Tu, cinstită cruce,
      lemnule preadulce,
      pavăza credinţei,
      arma biruinţei,
      vino azi pe cale
      să-ţi dau închinare:
      cu dreapta la frunte,
      spre plete cărunte,
      cu dreapta la stele,
      să culeg din ele,
      să semăn cu vise,
      ogoare întinse.
      Şi vino, minune,
      să-ţi spun rugăciune,
      să o duci la Domnul,
      când biruie somnul.
     
      Tu, pom ce-nfloreşte
      şi în mine creşte,
      şi nu treci prin toamnă
      dezbrăcat de haină,
      pom ce veşnic arde,
      îmbrăcat în roade,
      ce-n cuiburi cunună
      cântările suna,
      lemn ales de Domnul
      să-mi biruie somnul,
      mai vino înflorit
      cu nopţi de mai sfinţit,
      chip de iasomie,
      floare de Marie.
     
      Tu, cinstită cruce,
      lemnule preadulce,
      către ceruri scară,
      palmele-mi coboară
      şi iarăşi se suie
      prin cristice cuie.
     
      La capăt de patimi
      ceru-i chin şi lacrimi
      şi plânge Fecioară
      că uscată-i vara,
      şi udă pământul,
      şi lemnul preasfântul
      îi soarbe durerea,
      se-ntoarce puterea
      şi care putere,
      ca o mângâiere,
      să fie cu tine
      prin Domnul, creştine !
     
      Amin.