GÂNDUL TĂU
Dă-mi gândul Tău să-mi pot aşeza fruntea
Am obosit şi mi-aş dori puţin să dorm,
Prin negura din secole venită
Am cautat un punct de sprijin efemer.
Am alergat prin vieti cazute-n lume
Visând cu ochii încă larg deschişi
Şi-am tot cutreierat cu braţele întinse
Crezând că ăsta-i drumul cel mail lin.
Apoi am mers cu teamă ezitandă
Cu sufletul în pumn, ca nu cumva să-l pierd
Iar mâna strâns la pieptu-mi încleştată
N-a vrut să se deschidă  ne’nţelept.
Am obosit greşind poteci ascunse
Prin ploaie, vânt şi arşiţă rebel
Ierni aprige mi-au şficuit obrazul
Şoptindu-mi vorbe pline de mister.
Am obosit, ş-am înţeles, în fine,
Că drumuri multe-s încă de făcut
Că monştrii sacri, sigur vor rămâne
În locul lor cel neclintit şi sfânt
Că aştrii strălucesc şi azi…şi mâine
Iar iarba sigur va-ncolţi din nou,
Dar ne-ndoielnic calea-mi va fi lină
Cu fruntea odihnită, o clipă-n gândul Tău.

DUMNEZEU NE VISEAZĂ

Dumnezeu ne visează în orice secundă
pe rând, pe sărite, în pereche,
pe toţi
ne poartă în gânduri s-apoi ne dezmiardă
cu iubire, răbdare, iertare,
cu dor
ne dă călimări şi ne lasă să scriem
cu mintea, cu sufletul, cu fapta,
cum vrem
istoria vieţii ce ne-o alegem
noi singuri, sau altii, ori neamul
întreg
apoi ne îndeamnă s-o dăm mai departe
la fii, la fiice, la rude,
nepoţi
să facem Pământul să ne iubească
pe mine, pe tine, pe restul,
pe toţi
dacă EL se trezeşte din visul ce-l are
acum, altădată, oricând,
între… Porţi
mă-ntreb cu frisoane dacă nu suntem
pe rând, pe sărite, laolaltă,
pierduţi.