POEM PASCAL

Coşuri, cu ofrande şi lumânări,
stau, umăr la umăr, în
întreaga biserică.
Preotul citeşte pomelnicul
morţilor. Corul
intonează, din umbră,
cântări,
în priveliştea aceasta,
neînchipuit de frumoasă,
eterică.
Afară plouă ceţos. Credincioşii
aşteaptă-n pridvor, aşteaptă sub
streaşină, sau
printre morminte.
Împart, apoi, colivă, colaci, cozonaci,
ouă roşii,
spre pomenirea
înruditelor, aşezate-n pământ,
oseminte.
Plouă peste biserica veche, de
lemn, plouă peste ierburi şi
cruci, peste scheletele celor vii, plouă
după o misterioasă măsură.
Copiii mănâncă. Streşinile plâng
hohotind. Şi morţii
surâd, cu pietriş, cu
nisip şi
cu apă în gură.
URMA LUI

Nu e nimic mai
minunat,
mai sublim,
în lumea creată de
Iah Elohim,
nu e nimic şi
nici nu a fost
vreodată
ceva mai frumos
decât fânul uitat
din Poiana
uitată.
Fânul, greu de
rouă, de
flori,
traversat de raze şi
de triluri, în
zori,
fânul
răsfirat de
zefirul hai-hui,
fânul pur, ne-nceput,
pe al cărui covor
mi s-a părut
a zări,
când şi când,
urma Lui.
TREC SPRE ALTAR
În curtea bisericii,
fânul,
unduind înflorit,
clatină
stâlpii de soare ai
sfericei
bolţi de azur şi
de platină.
Ca-ntr-o
celestă icoană,
din zare în
zare,
soarele aprinde, în
fiece palmă-a copacilor, în
fiece candelă argintată a
râului,
o lumânare.
Trec, pe sub streaşina
porţii,
trec spre altar,
chipuri de duh şi
ţărână.
Adierile zefirului
sunt înşişi
morţii,
ce ne prind, cu
sfială,
de mână.

EREMITUL

Totu-i atât de
frumos! şopteşte Eremitul,
în noaptea plină de nisip şi
de stele, privind
cum un braţ nevăzut
leagănă, lin,
cădelniţa lunii.
Sfinţii părinţi ai Pustiei
de mult
s-au mutat, cu totul,
trup şi duh,
lângă Domnul.
N-au uitat nimic în nisipuri,
nici măcar urma
trecerii lor sidefii.
Nu te lăsa amăgit.
Stele şi constelaţii nu sunt
decât schelete de sfinţi, risipite
în lutul văzduhului.
DIMINEŢILE RAIULUI
Stă Eremitul,
cu fruntea
pe grilajul de
lemn,
de la pronaos.
Stă aşa îndelung,
desenat, în azur, ca
un semn, ca un
subţire însemn,
de închinare şi
de repaus.
Sub cerul infinit şi albastru,
în perspectiva
Poienii,
stă, învelit în
raze de
astru,
pierdut în zumzet, în
roiuri de-albine şi
fluturi, în
mirodenii.
Mâinile Domnului,
verzi, străvezii,
mângâie-ntinderea
plaiului.
Astfel încep,
zi de zi,
dimineţile raiului.

 
E ATÂTA LUMINĂ…
E atâta lumină!
Toată făptura
Îl aşteaptă pe Domnul
să vină.
Munţii, colinele,
Poiana, izvorul,
toate-şi clamează
în limbajul luminii,
nerăbdarea şi
dorul.
Oamenii doar,
covârşiţi de lumină,
par gârbove semne,
hieroglife de tină.
Au uitat că sunt
duh,
că în ceruri îşi au
şi Stăpânul şi
casa.
Semne sunt, fără
sens.
Îi rosteşte şi-i
scrie,
cu demonica ei asemie,
angoasa.

RUAH
Soare şi nouri. Pe
alocurea, plouă.
Iarba întinde,
până în zare,
marile ei
pavaje de rouă.
Poiana
e-atât de autarhică,
atât de pustie,
încât nimeni, absolut
nimeni,
nu mai poate-n
cuprinderea ei
să-ntârzie.
În afară de
Duhul.
El singur
argintează pârâul,
umbreşte
crucea cărărilor,
umple de sânge
arinii.
Duhul, Ruah,
izvorând,
printre stropii de aur,
dinspre amurg,
dinspre grota
luminii.