Autor MIHAI ANTONESCU

 “Marianty”, romanul de dragoste cu care scriitorul Mihai Antonescu a apărut pe piaţa cărţii în 2010, (Editura Rora), a fost intitulat după numele personajului principal feminin, persoană venită pe lume anume spre a fi iubită. Este o carte pe care o citeşti cu nerăbdare, iar când ai ajuns la final, te cuprinde regretul că s-a terminat. Cugetul, însă, te îndeamnă la profundă meditaţie faţă de cele citite.
Mihai Antonescu, prozator şi poet, a ştiut cum să pătrundă în tainele unei iubiri, într-o oarecare măsură neobişnuită, iar pe de altă parte cât se poate de firească, atâta timp cât se petrece, după legea firii, între un bărbat şi o femeie. Autorul stârneşte în cititor dorinţa de a se înălţa la un alt nivel, spre a putea privi lucrurile dintr-un anume punct de vedere. Poezia frazei dovedeşte şi talentul de poet al autorului, dorinţa de recitire a pasajelor intervenind adesea.
 Pornind de la ideea dragostei dintre bărbat şi femeie, după cum începe romanul, pe măsură ce pătrunzi în adâncul povestirii, în taina acestui sentiment dintre personajele principale: Marianty şi Guiu, pe care îi desparte o mare diferenţă de vârstă, ea încă o copilă, el bărbat în toată puterea cuvântului,  constaţi că dragostea lor nu se bazează, în principal, pe chemarea trupului, ci pe chemarea sufletului. Două suflete care se împletesc prin iubire spre alinarea unuia de către celălalt, spre într-ajutorare în momentele dificile ale vieţii. Constaţi şi înţelegi, minunându-te chiar, când ai aflat povestea unei iubiri din care nici Marianty, nici Guiu nu vor putea ieşi, fiindcă a fost urzită, asemenea unui miracol, la un nivel superior, astfel omul neavând altă posibilitate decât aceea de a da ascultare.  
 Căsătorit fiind, Guiu îşi iubeşte nevasta şi copii, încearcă să-şi facă datoria faţă de ei, însă e conştient că nu o face îndeajuns, fiindcă iubeşte pe altcineva mai mult decât orice pe lume, iubire care îl mistuie, iar ca să o controleze nu stă în puterea lui. Iată unul dintre fragmentele în care Guiu descrie iubirea lui pentru Marianty: “… îşi trage scaunul mai aproape. Îmi aşează o mână pe umăr, căutându-mi privirea. Pentru ochii ei calzi, numai speranţă şi vis, aş fi în stare să ucid, să topesc lumea şi să o aştern în tipare asemeni fiinţei ei, ba, încă un Dumnezeu aş îndrăzni să-i cer universului, unul numai pentru ea, să aibă doi, ca nimeni altcineva pe pământ” (p. 105).
 Marianty, chiar de la o vârstă fragedă, are o viziune cu totul aparte, superioară, faţă de lume, faţă de viaţă. “Necunoscutul” îi stârneşte curiozitate, nelinişte, ţinându-i aprins tot timpul sentimentul de visare, de căutare, de cunoaştere. “Spune-mi despre mult mai multele alea, acum – i se adresează ea lui Guiu. Oricare ar fi, trebuie să se afle pe pagini ale existenţei mele. Nu mă tem, sunt gata să aud, chiar despre rău. Ştiu, e cu neputinţă să mă ocolească”. (p. 105). De cele mai multe ori, dându-şi seama că cei din jur nu-i pot da răspunsuri la întrebările care nu-i dau pace, recurge la puterea ei spirituală de a se detaşa, de a trece dincolo de tipare, spre a găsi singură cărarea cunoaşterii. Astfel o descrie Guiu pe Marianty: “… pe urmă, privirea. Dominantă când vrea, capabilă să îndoaie orice voinţă, până la rugăciune. Alteori, de o nesfârşită blândeţe, ce ar sfărâma şi pietrele. Nu cunosc pe cineva să-i stea dinainte fără să se clatine. E ne lumească, îţi jur. Nici o fiinţă lumească nu calcă aşa cum o face ea, nici o altă fiinţă nu iveşte surâsul acela ameţitor. Dintr-o taină îi vine surâsul, una abia ivindu-se de sub perdeaua universului, atâta cât să te înfioare, să-ţi dai seama ce neînsemnat eşti dinaintea miracolului. Cum să fii stăpân pe aşa ceva? Poate, rob, dar ce robie ar fi destulă?… Pe femeia asta numai o iubire ca a mea ar putea-o ucide, însă ea nu iubeşte…” (p. 154; 155.)
 Iubirea lui Marianty vibrează la o altă intensitate. De fapt, Marianty iubeşte IUBIREA. O iubire pe care, într-o oarecare măsură a găsit-o la Guiu, o iubire statornică pe care să se poată baza oricând, o iubire care ocroteşte necondiţionat. Şi totuşi, Marianty  nu se mulţumeşte numai cu atât. Ea ştie că nu va avea linişte până nu va găsi şi segmentul cu care să se închidă cercul. Să aibă întregul, să aibă totul.       
Conştient de “patima iubirii lui pentru Marianty”, deseori considerând-o un păcat de care ar vrea să se lepede, Guiu are revelaţia că prin moarte va rezolva totul. Dar cum nu are destulă putere să-şi ia singur zilele, iubirea fiind prea mare faţă de dorinţa de a muri, pleacă în căutarea celei ce coseşte vieţi. La o gură de canal găseşte până la urmă moartea, Peticita – după cum îi spune el, şi stând faţă-n faţă, îşi prezintă fiecare cererea şi oferta. Guiu, deşi a avut de gând să spună pe şleau ce vrea de la moarte, a început să i se destăinuie, probabil aşa cum ar fi procedat în faţa preotului, dacă acesta ar fi vrut să-i asculte mărturisirea: “Aş vrea să pot urâ barem o singură zi, pe mine însumi să mă urăsc într-atâta încât să am curajul ultimei decizii, însă nici de asta nu-s în stare. Îmbătrânesc iubind ce nu-mi e îngăduit, iar asta ajută doar singurătăţii, înstrăinării de lume şi de ai mei. Ţi-o spun ţie acum, ţi-o repet precum odinioară sălciilor şi apelor Colentinei, fiindcă ştiţi să vă ţineţi gura. Umblu cu telefonul după mine până şi în baie, în speranţa că odată am s-o aud strigându-mă, iar eu trebuie să-i răspund. Uite, îl port după mine chiar acum, fiindcă din moarte m-aş întoarce pentru ea, dacă mi-ar cere-o”. Cunoscându-şi limitele stabilite de divinitate, iar pe de altă parte impresionând-o şi pe ea iubirea lui Guiu pentru Marianty, moartea îi răspunde: “Credinţa asta e împotriva oricăror reguli ale firii. Cum să moară înşi ca tine? Nici nu sunteţi prea mulţi…”. (p. 248.); Pleacă, lasă-mă! Du-te, că acuşi se coc cireşele. Te prinde vara pe drum”. (p. 252.)