe noi faţă de cultura teatrală şi dorinţe noi în ceea ce priveşte săvârşirea actului creator pe coordonate schimbate în raport cu timpul şi cu evoluţia generală a teatrului”.
Valentin Silvestru aduce unele precizări referitoare la   teatrul studenţesc care este un teatru politic:
“- Este un teatru politic şi încă în sensul cel mai nobil al cuvântului, adică oferind cu necesitate o perspectivă radicală asupra destinului colectivităţii. Este un teatru al cetăţii, un teatru preocupat de probleme de conştiinţă raportate la marile probleme ale umanităţii. Dacă este aşa şi când este aşa, după aceşti vectori ideatici, atunci avem de a face cu realizări interesante. Unul din teatrele care poate fi considerat chiar un teatru profesionist este teatrul „Podul”.”
Valentin Silvestru  a optat pentru critica literară şi mărturiseşte în ce mod:
“- Am fost critic teatral înainte de a fi student şi la facultate, atât cea de Litere, unde am avut ca profesor şi pe George Călinescu, cât şi Facultatea de Filozofie, unde am studiat estetica şi profesorul meu a fost Tudor Vianu; aceştia m-au ajutat să mă formez ca om de cultură, dacă îmi daţi voie, şi mi¬-au dat unele elemente indispensabile pentru cultura unui critic teatral, dar şi înainte de facultate şi în timpul studenţiei eu am continuat să fac publicistică teatrală şi chiar am început să schiţez o carte pe care am fost nevoit s-o rup, fiindcă mi-am dat seama, după trecerea anilor, că nu era corespunzătoare. Prima carte am scris-o mult mai târziu.” Interviul a fost luat în martie 1982 la Cluj-Napoca.
Criticul şi istoricul literar Ion Simuţ este şi el prezent în Istoria…de faţă. El declară că: „Nu fac parte din nici o grupare, dar nici nu mă simt izolat”.
 ”Nu se mai poate face istorie literară ruptă de actualitate, cum făceau Al. Piru, G. C. Nicolescu, Mihai Gafiţa şi alţii, în deceniul şapte, vremuri bune pentru istoria literară obiectivă, de arhivă, propice monografiilor tradiţionale. Istoria literară s-a schimbat fundamental şi cred că trece în momentul de faţă prin cea mai gravă criză din evoluţia ei modernă. Nu se va putea regenera decât prin asumarea unor exigenţe ale actualităţii. Nici o critică axată pe valorile tradiţiei nu se poate lipsi de racordarea la imediata contem¬poraneitate”.
 Criteriul de selecţie a cărţilor pentru analiza critică este pentru Ion Simuţ legat de informaţia culturală:
“- Criticul trebuie să caute infor¬maţia culturală de care are nevoie, iar nu să o aştepte, blocat într-o pasivitate sterilă. Urmăresc apariţiile editoriale din presa cotidiană şi din reviste, frecventez târgurile noastre de carte, primesc cataloagele trimestriale sau anuale ale celor mai importante edituri. Cu un pic de efort, pot primi aproape toate cărţile recent apărute, făcând comenzi. Aşa procedez lunar. Librăriile sunt, din nefericire, depăşite de fenomenul editorial. Un critic neinformat, indiferent din ce motiv, se descalifică din start. Mai departe contează, desigur, profesio¬nalismul lecturii ».
Tot el apreciază faptul că nu provincia  în raport cu centrul, constituie principala frână pentru un tânăr :
« Nu are impor¬tanţă că stai în provincie, dacă eşti racordat la spiritul naţional şi european. Adrian Marino, Ion Pop, Ion Vartic, Ştefan Borbély, Corin Braga locuiesc la Cluj, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş locuiesc la Timişoara, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Liviu Antonesei, Andrei Corbea locuiesc la Iaşi, dar nici unii, nici alţii nu sunt provinciali, iar vocea lor se aude ca de la Bucureşti. Încerc să mă integrez în acest dialog. Oradea nu e nici inhibantă, nici protectoare. Dacă nu reuşesc să-mi realizez proiectele, nu Oradea este de vină, iar dacă reuşesc, meritul nu e al ei.”
La întrebarea: cât de nocive sunt mafiile în literatură, Ion Simuţ răspunde: “orice revistă bună, individua¬lizată în istoria literară, este tribuna de exprimare a unui grup, poligonul lui de tragere. Aşa erau Convorbirile literare, Sămănătorul, Viaţa româ¬nească, Sburătorul, în vremurile de altădată. Glumeam şi glumesc din nou spunând că grupurile puternice în literatură sunt ca mafiile: ele fac legea. Dar această putere este dobândită pe baza unor opere durabile. Ce mafii au ştiut să orga¬nizeze Maiorescu, Iorga, Ibrăileanu, Dragomirescu, Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Simion, Mincu – mafii din care a rezultat o bună parte din istoria literaturii române!”
Privitor la ucenicia literară, Ion Simuţ  recunoaşte  apartenenţa  la cercul literar al revistei “Echinox” şi profesorilor de la Cluj.
“În domeniul umanist, un tânăr, adică un ucenic, e mai bine să beneficieze de o şcoală serioasă, complexă, cu mai mulţi posibili maeştri, decât să fie discipolul unui singur maestru. O „şcoală” de critică sau de istorie literară exercită o influenţă mai benefică decât instituţia maestrului unic. Iar Filologia clujeană din anii ’70-’80, aceea pe care am cunoscut-o şi am frecventat-o, a fost o astfel de şcoală. Dovadă, mulţimea criticilor şi istoricilor literari serioşi şi activi, ieşiţi din această şcoală. Dovezi palpabile sunt şi cele două mari dicţionare realizate preponderent de şcoala clujeană de critică şi istorie literară: Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, finalizat în 2002 cu volumul al IV-lea, şi Dicţionarul analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, şi din care mai trebuie să apară volumul IV.” Interviul este realizat la Oradea în februarie 2003.
Mihai Sin, o altă personalitate care şi-a pus amprenta asupra vieţii litrerare româneşti în general şi a “Vetrei” în chip deosebit stabileşte în felul său nişte Ierarhii  (după titlul romanului său). Autorul precizează că: “titlurile cărţilor mele n-au nimic comun cu aşteptările   (liniştite   sau   neliniştite)   şi   „ierarhiile”   lumii literare. Da, a trecut un deceniu de la debutul meu editorial (în presa literară am debutat în 1966). Romanul a evoluat în acest  deceniu lent, dar a evoluat, câştigând în firesc şi naturaleţe (şi, odată cu ele, în profunzime), după perioade în care crisparea şi fragmentările îşi puseseră amprenta (cu unele excepţii) asupra genului. Senzaţia pe care o am acum e de respiraţie precipitată,  aşa cum se întâmplă după un efort susţinut, când îţi tragi sufletul ştiind că te aşteaptă un efort mult mai mare”.
Critica a interpretat cu seriozitate cărţile acestui scriitor, aşa cum mărturiseşte: “Am primit şi unele semne de simpatie din partea publicului, semne care însemnau totodată expresia unor lecturi atente şi avizate. Pentru mine a fost suficient: din aceste motive nu mă pot considera un autor „nedreptăţit”.
Deşi a debutat cu proză scurtă, Mihai Sin nu consideră abordarea acestui gen drept o “probă de foc” spre scrierile epice lungi. “Proza scurtă n-a fost niciodată în impas, iar acum se poate vorbi cu atât mai puţin de acest lucru. În impas a fost doar receptarea prozei scurte”. În calitate de redactor la “Vatra” Mihai Sin s-a ocupat de poezia tinerilor:
« Pentru că m-aţi întrebat despre poezia tinerilor, aş vrea să mai spun câteva lucruri, dar în nici un caz circumstanţial, despre poezia unor autori din Târgu-Mureş, chiar dacă ei nu mai sunt foarte tineri. Ceea ce voi spune nu vreau să pară un gest „localist”. Mi se pare o nedreptate, urmare a acestui deficitar sistem al debuturilor editoriale, ca poeţii ce publică de mulţi ani prin reviste, mai ales în Vatra, şi mă gândesc la Lazăr Lădariu, Ion Dumbravă, Soril Miavoe, Kocsis Francisko, Teodor Borz, Ioan Barassovia, (alţi tineri poeţi, şi îi am în vedere pe Cornelia Velţan, Andrei Zanca, Dan Lotoţchi, Ion Neagoş, Artur Sofalvi şi, bineînţeles, pe dumneata, Nicolae Băciuţ, chiar dacă nu s-au format în Târgu-Mureş, întregesc acum acest spaţiu de poezie), să nu aibă încă un volum de poezii. Sunt ardeleni discreţi, demni, cu mult bun simţ, care n-au ştiut şi nu ştiu nici acum să devină „managerii” propriei poezii. Fiecare din ei e o individualitate poetică puternică, într-o bună zi le va apare şi lor prima carte, dar nu va fi cam târziu, nu vor fi judecaţi, conform uzanţelor, ca nişte poeţi apăruţi prea târziu, vagi ecouri ale unor poeţi deveniţi între timp şefi de şcoală, de promoţie, de generaţie? S-ar fi putut vorbi, dacă aceste cărţi ar fi apărut, de o şcoală de poezie mureşeană. Aşa însă, îmi pare rău că trebuie să amintesc, iarăşi şi iarăşi, un adevăr atât de neliterar, devenit din păcate atât de „literar”: există spaţii privilegiate şi spaţii neglijate în literatură, „centralismul democratic” fiind în acest domeniu rău înţeles. Adevăr valabil şi pentru alte spaţii, nu numai pentru Târgu-Mureş.”
 Acest prim interviu a fost realizat în mai 1983, la Târgu Mureş urmate de altele în 1985, 1986 şi 2004.
 Următoarea convorbire este axată asupra cărţii “Cestiuni secundare. Cestiuni principale”, publicată la Eminescu în 1983, autorul subliniind că aceasta este “e cartea unui risc asumat după îndelungi ezitări, căci ideea unei cărţi de publicistică e mai veche. Am început să fac publicistică prin vara anului 1966, colaborând la Studioul de radio din Târgu-Mures, şi de atunci mi-am pus nu o dată întrebarea: câte din sutele de articole, reportaje, interviuri, eseuri ar putea rezista timpului, putând fi adunate într-o carte. Un răspuns ferm îl pot da azi, când cartea există, doar cei ce o citesc. În ce mă priveşte, riscul de care vorbeam a fost însoţit de speranţa că ideile cărţii nu şi-au pierdut actualitatea, fiindcă n-am avut niciodată intenţia de a scrie articole „de-o zi”".
Despre condiţia publicisticii între celelalte genuri literare Mihai Sin se pronunţă :
« -  Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că riscul perisabilităţii e mult mai mare decât în celelalte genuri literare. Poate că e vorba doar de o prejudecată întreţinută artificial. De ce să reziste un articol doar o zi, o săptămână sau o lună, dacă ne implicăm cu adevărat făcând publicistică? Dacă problema poate fi deplasată spre intensitatea cu care ne implicăm şi, nu în ultimul rând, spre sinceritate şi talent publicistic. Altfel, cunoaştem cu toţii romane, volume de poezii sau studii de critică literară a căror viaţă e mai scurtă decât a unui singur articol scris cu talent şi în spiritul adevărului”
Ca redactor la “Vatra” Mihai Sin mărturiseşte:
“Datorez enorm Vetrei, atât de mult şi atât de multe încât numai timpul va putea îngădui o mai exactă evaluare a acestor „datorii”. (…) Vatra a fost o şansă pentru toţi cei ce-am contribuit, după puterile noastre, la apariţia ei şi trebuie să rămână o şansă oferită tuturor generaţiilor de scriitori, înainte de toate însă, cred că această revistă a fost şi trebuie să fie o şansă pentru afirmarea culturii şi literaturii mureşene pentru înscrierea tot mai hotărâtă, fără complexe şi sentimente de umilinţă provincială a tot ce înseamnă valoare, într-un circuit naţional şi, de ce nu, într-un circuit european”.
Despre interviurile pe care le-a luat pentru revistă, apreciază că unele au fost  generate de  clipe memorabile:
« Unele momente ale interviurilor au fost memorabile, de pildă cel al primei întâlniri cu Nichita Stănescu care, solicitat pentru un interviu, a ţinut să îl facem într-unul din restaurantele Hotelului Intercontinental, pare-mi-se „Mioriţa” sau „Balada”, aşa ceva. Aveam cu mine un casetofon, spre uimirea chelnerilor, care-l ştiau pe Nichita, dar nu înţelegeau ce vrem să facem noi acolo. Poate am să povestesc cândva aceste ore petrecute împreună, mai ales că, de atunci, asta se întâmpla în 1973, n-am mai avut ocazia să stau de vorbă cu Nichita. L-am văzut doar sau l-am zărit. »
Cât priveşte specia « jurnal » ca tehnică narativă ori pur şi simplu ca jurnal, Mihai Sin spune :
« – Am avut perioade, scurte de altfel, când am scris jurnal. L-am abandonat de fiecare dată, fiindcă sunt incapabil de ritmicitate în privinţa asta, şi apoi mi s-a părut mai firesc să-mi rezerv forţele, atâtea câte le am, pentru proză. Din când în când mi-am spus că ar fi bine să nu mă mai bazez doar pe memorie, atât de înşelătoare uneori, aşa că, cine ştie, într-o bună zi mă voi hotărî să ţin un jurnal permanent, încercările de până acum le-am simţit, totuşi, ca pe o corvoadă căruia nu m-am supus, mai ales din cauză că nu eram convins că însemnările de jurnal ar avea vreun efect „terapeutic” care să mă elibereze de obsesii şi de şicanările zilei. Altfel sunt un cititor de jurnalele altora, şi chiar am scris despre câteva jurnale celebre, despre al lui Tolstoi, de pildă. Jurnalul e cu adevărat fascinant atunci când atinge înălţimile creaţiei (cazul cel mai recent la noi, şi cel mai exemplar, mi se pare a fi Radu Petrescu) şi când accidentele biografice nu satisfac doar marea poftă de senzaţional a cititorilor, ci devin exerciţiu şi model spiritual sau de spiritualitate, oricât de reticenţi am fi faţă de „modele” şi de didactica pe care ele o presupun. (…)  Există jurnale şi chiar romane despre cum şi-au scris autorii cărţile de proză, romanele. Unele din acestea ţin de o modă recentă, altele sunt cutremurătoare mărturii ale unor extraordinare aventuri şi ale efortului adesea chinuitor prin care se nasc cărţile de proză »
Despre modul cum îşi scrie cărţile, el afirmă:
“Mi-am scris cărţile mai ales noaptea, făcând un efort care mi s-a părut întotdeauna disproporţionat de mare faţă de ceea ce a ieşit, fiind şi aceasta una dintre nemulţumirile care mă încearcă după terminarea unei cărţi. Am nu o dată sentimentul că sunt bolnav atunci când scriu un roman şi nu arareori am senzaţia epuizării încât îmi vine să abandonez. Deci scriu greu, cum s-ar zice, poate şi pentru faptul că mă concentrez foarte mult, până la încordare, pe fiecare frază, pe fiecare cuvânt. Din păcate, nu fac parte din acea categorie de prozatori care scriu cu sentimentul bucuriei şi al unei eliberări de obsesii şi de presiunea realului. Am faţă de ei o invidie colegială, dacă-mi dai voie să spun aşa, şi-aproape că nu cred că aşa ceva e posibil. E pe undeva firesc să nu cred din moment ce scrisul e pentru mine o aventură chinuitoare. După ce termin (mi s-a întâmplat asta mai ales după ce am pus punctul final la Bate şi ţi se va deschide) parc-aş intra într-o prelungită convalescenţă care poate să ţină săptămâni sau chiar luni. Glumind, m-ai putea întreba când îmi mai permit să fiu sănătos?…”
Aşa cum avansează ideea Nicolae Băciuţ, interlocutorul său are vocaţia marilor prietenii literare.
“Cred în prietenie ca într-un dar divin care poate să-i fie făcut unui om. Nimic, nici tot aurul din lume, n-ar trebui să-l determine pe un om să trădeze o prietenie adevărată, pentru că ea este de nepreţuit. Şi totuşi, astfel de „trădări” au existat cu nemiluita în istorie, unele dintre ele devenind celebre. Din fericire, există şi exemple de „fidelitate absolută”, la fel de celebre, dar, din păcate, mult mai rare.”
Şi în sfârşit, la întrebarea: care ar fi marea miză a prozatorului Mihai Sin, acesta afirmă:
“Pentru mine marea miză ar putea fi constatarea cât mai deplină cu putinţă că las în urma mea o operă şi mai ales că în această operă va exista o viziune a mea, ezit să spun originală, o viziune a mea asupra societăţii româneşti, asupra Europei, asupra lumii contemporane.”
Criticul Constantin Sorescu declară:  „Opţiunea mea teoretică este o opţiune a echilibrului şi complementarităţii”.
El spune în legătură cu destinul său literar :
« – Trebuie să repet ceea ce am mai spus: destinul meu literar a fost marcat de hotărârea lui Eugen Barbu de a-mi oferi – la recomandarea lui Marian Popa – o rubrică la Săptămâna. I-au plăcut, cred, două lucruri la mine: spiritul polemic înnăscut şi credinţa că esteticul şi naţionalul sunt dimensiuni inextricabile ale artei. Contrar opiniei pe care vor s-o întreţină cei interesaţi, Eugen Barbu nu e  redactorul-şef care îşi impune propriile opinii criticilor care semnează în revista sa, dar, e adevărat, faptul depinde şi de personalitatea criticului. Domniei sale i s-a părut firesc ca şi cărţile scriitorilor din jurul revistei, ale prietenilor şi simpatizanţilor să fie supuse judecăţii, asemenea cărţilor celorlalţi scriitori, drept pentru care am procedat în consecinţă, ceea ce mi-a atras reacţii violente (tipărite, rămase în manuscris sau orale) din partea „amicilor”.
Constatarea că, deşi a scris peste trei mii de pagini de critică şi nu le-a adunat într-un volum, este motivată de critic astfel :
“- Aş fi putut să-mi retipăresc, în volume separate: eseurile despre literatura română clasică; articolele despre marea literatură română contemporană; cronicile despre literatura tânără (promoţiile ’70 şi ’80); schiţele de ideologie, eseistică şi teorie literară; studiile de mitologie şi folclor; polemicile pe cele mai diverse teme; şi ar mai fi rămas materie pentru alte două-trei culegeri. Am ezitat însă în faţa ideii de a-mi alcătui o carte din paginile publicate în presă pentru că, în acelaşi timp cu activitatea critică curentă, lucrez de mulţi ani la o sinteză (despre care am dat câteva amănunte în cataloagele unei edituri”).
Şi acest interviu poartă la final, menţiunea: « Interviu cenzurat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste din  Vatra 7/1987, p. 15 »
Interviul cu Marin Sorescu este şi el o mare « fiesta »  spirituală, ca atâtea altele prezente în această Istorie… Se începe, (cum altfel, decât cu Poezia ?) şi Nicolae Băciuţ constată o pauză editorială în ceea ce o priveşte, motivată de Marin Sorescu astfel :
 ”- Într-adevăr, am făcut o pauză editorială de câţiva ani. Am pierdut mult timp cu probleme de critică literară. Ca orice critic, nu vreau să public multe poezii. Apoi, am călătorit şi am încercat poezia şi de la distanţă. Asta nu înseamnă că n-am scris versuri. Ba, aş spune, că în ultima vreme am scris chiar destule versuri, ca în perioadele mele lirice foarte bune. Am publicat o plachetă subţire, Fântâni în mare, în 1982. Urmează (La ce editură? Când?) un volum mai gros, dacă până atunci va fi depăşită criza de hârtie. Am traversat mai multe faze lirice, după cea care m-a consacrat, faza Liliecilor, cea a Descântotecii, şi-am lăsat să mai treacă anii, aşteptând să se cristalizeze o nouă viziune. Bineînţeles, viziunea nu poate fi decât a… vizuinii, a bârlogului priopriei personalităţi. O viziune parţial nouă, pentru că nu poţi pretinde unui poet să se schimbe radical de la o carte la alta sau de la o etapă la alta. Deşi nu se poate spune că n-am trecut prin experienţe deosebite.
 Poeziile de acum sunt mai melodioase, unele au rimă, iar gândirea poate mai fluentă.”
 Nicolae Băciuţ semnalează unele “capcane” ale poeziei româneşti contmporane, determinate de priza la public:
 ”- Dacă ar fi să judecăm autorii numai după priză, ar însemna că Shakespeare este un dramaturg mediocru. Există un public destul de pretenţios, care gustă o poezie foarte bună. Aceeaşi poezie foarte bună poate sau nu să aibă succes la acelaşi public peste câţiva ani, pentru a fi descoperit de o altă generaţie ş.a.m.d.
Aş semnala existenţa unui stoc prea mare de versuri mediocre, de-a dreptul slabe. Iar pericolul ar consta în uniformizarea şi prin extinderea unui procedeu, cum ar fi cel brevetat de Nichita Stănescu, de exemplu, în ultimii ani, după cum, cu câţiva ani mai înainte, bântuia moda Sorescu. Nimic mai trist decât fenomenele de epigonism care, se ştie, nu au produs niciodată valori. Uniformizarea poate să mai vină printr-un procedeu de molipsire instantanee a poeziilor între ele. Există mulţi poeţi care au ajuns la a cincisprezecea carte de versuri, pe care le-au publicat numai pentru că alţi poeţi au publicat şi ei cincisprezece cărţi asemănătoare. Poeziile pot trece dintr-o carte în alta aproape fără să se observe că e vorba despre autori diferiţi. Critica, după părerea mea, se arată extrem de generoasă şi îngăduitoare cu poezia mediocră, cuminte. Prietenii scriu trei recenzii favorabile sau de-a dreptul pompoase, autorul e mulţumit şi anul viitor scoate altă carte.
O altă capcană poate fi cea a „lecturilor infidele” din poeţi străini sau contemporani. Mai ales autorii mai tineri, cu acces la o limbă de circulaţie, cad în păcatul „autohtonizării”, preluând motive, formule, versuri, cu sau fără ghilimele, făcute colaj sau necolaj. Dorinţa de a epata a unora trece înaintea ambiţiei de a spune realmente ceva. Se publică multă poezie globală, imponderabilă, lipsită de orice durere sau emoţie. Poezie de înţărcat emoţia şi gustul de a citi. Dacă mai luăm şi exemple din extrema cealaltă, pe care am numit-o de vulgarizare a cotidianului şi a sentimentelor patriotice, avem o schemă destul de limpede a capcanelor de care îmi vorbeaţi. Repet, schemă, pentru că, desigur, tabloul poate fi completat şi nuanţat”.
Nicolae Băciuţ  adresează şi de data aceasta o provocare privind  principalele valenţe care ar defini raporturile dintre generaţii, ceea ce generează un răspuns amplu:
“- Cred că nu poate fi vorba de dialog decât între talente. Dialogul între nontalentele generaţiilor şi promoţiilor nu poate fi numit dialog ci vacarmul unor ambiţii vane. Vacarm care a existat şi va exista tot timpul ca fundal (probabil că dialectic) al realizării poeziei din primele linii.
Se ştie cât de egoişti sunt marii scriitori. Cu toate acestea, literatura română poate produce, oricând, dovezi nu numai de coexistenţă ci şi de sinceră frăţie şi de respect între poeţi de vârste diferite, ba chiar dintre poeţi din aceeaşi generaţie. Vezi prietenia Pillat – Voiculescu, de pildă. În ce mă priveşte, am cele mai bune gânduri faţă de poezia tânără pe care încerc s-o promovez la revista Ramuri. Aş dori să scriu odată mai pe larg despre acest fenomen.(…) Cred că un critic, oricât de mare, nu poate lansa decât câţiva poeţi, din simplul motiv că poeţi excepţionali apar puţini într-o viaţă de critic. »
Sunt poate mai utile simplele prezentări calde dar cu incandescenţe, mai obiective, decât cascadele de elogii, ce pot deruta cititorul şi pe cel în cauză. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, posibilităţile de debut ale tânărului scriitor s-au micşorat odată cu introducerea acelor concursuri obligatorii. Una dintre  edituri ar trebui să preia colecţia „Luceafărul” şi, lucrându-se atent cu debutanţii, s-ar putea renunţa la acest concurs. Deocamdată, pentru mine, poet tânăr este Mircea Dinescu, poet excelent, proaspăt, atent cu materia infailibilă a versului său. Poet tânăr demn de toată încrederea e Gabriel Chifu, cu o viziune borgesiană şi capabil de o evoluţie frumooasă. Interesantă pleiada poeteselor Liliana Ursu, Doina Uricariu, Carolina Ilica, Gabriela Negreanu şi, cu un lat de palmă înaintea lor, ca vârstă de debut, Ileana Mălăncioiu, autoarea unui univers liric crispat, tragic, tulburător. În spatele lor, aşteaptă, cu cartea în mână, o coadă interminabilă de adolescenţi, tot mai adolescenţi, unşi cu gazul metaforei şi aprinzându-se unul de la altul. Deci, trebuie să mutăm ştacheta tinereţii mai înapoi… şi să vedem iar ce e cu generaţia tânără, cine sunt şi ce vor ei? Am acasă un teanc de cărţi, apărute prin concurs sau după această fază, unele reprezentând a doua sau a treia plachetă a autorului, pe care, cum spuneam, le voi citi cu creionul în mână. Sper să-mi placă toate.
În concluzie, e loc pentru toţi, chiar şi pentru flotanţi.”
Reluând o frază a lui Nichita Stănescu din Respirări: „totul este istorie trecută prin conştiinţa noastră estetică”, Nicolae Băciuţ vrea să ştie ce valoare are pentru scriitorul Marin Sorescu relaţia istorie – conştiinţă estetică?
“- Aceeaşi valoare pe care o avea şi pentru Nichita Stănescu. Evident, creaţia noastră nu se poate petrece în vid sau sub un clopot de sticlă. Ea se abureşte de epocă şi abureşte epoca. Rămâne vitală concentrarea estetică pentru a ne plasa în câmpul artei, singurul fertil când e vorba de creaţie.”
- Opera lui Marin Sorescu conţine numeroase arte poetice implicite şi explicite.  În sinteză, poetul spune referitor la aceste “arte poetice”:
“- Cred că Postfaţa la Tinereţea lui Don Quijote. Am citit-o zilele trecute şi, deşi e scrisă cu mulţi ani în urmă, mă reprezintă. Fiind explicită ea e, totodată, şi implicită ».
La întrebarea, care este sentimentul dominant care îl  însoţeşte pe autor  la masa de lucru, acesta precizează:
“- Un sentiment de bucurie. Chiar dacă scriu tragedii, descătuşându-mă de pasiunea unor trăiri, mă umplu de bucurie. Această bucurie vine, evident, greu şi masa de lucru e o scenă la care te condamni singur să tai dintr-o inexplicabilă nevoie de bucurii. Cititorii văd uneori numai partea relaxantă, zâmbetul muşchilor scrisului, nu şi încordarea tăierii în munte. » Interviul este realizat în 1984 la Târgu Mureş şi publicat în « Vatra » nr. 9 din acelaşi an.
Gabriel Stănescu  spune destul de franc : „Scriu pentru a nu fi nevoit să uit”. Discuţia celor doi începe de la marile erori al criticii optzeciste şi cum se vede poezia autorilor tineri dintr-un astfel de con de umbră al receptării.
             « Ideea unei aşa-zise generaţii optzeciste, vehiculată cu surle şi trâmbiţe de câţiva ani încoace şi devenită, cum se spune, de multişor poveste, este la fel de hilară ca şi scena numărării steagurilor de către cameleonicul personaj caragialesc. Chemarea la ordine a autorilor care au debutat editorial în deceniul al nouălea pentru a li se înregistra amprentele digitale şi numărul dioptriilor nu trebuie totuşi să surprindă într-un veac ca al nostru răvăşit de numeroase furtuni pozitiviste. Eroarea fundamentală a celor care înregistrează contabiliceşte fenomenul ţine de o prejudecată: critica noastră are tendinţa de a publica mai mult decât scrie ea însăşi sau chiar mai mult decât scriu autorii ale căror scrieri fac obiectul comentariilor critice. Eroarea se perpetuează degenerând într-o anomalie de esenţă kafkiană: revistele literare publică (din comoditate, din obişnuinţă?) comentarii şi comentarii la comentarii şi, ca atare, fenomenul literar propriu-zis nu devine obiect totemic, sacru, cum s-ar părea, ci, dimpotrivă, e marginalizat cu bună ştiinţă. Editurile repetă şi ele eroarea, cărţile de critică egalând, dacă nu chiar depăşind ca număr de pagini cărţile de poezie şi proză ale autorilor tineri. Aceasta explică întrucâtva şi sărăcia referinţelor bibliografice când e vorba de un autor sau altul”.
Pe de altă parte, nu cred că putem vorbi de o generaţie de creaţie în sensul investit de Vianu conceptului, întrucât ideea de generaţie nu trebuie înţeleasă din interiorul unui inevitabil subiectivism critic şi nici ca având determinaţi de ordin critic. Coincidenţa dintre temporalitatea debutului editorial şi vârsta autorului nu poate explica ideea de generaţie de creaţie care îşi poate găsi temeiul însă într-o atare comuniune spirituală care ignoră situaţiile conjuncturale”.
Şi tot el precizează:
“Poezia nu se măsoară cu metrul sau cu kilogramul şi că numai atunci când vom scăpa de ticuri, trucuri şi tertipuri şi când vom înţelege că zeflemeaua în poezie nu este altceva decât „fundă a prostiei sonore” (l-am citat pe Voronca) vom putea dezlega şi această problemă a adevărului ori a existenţei ori a autenticităţii unei generaţii. Deocamdată să ne mulţumim a înţelege noi înşine şi apoi a explica criticii că trebuie să vadă în fiecare autor un caz particular, o individualitate şi că în general (în speţă în ideea de generaţie) ea, critica, ar trebui să caute cazuri individuale renunţând să mai explice, în manieră speculativă, generalul prin particular. Nu-mi amintesc să fi citit undeva că Eminescu ar fi făcut parte dintr-o generaţie sau că la Junimea se alcătuiau topuri pentru plăcerea gugumanilor zilei. Sau, mai bine, să vedem dacă există azi (în sens strict artistic) vreun supravieţuitor al generaţiei lui Labiş…”
La întrebarea adresată de Nicolae Băciuţ, dacă mai e comestibilă poezia, răspunsul nu poate fi decât acesta:
« – În această goană după nimic a contemporanilor e firesc ca acest neam ciudat al poeţilor să fie asemuit unor posibili marţieni vinovaţi de tulburarea ordinii prestabilite adânc în gândirea dogmatică şi dereglarea funcţiilor digestive. Aşadar, cine se mai hrăneşte azi cu poezie, cine se mai emoţionează în faţa unui manuscris, cine mai aduce în Agora  vorba despre recoltele de poezie neculese? »
De asemenea o întrebare provocatoare este cea privitoare la ce înseamnă gloria pentru un poet :
“- Gloria e o iluzie. Acolo unde este vocaţie, existenţă subînţeleasă, poetul îşi poartă singur greutatea visului şi a suferinţei sale. Kant vorbea despre o lege morală existând în noi înşine. Dar există ceva mult mai adânc în noi înşine care sfidează legile impuse din exterior; o singură autoritate: aceea a inexprimabilului, faţă de care gloria e deşertăciune.”
Gabriel Stănescu numeşte “exerciţii de apărare pasivă” următoarele coordonate:
“- Exerciţiile de supravieţuire zilnică, care se derulează într-un registru divers, de la tragicomic la ironie şi de la ea la experienţa de viaţă cea mai banală, cea mai nesemnificativă. Reţin în carnetul meu de note gânduri, fragmente ale unei existenţe răvăşite de incertitudini, de îndoială, de sentimentul că nu am scris exact ce am gândit, că nu am gândit până la ultimele consecinţe. Între această lume a imediatului, a gândului vinovat, a erorii, şi cea ideală a spiritului, se impune lectura, acel exerciţiu spiritual de găsire a unui model utopic pierdut cândva în copilărie…”
O foarte interesantă mărturisire  este următoarea, despre “arta conversaţiei” practicată de poetul Gabriel Sorescu:
“- Fac publicistică încă din primul an de facultate; în calitate de secretar responsabil de redacţie la una din revistele sudenţeşti bucureştene mă implicam atât de mult în mecanismele editoriale, începând cu alcătuirea sumarului şi sfârşind cu tehnoredactarea şi corectura, încât viaţa mea personală se confunda din ce în ce mai mult cu un şpalt în plin proces de restaurare cu ajutorul semnelor de corectură. Auzeam, asemeni Ioanei D’Arc, voci. Vocile autorilor, vocile tipografilor, vocile responsabililor culturali. Numai pe cele ale alter-egoului meu nu. Aşa că m-am hotărât să reprim sentimentalismele scriind şi citind, ceea ce m-a condus în sălile de lectură ale bibliotecilor. Sub o altă înfăţişare au apărut alte voci care nu-mi dădeau pace. Vocile daimonului, mi-am zis. În fapt, erau întrebări fără răspuns, întrebări cărora nu le prevedeam nici un viitor, atâta timp cât nu reuşeam să le dezleg. Soluţia a venit de la sine: dialogul. Din păcate, nu am destulă spontaneitate într-o convorbire, fie tăcând, fie luând-o razna cu argumentările propriilor puncte de vedere, aşa că m-am hotărât să pregătesc un chestionar prealabil, un fel de scenariu care, în cazul în care nu este respectat cu fidelitate, face farmecul dialogului însuşi. De la Socrate am învăţat că dialogul are ca scop obţinerea adevărului, iar de la C. Noica faptul că a vehicula noţiuni nu înseamnă a face neapărat cultură. Adevărul este aşadar un adevăr implicat dar şi un adevăr care te implică în cel mai înalt grad dacă vrei să fii răspunzător de ceea ce eşti. Iată motivaţia practicării acestei „arte a conversaţiei”.”
Cât priveşte implicarea poetului în cotidian, în “ficţiunea realităţii” şi în “realitatea ficţiunii” – aşa cum metaforizează Nicolae Băciuţ, Gabriel Sorescu spune:
“- Scriu pentru a nu fi nevoit să uit. Orice amănunt poate iscodi mai târziu acel inexprimabil către care mă îndrept, fără a şti cu exactitate ce caut. Imediata realitate poate deveni, din acest punct de vedere, o irealitate imediată, întrucât planurile temporale se suprapun şi se presupun. Totul se produce lent, cu încetinitorul, ca într-un vis despre care nu şti cu exactitate dacă te aruncă din timpul fizic în cel al trăirii implicate, subînţelese. Nu numai Caragiale vedea monstruos şi suferea enorm preocupat fiind de tipologii, de caricaturi umane, ci şi un autor care porneşte de la premisa existenţei unor anumite limite ale umanului. Iată de ce aceste limite sau, mai bine zis, conştiinţa acestor limite pot constitui materie poetică, începutul unui poem prin ceea ce are mai intangibil, mai adevărat. »
O a doua rundă a convorbirilor, realizată în noiembrie 1999 la Bistriţa este axată pe condiţia de scriitor în diaspora a lui Gabriel Stănescu :
 „Într-adevăr, am plecat din România în 1991, când mulţi scriitori se întorceau în România, renunţând la exil, la desţărare, întorcându-se acasă. Eu am făcut drumul invers. Am plecat în lumea largă în momentul în care mulţi sperau că, întorcându-se, vor reabilita condiţia intelectualului. Acuma, după opt ani, îmi dau seama că intelectualul trăieşte o altă dramă, diferită de cea trăită sub dictatură: drama neînţelegerii, drama risipirii, sub o altă formă dictatorială, cea economică. Nu-mi închipui cum de unii scriitori au ajuns să cerşească bani ca să-şi publice o carte, nu-mi închipui cum de unii scriitori au ajuns să împrumute bani ca să-şi cumpere cărţi. E uimitor şi încă nu pot să realizez cum s-a ajuns la un astfel de lucru.
E adevărat, nici exilul nu e comod. După o perioadă dificilă de adaptare, de la o vârstă încolo nu e uşoară nici integrarea într-o nouă cultură, fie ea şi americană, fie şi pentru un om care vine cu un background solid şi cu opţiuni deja formate, cu o cultură de bază solidă. Vreau să spun că acum, uitându-mă în urmă, gestul meu de a pleca din România nu a fost gratuit şi că acum am ajuns deja la o împlinire oarecare a acestei opţiuni. În ce sens? Nu consider, totuşi, că sunt în exil. Şi sunt mulţi cei ce consideră că după decembrie 1989 nu mai există exil, românii plecaţi dincolo nu mai sunt în exil, pentru că condiţiile care au generat altădată exilul au dispărut. Deci sunt exilat de bună voie. În cei opt ani de când sunt plecat în Statele Unite, am realizat nişte lucruri, nu în sens material ci pur spiritual. Cu toate că gestul meu e calificat de mulţi o nebunie sau o lipsă de adaptare la pragmatismul american”
Gabriel Stănescu se referă şi la condiţia scriitorului român stabilit în străinătate:
„- Am tipărit de curând o carte a mea despre exil, Ţara şi exilul, nişte eseuri publicate de-a lungul celor opt ani de reviste româneşti din SUA. Această carte este o sinteză a acestei condiţii. În aceeaşi serie se circumscrie şi o altă carte pe care  am tipărit-o, o carte despre Mircea Eliade, Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, scrisă de un profesor american şi foarte bine primită în cercurile universitare. Se numeşte Brian Renny şi cartea este un instrument util pentru oricine vrea să cerceteze perioada americană a activităţii lui Mircea Eliade, perioada ştiinţifică, de istoric al religiilor. După cum probabil se ştie, proza eliadescă nu are mare succes în SUA, în schimb opera sa ştiinţifică e de mare actualitate şi a generat un adevărat fenomen, prin comentarii, cărţi. S-au scris peste 300 de cărţi despre opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade.”
În ceea ce priveşte contactele programatice ale scriitorilor români cu cei din străinătate, G. Sorescu spune:
„Am reuşit să formez un grup de prieteni scriitori şi artişti, prin înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, LITERART XXI. E o asociaţie profesională, care cuprinde în jur de 300 de scriitori, artişti, muzicieni, din SUA, Canada, Germania, Italia, Franţa, Belgia, Africa de Sud, Brazilia etc., români risipiţi peste tot, şi această asociaţie sponsorizează revista Origini, care apare de trei ani în SUA.”
-va urma-

CEZARINA ADAMESCU