Dintotdeauna, Preabunul Dumnezeu coboară lumina spre oameni, folosindu-se pentru aceasta de aleşii săi. Unii dintre cei aleşi sunt mai conştienţi de potenţialul lor de comunicare cu divinitatea, alţii mai puţin, considerând că realizările lor artistice sunt rodul muncii, educaţiei, culturii, erudiţiei.
În ultimul deceniu, s-a impus atenţiei iubitorilor de cuvânt – în toate formele sale de exprimare scrisă: proză, eseu, poezie, critică literară, epigramă, dramaturgie – un nume cu rezonanţă blândă – Ioana Stuparu, iar astăzi participăm nu numai la o lansare de carte, ci şi la sărbătorirea zilei de naştere a autoarei, o întâlnire de suflet – aşa cum şi-a dorit-o Ioana – în care să-i fim alături colegi, prieteni, critici literari, editori de carte şi de reviste literare.
Înzestrată cu o capacitate dumnezeiască de armonizare a cuvintelor, Ioana Stuparu şi-a ocupat locul printre cei aleşi, cucerindu-ne inimile prin harul său de povestitor, astfel că, după ce realizezi lectura măcar parţială a unora dintre creaţiile sale: Clipa de lumină, Editura Miracol, 2001 (romanul de debut), trilogia Oameni de nisip, Editura Amurg Sentimental, 2006 sau Grădina care s-a suit la cer, Editura Florile Dalbe, 2007 (proză scurtă), constaţi cu plăcere că ai pătruns într-un univers inedit, aparţinând celei mai sincere şi sensibile scriitoare – fire nobilă şi suflet deschis, de adevărată creatoare.
Posesoarea unui filon puternic de sevă epică; atentă şi receptivă la viaţa înconjurătoare, la istoria neamului, la legendele populare şi la obiceiurile strămoşeşti; înzestrată cu o putere aproape paranormală de percepere şi vizualizare a vibraţiilor pământului şi oamenilor, Ioana Stuparu ne surprinde cu viziunile sale artistice şi limbajul colorat cu regionalisme, utilizat deseori, desprinse dintr-o lume a satului românesc, pe care majoritatea dintre noi, orăşenii, nu am întâlnit-o decât în literatura marilor clasici. Conştientă de acest lucru, Ioana Stuparu încearcă şi reuşeşte cu succes să conserve, între coperţile cărţilor sale, adevărate comori de spiritualitate românească.
Prin volumul de teatru Miniona, apărut la Editura Arefeana, Bucureşti, 2011, al cărui director este bunul şi mult stimatul nostru prieten, poetul, prozatorul, eseistul, criticul literar şi profesorul de limbă şi literatură română, domnul Ion C. Ştefan, Ioana Stuparu ne dezvăluie şi talentul său de dramaturg şi subtil umorist, „va să zică e adevărat secretul pe care-l ştie toată lumea de aici” – ca să ilustrez, folosind cuvintele personajului principal Nora, din această piesă (pag. 18).
Inspirată de evenimente trăite în timpul „revoluţiei” şi în perioada post decembristă, piesa, asemenea microromanului Tovarăşi de ultimă zi, apărut la Editura Dacoromână, Bucureşti, 2010, inserează o serie de întâmplări care par a fi cunoscute, prin care am trecut poate şi unii dintre noi, făcându-ne conştienţi de faptul că noi deja le-am uitat, dar, cuprinse în carte, ele capătă o valoare istorică şi sentimentală. Autoarea reuşeşte astfel să dea timpul înapoi, determinându-ne parcă să ne regăsim printre personajele ei, personaje pline de viaţă, având caractere bine conturate prin replici viguroase şi mişcare scenică adecvată. Deasemenea, ea dă dovadă de multă iscusinţă în construirea dialogurilor, abordând formele cele mai concise, capabile să sugereze cel mai bine atât situaţiile de viaţă cât şi trăirile sufleteşti, neliniştile interioare precum şi răbufnirile de revoltă scrise pe limba celor mulţi, cărora li se adresează.
Retrasă în altarul fiinţei sale, Ioana Stuparu priveşte mirată oamenii, urmărindu-le atentă feţele; căutându-le curioasă ochii, le citeşte privirile, încercând astfel să le descifreze înţelesurile şi neînţelesurile existenţei lor: „Feţe care exprimau năucire, disperare, derută. Ochi clocotind de viaţă, plini de biruinţă, ca ai cailor sălbatici după ce, în fugă nebună, au supus sub copitele lor preeria, ce părea fără hotare; ochi înroşiţi, injectaţi ca ai animalelor hăituite, căzute în capcane; ochi plini de răzbunare; ochi senini; ochi blânzi; ochi explodând de speranţă; ochi inundaţi de lacrimi reţinute la hotarul pleoapelor; ochi uscaţi; ochi duşi în fundul capului de grăbită secătuire; ochi plini de întrebări care încă nu porneau a fi puse…”. Frumos, foarte frumos mi s-a părut acest citat din romanul Tovarăşi de ultimă zi (pag. 50).
Aplecată deasupra filei albe de hârtie, care aşteaptă parcă să-i adune gândurile, Ioana Stuparu compune şi poezii. Pe unele dintre ele le-a publict în antologii colective şi în diverse publicaţii editate pe hârtie sau online. Impresionat de frumuseţea versurilor sale, maestru Radu Cârneci a inclus-o în Antologia Sonetului Românesc, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, volumul 3, cu un sonet foarte reuşit, din care reproduc doar terţinele: „Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai,⁄ Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag!⁄ Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai,⁄⁄ Să simt cum tresaltă ţărâna din prag,⁄ Să-mi stâmpăr un foc ce mă mistuie, vai!⁄ E mult prea departe iubitu-mi meleag!” (Daţi-mi un fluier, pag. 56). Acum, de ziua ei, îi dorim ca, în cel mai scurt timp, să ne invite şi la lansarea unui volum de poezie, pe care ştim că şi-l doreşte din tot sufletul.
Când simte că are ceva de spus şi poate să producă o bucurie colegilor de breaslă scriitoricească, numai atunci scrie cronică literară, exegeze, portrete sau omagii, multe dintre ele publicate deja în volumul Cuvinte de mătase – Semănătorul, Editura online, 2009, dar, pentru că nu poate să fie o persoană răutăcioasă, când sufletul nu o îndeamnă să scrie de bine, îşi înghite singură amărăciunea şi tace, deşi, cele peste şaizeci de reviste literare care, de-a lungul timpului, i-au publicat creaţiile, îi ţin în continuare paginile deschise.
Aflându-şi „sufletul legat” de acel loc în care îi cresc şi „rădăcinile” (Clipa de lumină, pag. 50), doamna Ioana Stuparu scrie dintr-o bunătate neţărmurită faţă de semeni, din sinceră compasiune pentru durerile lor, din dragoste pentru Dumnezeu şi din preţuire pentru adevărul pe care nu vrea să-l ştie colbuit sub cenuşa clipei sau deformat de amprenta resemnării.
Înzestrată cu excelente calităţi de om şi de prieten, stimându-şi colegii şi colaboratorii, Ioana Stuparu ne-a cucerit pe toţi cu amabilitatea, blândeţea şi puterea ei de discernământ, cu vocea-i caldă şi binevoitoare.

 19 octombrie 2011