E secetă-n simţire               

În sătucul nostru, frate, case noi s-au ridicat,
Cu terase şi piscine, cu designul unicat.                
De culori îngreunate şi parfum ameţitor,                                
Râd grădini înrourate sub un soare primitor.            
                                                                                   
Tuia, roze şi camelii mă îmbie rând pe rând             
Şi-n imensele garaje, cai putere aşteptând.             
Nu zăresc nicio căruţă, nici săteni epuizaţi     
Ce duc apă cu găleata… Acum sunt modernizaţi!  

Cărăruia,-nspre pădure, şerpuindă-ntre stejari
Îmi dezvăluie o casă ce-are gardul în doi pari.
Poartă nu-i, pe-alei tăcere, de mister mă las condus;          
Pe o laviţă, la umbră, motănelul doarme dus.
  
Doi căţei vioi, în spate, urechiuşele ciulind,
Vrăbiuţe jucăuşe, de prin pere ciugulind.
Pe băncuţa de sub mărul care-n rod e rumenit
Şade-ngândurat bătrânul, de tristeţe-ademenit.     

Îl salut şi el tresare, înflorind un zâmbet vag,
Se ridică,-ntinde mâna, sprijinindu-se-n toiag.
- Bătrâneţea, bat-o vina, nu mă iartă mai deloc…
Şi îndepărtând o carte, mă îndeamnă să iau loc.         

- Cum trecură anii, bade, parcă ieri plecam din sat,
Am lipsit o perioadă, dar să ştii că mi-a păsat!
Am trecut pe-orice străduţă şi pe coastă m-am plimbat,
M-a izbit schimbarea-n toate, chiar şi omul s-a schimbat!

- Am simţit şi eu, copile; sunt demult pe-acest pământ,
În curând se face suta, dar mă-ntreb şi mă frământ:        
Ai văzut, venind încoace, satul bine utilat,
Dar fugind înspre avere, sufletul s-a mutilat.             

Huzuresc în vile unii, alţii sunt tot mai săraci,
Este secetă-n simţire… asta-i soarta, ce să-i faci?               
Am văzut de toate-n viaţă, greu şi bine mi s-a dat,
Am simţit securea morţii şi de griji am fost brăzdat. 

Am lucrat şi în uzină, am trudit şi pe ogor,               
Dar din vremurile-apuse ştii de ce îmi este dor?
Parcă altfel era omul: mult mai calm, prietenos,                
Îi păsa de neam şi ţară, nu mergea cu fruntea-n jos.

N-a trăit nicicând pe roze, dar simţea viaţa din plin,           
Se lupta cu sărăcia, ajuta şi pe vecin.
Era cumpătat în toate, nu împrăştia venin;              
Şi la muncă, şi acasă, avea chipul mai senin.

Azi, copiii şi adulţii sunt mai trişti, mai cârtitori,            
Nu mai ştiu ce-i bucuria, nu mai sunt curtenitori.         
Nu mai simt păduri şi ape, nici respectul – cât de cât -  
De vecini nu le mai pasă, iar de glie, nici atât!

Ne lipseşte armonia, nu mai ştim iubi la fel,
Egoismul ne ucide. Fie, Doamne, să mă-nşel!
Asta-i viaţa de când lumea, sunt săraci, sunt bogătaşi,      
Dar spre calea omeniei e nevoie de mulţi paşi…

Soarele murea pe culme şi-a-nţeles că vreau să plec,       
A tăcut pentru o clipă; i-am promis c-o să mai trec.    
A deschis alene pumnul, urmărind un secundar,                           
M-a cuprins cu duioşie, strecurându-mi ceasu-n dar.

N-am să uit chipul serafic, cu tristeţe-ncununat,
Nici nobleţea cuibărită într-un suflet minunat.        

Străbuna chemare

Din somnul pământului,
smulgând un zâmbet răcelii din adâncuri,
trezeşti mugurii primăverii;
priveşti spre ogorul afânat, înnegrit de-atâta trudă
şi un oftat fugar spulberă o pală de vânt.

Arunci sămânţa-n brazdă, udând-o cu sudoare,
şi simţi rădăcinile bucuriei furişându-se spre  
noaptea apelor, spre benefica răcoare;
în fiece strop ţipă lumina clorofilei
ce-n curgere molcomă urzeşte simfonia rodniciei.

Cu dalta credinţei mai ciopleşti pacea
în trupul secundei şi, tăcut, sub un  amurg încremenit,      
priveşti spre orizont, spre ţarina iubită;
cuprins de emoţii, în limpezimea unui gând
născut din recunoştinţă,
pleci fruntea, sărutând pământul…

Îi auzi şoapta ce cheamă;
curând, îţi va dosi haina efemeră în pântecu-i reavăn,
iar tu, prin neştiute spaţii, vei mai auzi – ca un ecou –
bătrânu-i glas.
Amurg ruginiu

Păşind spre veşnicia din zăpezi,
printre creneluri,
pătrunde toamna furibund;

mirosind a ruginiu,
amurgul se prăvăleşte fantomatic
peste lume
şi-n glasuri nocturne ţipă culoarea durerii;

stele cu sclipiri de jad
îşi înfig colţuri în inimi de copaci,
păsările nopţii smulg cărnuri lăuntrice
şi-n lacrimi desculţe, privirea lunii arde;

infuzând ruginiu prin artere,
apuse bucurii deschid palma,
rostogolind note plumburii;

peste ape amărui, ca o punte,
ecou de şaradă
şi-n vaiet cu miros de piatră, sunete false;

un saxofon plânge pierdut…