Autor Ştefan Doru Dăncuş
  poeme bilingve româno-franceze

Mă cutremură titlul, însă,
mă mângâie atingerea filelor fine
precum borangicul fiert în apă clăbucită cu săpun de casă,
în care şi-au lăsat parfumul câteva chite din flori de iasomie;
file fine ca pielea mătăsoasă a trupului de prunc abia venit pe lume;
Mă cutremură concluziunea trup-sufletului purtat de timp,
ajuns la drumuri în cruce:
« inima mea n-a avut loc de veci în voi » (p. 44) sau:
« mi-au ucis fântânile » (p. 46).
Mă mângâie, însă, căutarea şi păstrarea razei de soare,
când acesta se află la grad de amiază:
“plâng, Doamne plâng scrâşnesc
atâta secetă n-a fost niciodată în mine” (p. 46);
“de ce să mai scriu versuri
mai bine gândesc şi Dumnezeu le aude” (p. 76);

Poemele scriitorului Ştefan Doru Dăncuş
sunt pietre de construit locuri de rugăciune,
pietre culese anevoie din vadul
prin care trece apa, uneori spumegând năprasnic,
spălând o singură faţă a pietrei,
cealaltă rămânând s-o cureţe
şi s-o şlefuiască poetul cu truda sufletului.
Realitatea tristă şi crudă
exprimată în versurile lui Ştefan Doru Dăncuş
este precum pomul ale cărui rădăcini se înfig
spre convieţuire, în pământ,
neîntrebându-l dacă el este de acord
sau cât de mult îl doare.
Rămâne aşteptarea minunii
când pe tulpină, coroana va fi împodobită
cu frunze şi fructe sclipind în lumină.
Aşteptare ce vine din vremi şi curge în vremi,
prin neştiutele vieţi.

    
      9 iunie 2011, Bucureşti