- Proiect de Poem -

  Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…
  Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului - cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.
  Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare.
„Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie
naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca
o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui
ales sui-generis al Poeziei…
  Eminescu a pornit din Ipoteştiul natal, a învăţat la Cernăuţi şi Blaj, a studiat la
Viena şi Berlin, de unde a revenit să trudească pentru ai săi, la Iaşi şi Bucureşti, înfăşurat în manta-i de tânăr şi romantic voievod al scrisului, ca în splendida sa „Odă” în metru antic. Prin pregătirea, atitudinea, lirica şi publicistica sa, Eminescu a fost deopotrivă şi Sărmanul Dionis, şi Înzestratul cronicar al măreţelor fapte din Scrisoarea III, şi Proletarul răzvrătit împotriva inechităţilor veţii, şi Împăratul impunător al stihului românesc, şi Geniul pustiu al profunzimilor filozofice, şi Hyperion din memorabilul său poem-capodoperă. Prin amploarea cunoştinţelor, prin aria temelor abordate, prin inte-
ligenţa şi acuitatea observaţiilor sale, Eminescu a fost omul deplin şi exemplar al cul-
turii române.
  Religia sa a fost munca. Adică, scrisul. El n-a creat însă ca un robot magic.
 Şi-a elaborat, şi-a migălit îndelung versurile. A conturat idei şi imagini inedite,
a revenit în permanenţă asupra subiectelor predilecte, le-a trecut prin sita diverselor
variante, până a dat la iveală nestematele mult dorite, clare, pline de miez, în cea mai
curată, mai sensibilă şi mai armonioasă exprimare românească, mergând de la suflet la suflet.
  Da, Eminescu a trăit, a muncit, a scris intens. Nici n-a avut timp să îmbătrânească. Scurt-circuitul înaltelor tensiuni la care era conectat s-a produs prea devreme. A rămas mereu tânăr şi visător, aşa cum îl cunoaştem din fotografiile sale
clasice, ca o efigie a cugetului şi graiului străbun. Cu mâna sa măiastră, a aprins
jerba de stele şi briliante lirice pe cerul patriei, între care s-a împurpurat de superbia sensurilor sale, veşnic nestins şi necăzător,  Luceafărul. Luceafărul - acel astru tutelar al dorului şi al ardentelor aspiraţii, sinonim astăzi cu numele său nepieritor, strălucind pe cele mai cutezătoare culmi ale gândirii şi spiritualităţii româneşti…