“Eu trebuie sa ma micsorez,   
                               iar El trebuie sa creasca.”
                                                  (Ioan 3, 20)

                 “Jertfa este măsura creştinătăţii noastre!”
                                                       (Dr. Ion I. Moţa)
Crainicul Mirelui deschide portiţa-ncrustată cu efigia Cavalerului Thrac, păşind pragul străvech,  milenar al Sfintei Grădini Geto-Dace, zidită de primordiala dinastie ” ION ” , anagrama absolutului ” NOI” = ” EL+ TU+EU ”

“Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus:
“Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.”
Iar dupa botezul Domnului in Iordan: “Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”
Si, in acelasi mod, mai categoric insa:
 ”Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34).
 
Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea.
 Prin iubirea sa totala fata de HRISTOS , prin smerenia sa absoluta si  prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul,  Ioan Botezatorul ramane cea mai inaltatoare pilda  de “eu” care iese din sine si, cu smerenie si netarmurit devotement, dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic altceva  decat sa-L slujeasca.
   Ioniţă Asan-Caloian (1197-1207), ţarul vlaho-bulgarilor, mezinul fraţilor Asan I şi Petru, Întemeietorii Ţaratului Româno-bulgar în anul 1187. Continuă politica fraţilor săi de întărire a ţaratului. S-a afirmat ca un iscusit militar, ca un mare strateg, un remarcabil învingător şi un apărător al Ortodoxiei, ridicând Biserica la statutul de autocefalie. Victoriile obţinute împotriva bizantinilor  şi a latinilor l-au încununat ca pe un biruitor de temut. Bizantinii au fost nevoiţi să-i recunoască îndependenţa, iar latinii s-au ales cu cea mai ruşinoasă înfrângere de până atunci, din anul 1205, în care Balduin al II-lea de Flandra, împăratul imperiului latin de răsărit a fost făcut prizonier. Ioniţă l-a tratat cu omenie asemeni Marelui împărat Dromichete, pe vărul său Lisimah. Papa Inocenţiu al III-lea a recunoscut victoria, l-a răscumpărat pe Balduin şi în semn de recunoştinţă i-a trimis lui Caloian sceptrul şi coroana de Ţar al valahilor şi bulgarilor. 
Ioan (cca 1208-1247), cneaz, sau voievod al Olteniei (în ţinuturile de Nord, corespunzătoare judeţelor Dolj, Mehedinţi şi Romanaţi). Ioan a condus Voievodatul Olteniei de Nord împreună cu fratele său Farcaş, pe care l-au întărit şi consolidat din punct de vedere politic şi administrativ. Au avut un corp de oaste mic, dar bine închegat, tenace, rapid şi fulgerător în atac. Voievodatul lor a fost un bastion al Ortodoxiei în calea expansionismului catolic. Cei doi fraţi Ioan şi Farcaş au repurtat câteva victorii strălucite împotriva deselor expediţii maghiare, conduse de Bela al IV-lea regele Ungariei, care a fost nevoit să le recunoască autonomia, calităţile lor de iscusiţi conducători şi să-şi ia tălpăşiţa de pe acolo…Domnia lor a fost lungă, prosperă şi puternică. (“Diploma Ioaniţilor”, 1247, emisă de Bela al IV-lea).

   Ioan cel Nou de la Suceava s-a născut în Trapezunt, o provincie thracă, în jurul anului 1300, din părinţi creştini înstăriţi. Urmând comerţul ca şi tatăl său, tânărul Ioan a ajuns cu corabia sa la Cetatea Albă la gurile Nistrului, aflată atunci în stăpânirea tătară. Pe Marea Neagră a avut mai multe controverse religioase cu un iudeu -italian pe nume Reiz, care l-a pârât la mai marele Cetăţii pentru credinţa sa, scopul fiind acela de a-şi îndepărta concurentul. Stăpânul Cetăţii i-a cerut lepădarea de Hristos şi adeziunea la idolatria păgână. Ioan a refuzat mărturisind şi mai aprig pe Stăpânul vieţii-Hristos. A fost chinuit, torturat, legat de coada unui cal nărăvaş şi târât pe uliţele Cetăţii Albe. Un iudeu fanatic i-a tăiat capul cu sabia, la vârsta de 30 de ani. Noaptea, văzându-se cor de îngeri şi făclii aprinse în jurul trupului său, nişte creştini i-au luat sfintele moaşte aşezându-le în biserica ortodoxă din Cetatea Albă. Acolo au stat 70 de ani făcând multe vindecări şi minuni.
   La 2 Iunie 1402, Domnul Moldovei Alexandru cel Bun a adus sfintele moaşte de la Cetatea Albă la biserica “Mirăuţilor” din Suceava, vechea capitală a Moldovei. În 1589, moaştele Sfântului Ioan au fost strămutate în noua catedrală zidită de Bogdan al III-lea. De aici în anul 1686 sfintele moaşte au fost luate de regele polon Ioan Sobieski, împreună cu evlaviosul mitropolit al Moldovei Dosoftei, cu tezaurul ţării şi duse lângă Liov. După 97 de ani, la 13 Septembrie 1783, moaştele au fost aduse cu mare cinste la Suceava.
   “Fiind adus tânărul Ioan în faţa eparhului tătar al Cetăţii, acesta i-a cerut să se lepede de credinţa sa.
  -Eu niciodată nu mă voi lepăda de adevăratul Dumnezeu, a tunat Ioan, ca să mă închin oamenilor necredincioşi, soarelui şi celor create. Să nu-mi fie mie a mă lepăda de tine, Hristoase, Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt!” (Arhimandrit Ioanichie Bălan-Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p.76).
   Cinstirea Sfântului Ioan cel Nou se face la 2 şi 24 Iunie, de Sânziene în special. Cu acest prilej se adună mulţi creştini din Moldova şi Ardeal, în special bucovineni şi maramureşeni-în frumosul port naţional, cu daruri tradiţionale în mâini: cu spice de grâu, crengi de tei şi brad, flori de câmp şi copii după ei. Darurile sunt dăruite Sfantului, iar copiii ating cu mânuţele lor pure şi calde binecuvântarea. 
Iancu de Hunedoara (1441-1456), Voievod de Transilvania. A fost fiul lui Voicu, cneaz de Hunedoara. A învăţat meşteşugul armelor alături de tatăl său, ajungând Ban al Severinului, Comite de Timiş, Voievod al Ardealului şi Vice-rege al Ungariei, prin caliăţile sale de om de stat. Rudă apropiată cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Skandenberg, Despotul Albaniei( care era aromân) şi Ştefan Lazarovici, Despotul Serbiei (tot aromân) a încercat să pună bazele unui sistem politico-militar românesc, închegând astfel “relaţiile de frăţie şi pace bună”. Iancu s-a preocupat de dezvoltarea aşezărilor urbane, organizarea şi întărirea armatei, formând o oştire de elită. A fost marele Cruciat al luptei antiotomane şi primul învingător al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului, înaintea năpraznicului Vlad Ţepeş. Istoricul David Prodan a afirmat despre Iancu, ca fiind “marele general, strategul şi tacticianul la nivelul artei militare europene”, iar regele polon Vladislav l-a considerat un “bărbat viteaz şi plin de inimă”.

   Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), Domn al Moldovei. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Tânăr. A primit o educaţie aleasă, precizează cronicarul Azarie: “cu minte adâncă, elocvent şi învăţat în cărţi”. Vorbea cursiv polona şi rusa, A întărit puterea centrală, armata şi a dezvoltat comerţul cu Rusia, Polonia şi Transilvania. Şi-a dorit realizarea, refacerea Moldovei Mari, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare. A fost aspru cu boierii mari şi cu vlădicii conspiratori, căpătându-şi atributul de “cel Cumplit”. Ioan Vodă a fost ferm şi biruitor la Jilişte. Convocându-şi Sfatul ţării pentru al consulta în privinţa cererii otomane de a dubla tributul, a întrebat sfetnicii: “Cugetaţi şi alegeţi. Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru vom pieri desigur şi vom pieri ca mişei: sculându-ne asupră-i, chiar de nu vom izbuti…,încă vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte noi, femeile noastre, copii- cu toţii. Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu, ci voi şi ai voştri. Puţin dar mi-ar păsa de nu m-ar durea inima pentru Ţară…Să trăim slobozi, ori să ne piară până şi urma noastră. Fiţi cu mine şi cu noi va fi izbânda!”. În prima parte a luptei Vodă a ieşit învingător, apoi o parte din boieri a trădat, lăsând izbânda şi ţara pe seama asupritorului.
 
   Ion Zelea Codreanu (1878-1941), tatăl Căpitanului, profesor de limba germană, director al Liceului din Huşi, comandant de batalion pe linia I a frontului în primul război mondial, cu gradul de maior. De mai multe ori parlamentar. Întreaga viaţă şi-a închinat-o luptei naţionaliste. Profesorul Codreanu era concentrat încă din 1914, cu Regimentul 25 Infanterie, sub comanda colonelului V. Piperescu, undeva în Carpaţi. La o lună de zile după intrarea României în război, la 20 Septembrie 1916, Ion Zelea a fost grav rănit pe muntele Ceres-Domu, deasupra Sovatei. Corneliu Zelea- fiul era şi el voluntar pe front, la 17 ani. L-a ajutat pe tatăl său, dar acesta a refuzat să-şi părăseacă unitatea, conducând-o cu succes în luptele grele de la Oituz. Într-o noapte pe la ora 2, regimentul a primit ordin de înaintare. Tatăl meu (povesteşte Corneliu) fusese chemat la colonel. Revenind după puţin timp îmi spune: “N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în luptă şi nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu şase copii mici, fără nici un sprijin. Şi colonelul m-a chemat şi mi-a spus că nu vrea să-şi ia răspunderea rămânrii tale pe front”. (Corneliu Zelea Codreanu- Pentru Legionari. Ed. Scara. Bucureşti, 1999, p.13).
   Ion Zelea Codreanu împreună cu A.C. Cuza au pus bazale Ligii Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.).
   Profesorul Codreanu sau “Moş Zagreb”-cum i se spunea în intimitate încorona cu cinste multe virtuţi, dar una părea nebănuită: meticulozitatea. Fiecare frază, propoziţiune sau parte de cuvânt, era cu multă atenţie analizată. Era un om frumos şi drept ca un brad. “Parcă îl văd şi acum (ne mărturiseşte armânul Constantin Papanace), în mândrul său port bucovinean, cu cojoc înflorit şi cămaşe înfoiată, robust, cu faţa rotundă îmbujorată de sănătate, cu mustaţa răvăşită şi totuşi îngrijită…”Eee! Armânii! Armânii!…Ei sunt urmaşii “Geţilor nemuritori”, ai Tracilor din dreapta Dunării…Şi făcând o incursiune în adâncul istoriei naţionale, a pus în evidenţă cu mult patos, comoara de spiritualitate care zace neexplorată în acest substrat al rasei noastre. Apoi, urcând  veacurile, a vorbit de Aromânii nesupuşi de nimeni ai Marei Valahii (Tesalia) şi de împărăţia Asăneştilor. Pentru o palmă primită de celnicul Petru Asan, de la un dregător bizantin- a explicat profesorul-aceşti vajnici păstori au zgâlţâit din ţâţâni vechiul Imperiu Bizantin şi au durat împărăţia lor…Dar lupta dusă împotriva păgânului turc şi pentru independenţa popoarelor creştine din Balcani!…Nemuritori vor rămâne Căpitanii de Armatoli ca Bucovala, Bociari, Caciandoni şi atâţia alţii. Dar Armâncele! Acele eroine conduse de faimoasa Despa (soţia unui Căpitan de armatoli) care după ce au luptat cu înverşunare împotriva păgânilor, spre a nu cădea prizoniere, s-au strâns în depozitul cu praf de puşcă şi dându-i foc au sărit în aer, cu duşmani cu tot. Aşa era generaţia care a pregătit sufleteşte Unirea Românilor, a tuturor Românilor”.(Constantin Papanace-Evocări. Ed. Fundaţiei Buna Vestire 1997, p. 225).
   Marea prigoană carlistă din 1938-1939, l-a închis pe profesorul Ion Zelea Codreanu în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ţinuta lui a fost exemplară. Părea o stâncă de granit. Nici un compromis cu asupritorii şi călăii, care i-au omorât 3 feciori, i-au arestat nurorile, i-a băgat tineretul legionar în închisori, în lagăre sau i-a surghiunit în deportări, care i-a decapitat Elita creştină a Mişcării şi i-a uzurpat Conducerea.

   Ion I. Moţa, s-a născut la 5 Iulie 1902, la Orăştie, în apropiere de Sarmisegetuza şi Grădiştea, cele două cetăţi ilustre, ca fiu al Protopopului Ion Moţa şi al Mariei, născută Damian, fiica preotului Nicolae Damian din Balşe-Hunedoara. Bunicul a fost tot preot cu numele Ioan, iar bunica, născută Bogdan, venea dintr-o familie de vechi şi viteji luptători. După terminarea liceului, pleacă la Paris, înscriindu-se cu o bursă de stat la Sorbona, studiind Dreptul şi Ştiinţele Politice. Când autorităţile române i-au suprimat nemotivat bursa, s-a întors în ţară, continuându-şi studiile la Facultatea de Drept din Cluj. Aici, în mijlocul studenţilor a devenit o mare autoritate. Scoate ziarul “Dacia Nouă”, în care justifică clauza “Numerus clausus”(proporţionalitate etnică-împărţirea echitabilă a locurilor la facultate în funcţie de populaţia fiecărei etnii, cea naţională-majoritară, apoi celelalte) cerută de mişcarea studenţească: “Cauza noastră e justă în ordinea morală şi serveşte progresul social…Cauza noastră e aşadar dreaptă şi sfântă. Sfinte ne vor fi şi sacrificiile. Lupta trebuie s-a ducem înainte cu perseverenţa apostolatului şi cu vitejia sufletelor alese care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit.Aşa a făcut şi Hristos!”(Ion I. Moţa-Viaţa şi Opera. 1922-1937. Ed. Buna Vestire. Bucureşti, 1937, p. 7).
   “Dacia Nouă” a fost după fericita expresie a d-lui Nicolae Roşu: “Prima alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste care începea sau mai bine zis, se continua cu o nouă generaţie”.(Ibid. p.8).
           În 1923 este ales preşedintele  Centului Studenţesc “Petru Maior” şi înfiinţează împreună cu profesorii I. C. Cătuneanu, Ciortea, Iuliu Haţegan şi av. Emil Vasiliu-Cluj “Acţiunea românească”, o organizaţie de luptă naţionalist-politică, fuzionând apoi cu L.A.N.C. Tot atunci a tradus din franceză “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. Organizează “Complotul studenţesc” împotriva politicienilor corupţi şi trădători de ţară: “căci mişcarea naţională a studenţimii confundându-se cu interesele de viaţă ale naţiunii noastre, politica de înăbuşire a mişcării însemnează: LUPTA GUVERNULUI CU NAŢIA în ale cărei interese a fost chemat să vegheze, culminând cu arestarea la Mănăstirea-închisoare Văcăreşti” (ibid. p. 13).
                E o noapte albastră ca-n poveşti.
                Cu obrazul roşu, dolofan,
                Luna plină intră pe fereşti,
                Beată turtă ca un gardian.

               Dorm adânc  băieţii osândiţi.
               Unii cheamă nume dragi în vis,
               Alţii gem şi ţipă îngroziţi
               Lângă margini oarbe de abis.

               Plopii în odăjdii argintii
               Îşi înalţă rugile spre cer
               Pentru toţi cei îngropaţi aici de vii,
              Chiar şi pentru crudul temnicer.
                (Ionel Zeană-Noapte la Văcăreşti) 
               În 1925 îşi ia licenţa în drept la Grenoble, în 1926, îşi satisface stagiul militar, în 1927, Vineri 24 Iunie, de Sfântul Ioan Botezătorul, fondează alături de Cornelui Zelea Codreanu şi alţi patru camarazi Legiunea Arhanghelului Mihail, iar pe 18 August acelaşi an are loc la Mănăstira Neamţ, cununia religioasă cu Iridenta Zelea Codreanu, sora lui Corneliu. Obţine titlul de Doctor în Drept la Grenoble în 1932, cu Teza “La securite dans la Societe des Naţions”. “Societatea Naţiunilor, spiritul ei tinde a ataca cele două temelii de existenţă a unei naţiuni: naţionalitatea şi spiritualitatea religioasă, creştină. Atacând naţionalitatea şi disciplina spirituală creştină a unei naţiuni, o dezarmezi, o robeşti şi o distrugi. Căci naţionalitatea e un fenomen social tot atât de “natural”, de independent de viaţa omului, ca şi toate fenomenele naturii…Naţionalitatea e coloana vertebrală a vieţii, dar această viaţă a naţiunii nu e posibilă şi asigurată, fără o ordine spirituală sănătoasă, fără o moralizare şi spiritualizare a indivizilor din naţiune. Naţionalitatea şi spiritualitatea morală creştină, se completează, se angrenează, aducând echilibrul vieţii omeneşti şi putinţa ei de păstrare”.(Ion Moţa, op. cit. p.96).
          În 1935 s-a înfiinţat Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922″, al cărei preşedinte a fost ales Moţa. În Decembrie Căpitanul instituie pentru “veteranii” Legiunii, cel mai înalt ordin legionar, cel de “Comandant al Bunei Vestiri”, Moţa fiind între primii care îl primesc. În primăvara anului 1936, apare la Sibiu la Editura “Totul pentru Ţară”, volumul de publicistică Cranii de lemn (câteva imagini şi mărturii din cei 13 ani de frământări, lupte şi biruinţe, sub comanda Căpitanului”. În vară încep să vină primele veşti despre atrocităţile anticreştine în Spania. Publică în Cuvântul Studenţesc două articole de referinţă: Spiritul de jertfă este esenţialul şi Jertfa este măsura creştinătăţii noastre. Pe 22 Noiembrie 1936, în ajunul plecării în Spania redactază scrisorile testamentare, pe care le încredinţează profesorului Nae Ionescu. Se împărtăşeşte şi pleacă. De Crăciun, scrie din Spania pentru Libertatea: “…mâna Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen război împotriva Bisericii întemeiată de Domnul Iisus Hristos. Niciodată de când a coborît Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ură şi pornire, pentru a dărâma aşezarea, rânduiala creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii-unii pentru a birui să dărâme altarele bisericilor lui Hristos, iar alţii pentru a-le apăra…Noi credem în învierea Bisericii, atât în Rusia, cât şi în Spania comunistă. Dar această înviere, cât şi mântuirea ţării noastre de pacosta stăpânirii lui Antihrist, atârnă de vrednicia noastră! Iar pentru aceasta să nu fugim din faţa Crucii! Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare”. (Libertatea, nr.37-38/1936; Taina Jertfei. Dosar Istoric Moţa-Marin. Ed. Puncte Cardinale. Sibiu, 2002, p. 51).
     Presedinte al Asociatiei “Generatia Miscarii Studentesti dela 1922″, Ion Mota isi castiga un binemeritat prestigiu prin toate actiunile pe care le intreprinde in folosul miscarii studentesti nationaliste. Fondatorul revistei “Axa”, colaboreaza la numeroase alte publicatii nationaliste: “Cuvantul Studentesc”, “Crai Nou”, “Revista Mea”, “Cuvantul Argesului”, “Romania Crestina”, “Vestitorii”, s.a. Intemnitat in mai multe randuri pentru activitatea sa legionar- nationalista si anticomunista, in toamna anului 1936 pleaca voluntar in Spania impreuna cu echipa legionara condusa de Generalul Gheorghe Cantacuzino- Granicerul, sa lupte impotriva trupelor comuniste care, (spunea el in scrisorile testamentare lasate in pastrarea Prof. Nae Ionescu cu data de 22 Noembrie 1936):

“trageau cu mitraliera in obrazul lui Christos, clatinand asezarea crestina a lumii!”, adaugand: “Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fi cazut in apararea lui Christos?…” 

   A murit ca un erou la Majadahonda, langa Madrid, alaturi de prietenul si camaradul sau de idealuri Vasile Marin , la 13 Ianuarie 1937, aparand citadela madrilena de invazia trupelor comuniste. A fost inmormantat impreuna cu Vasile Marin la Mausoleul dela “Casa Verde” (Bucurestii Noi), condusi pe ultimul drum de o jumatate de milion de oameni veniti sa-si ia ramas bun dela cei doi eroi, impresionanta manifestatie de reculegere pentru jertfa lor sfanta. Astazi, pe locul unde cei doi martiri si-au varsat sangele, un grandios monument de granit se ridica in perspectiva Muntilor Guadarama de langa Majadahonda, inconjurat de steaguri verzi si tricolore, loc de pelerinaj pentru multi nationalisti din lume, ca un simbol etern al invincibilitatii legionare.
 
„Moartea aceasta a lui Mota si Marin a fructificat. A pecetluit sensul vietii si al creatiei generatiei noastre” – Mircea Eliade
 Ioan Iacob-Hozevitul s-a născut la 23 Iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Păltiniş-Botoşani, în familia creştinilor Maxim şi Ecaterina, primind la botez numele Ilie. Rămâne orfan de tată la 3 ani, iar de mamă la 6 ani şi este crescut de bunica Maria până la 10 ani când se mută şi ea la Domnul. Rămâne în seama bunicului Alecu Iacob.
   După terminarea liceului, absolventul Ilie s-a călugărit la Mănăstirea Neamţ, primind numele de Ioan. Din 1936 s-a nevoit la Mănăstirea Sava cel Sfiinţit din Palestina, făcându-se pildă în asculterea vieţii monahiceşti. S-a mutat apoi la Schitul Românesc din Valea Iordanului în anul 1946 devenind Egumenul Schitului. După 6 ani de zile alege pustiul Mănăstirii Hozeva retrăgându-se în peştera Sfânta Ana, pe valea pârâului Horat. Când împlineşte 47 de ani adoarme întru Domnul, la 5 August 1960. Este descoperit după 20 de ani având senzaţia că murise cu o noapte în urmă. Patriarhul Benedict cere să-i aducă sfintele moaşte la Mănăstirea Sfântu Gheorghe Hozevitul, la 15 August 1980, pentru vrednică cinstire. În peştera Sfânta Ana a scris lucrarea “Hrană Duhovnicească”, din care pescuim o însemnare pilduitoare: “În câteva rânduri am văzut o turturică (din care nu se află în altă parte decât în lunca Iordanului) care tânjea mereu pe valea asta. La urmă s-a aşezat pe stânca din faţa peşterii mele şi mă privea cu jale, parcă mi-ar fi spus durerea ei. Căci este lucru cunoscut de toţi că turturica dacă îşi pierde perechea, nu se mai însoţeşte cu nimenea şi nu încetează a se jeli până moare. De durere ea aleargă stingheră numai pe locuri pustii şi nu mai vrea să vadă verdeaţă, nici apă şi nici nu vrea să audă cântecul celorlalte păsărele. De aceea, Sfinţii Părinţi aseamănă viaţa călugărească cu văduvia turturelei. Şi precum turturica nu încetează a jeli perechea pierdută, până la moarte, tot aşa monahul poartă doliul pocăinţei, jelind pentru Mirele cel din Cer, care s-a jertfit pentru noi, şi nimic din lumea asta nu veseleşte pe monahul râvnitor”. (Sf. Cuv. Ioan Iacob/ Românul de la Hozeva-Din Ierihon către Sion. Ed. M-rii Adormirea Maicii Domnului. Bucureşti, 2009, p. 219).
   Ioan Ianolide,  a fost arestat de regimul lui Antonescu, în 1941, ca student al Facultăţii de Drept din Bucureşti executând neîntrerupt 23 de ani de închisoare. A făcut parte din “Grupul mistic-Valeriu Gafencu”, grup ce constituia pentru toţi ceilalţi deţinuţi un îndreptar de viaţă creştină în catacombe. Toţi tinerii arestaţi au fost mari luptători creştini, care au încercat să scape ţara de sub hegemonia corupţiei, demagogiei, imoralităţii, politicianismului contagios. “Din 1919 până în 1941(ne mărturiseşte Ioan Ianolide) am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 până în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 până astăzi (în 1985) sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urât şi prigonit în mine”. (Ioan Ianolide-Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 17). În regimul penitenciar destul de dur, tinerii şi-au desăvârşit credinţa prin dragoste şi sacrificiu.  Sufletul lor curat, rugăciunea zilnică, i-a făcut să trăiască permanent o viaţă filocalică. Filocalia este o învăţătură sublimă, o pedagogie creştină a sensului în care putem trece de la chip la asemănarea întru Hristos, apropiindu-ne aşadar de mântuire. Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Mântuitorul lumii desăvârşeşte. Ieşind din închisoare, ca dintr-o filă de Pateric sufletul său mare şi curat a cuprins tot ce a fost frumos, adevărat, grandios şi sublim. Timp de 3 ani (1981-1984), urmărit, hărţuit, ameninţat cu moartea de Securitate, mult-pătimitorul pentru Hristos şi Neam, Ioan Ianolide a scris sute de pagini:
 ”Am scris în pripă, pe furiş, singur fără corecturi…
   Am scris unele lucruri şi frumoase şi interesante…
   Am scris fără nici o altă sursă în afara fiinţei mele…
   Am scris ca o mărturisire.
   Am scris ca un testament.
   Am scris cu speranţa că aceste rânduri vor supravieţui mie” (ibid. p.15).
   Drama lui în “libertate” s-a acutizat pe măsură ce intelectualii vremii au scris împotriva sa şi a camarazilor sai, fără a şti adevărul, fără a le cunoaşte vieţele eroice sau sufletele de mucenici: “Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare…” (ibid. p.30).
   Legătura lui cu Hristos a fost permanentă, dar în temniţă l-a descoperit pe Iisus duhovniceşte. Viaţa lăuntrică are o mare subţirime duhovnicească.
 ”Opera de mântuire  nu este o problemă unilaterală a lumii, ci o problemă integrală. Credinţa creştină antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, creând spiritualitatea care va mântui lumea. Ordinea naturală a lumii va fi spiritualizată şi lumea se va orândui pe criterii morale. Materia, omul, familia, neamul, omenirea, toate vor fi înduhovnicite şi vor participa la ordinea divină a lumii”. (Ioan Ianolide-Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, 2009, p.74).
   Chipul frumos, luminat şi curat al lui Ioan Ianolide păstrează pentru moştenirea noastră divină, aura unuia din sfinţii aleşi ai închisorilor.

   Ioan Alexandru (1941-2000), poet creştin, eseist, diacon, politician. S-a născut în Noaptea albă a Crăciunului, din 1941, în satul Topa  Mică, judeţul Cluj-sat aşezat între păduri de goruni, pe dealurile ce premerg Munţii Apuseni, din părinţii Ioan şi Valeria. A absolvit liceul Bariţiu şi Facultatea de Filologie din Cluj. La recomandarea  filosofului Martin Heidegger, a obţinut prin concurs bursa Alexander von Humboldt, studiind: filosofia, teologia, filologia clasică (greaca şi ebraica), istoria artei, la Freiburg, Basel, Aachen şi Munchen. Şi-a dat Doctoratul în Filologie cu Teza  “Patria lui Pindar şi Eminescu”, cu o traducere integrală a operei pindariene, în 1973, la Universitatea din Bucureşti.
   Din anul 1964 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1979, a fost ales membru al Uniunii Internaţionale de Scriitori-Die Kogge. A fost premiat de societatea japoneză Soka Gakkai pentru promovarea valorilor morale.
 
                                           
                          LOGOS

              Logosul de n-ar fi suferit
              Dacă nu ar fi trecut prin moarte
              Aş fi singur. Dar sunt fericit
              Că nici moartea nu ne mai desparte.

               Şi extazele din când în când
               De aceea sunt devastatoare
               Cosmosul va deveni Cuvânt
               Cum şi eu voi fi înfăţişare.

               Până-atunci în horă sînt cuprins
               În acastă zbatere prea strâmtă
               Dar pământul printre stele nins
               I-absorbit de zorile de nuntă.
                (Ioan Alexandru- Pământ transfigurat. Ed. Minerva. Bucureşti,1982, p.266)

        A ţinut seminarii de poezie comparată şi cursuri – de limba şi civilizaţie ebraică veche la Universitatea din Bucureşti şi de spiritualitate bizantină la Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”.
       După revoluţia din 1989 a fost om politic şi parlamentar din partea PNŢCD.
        În noaptea de 21 Decembrie 1989 la Bucureşti, poetul Ioan Alexandru a purtat Crucea şi Icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldaţi, răniţi şi participanţi la Revoluţie, din Piaţa Romană pâna în Piaţa Unirii. Pentru fapta sa unică din întreg lagărul comunist, pentru curajul, rezistenţa şi mărturia creştină de care a dat dovadă în timpul regimului ateo-comunist şi ca semn de recunoştiintă, poetul Ioan Alexandru a primit din partea Congresului Statelor Unite ale Americii, drapelul american “Old Glory”, ce a stat pe Clădirea Congresului SUA în data de 31 August 1993, în cinstea României. Ioan Alexandru este co-fondator al Grupul de Rugăciune din Parlamentul României şi fondatorul Mişcării Pro Vita.
      Ioan Alexandru vine din începuturile de dor ale Naţiunii noastre, irumpe în simbolurile celeste ale Tradiţiei, se aprinde divin din lina Lumină, strălucind de-apururi în apoteoza sa atât de binecuvântată. 
                                          DECEBAL

   Cu paharul urnă de cenuşă în mână Decebal
   Ne-a lăsat zilele.
   Nemurirea sufletului nu stă-n puterea omului,
   să fie  împuţinată.
   Viaţa şi moartea fost-au lucrând
   Împreună-încredinţarea lor.
   Mielul,
   Învierea,
   Smerindu-şi peste Carpaţi dumnezeirea,
   Ne-a strămutat liberatea.
   În viaţa Lui crucea iubirii
   Ce ne putea da vitejia şi
   Nemurirea.
    (Ioan Alexandru-Imnele Maramureşului, C. R. 1988, p.86).
După 6 ani de slăbiciune şi suferinţă trupească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, mărturisindu-L pe Hristos până în clipa din urmă, Dumnezeu a vrut  ca poetul “să se adauge la neamul său” încă din toamna lui 2000.

   Tuturor Mlădiţelor purtătoare al sfântului nume pelasgo-esenian Ioan, har, credinţă, slavă şi aleasă cinstire!