Localitatea Corbi, judeţul Argeş, este renumită pentru trecutul său istoric când s-a dovedit loc de refugiu pentru haiduci şi pentru organizarea rezistenţei anticomuniste, pentru plaiurile sale mioritice şi formaţiunile calcaroase, cu rezonanţă istorică sau religioasă: La Chilii, Stânca lui Zdrelea, Stâncile Haiducilor, Râul Doamnei, muntele de gresie, la baza căruia domnitorul  Neagoe Basarab a construit  Mânăstirea Corbii de Piatră devenită de curând muzeu.
Aşezată într-un loc prielnic păstoritului, localitatea se mândreşte cu cel mai mare număr de oi din judeţul Argeş, cât şi cu statornicia, hărnicia şi bunăstarea locuitorilor, cu respectul acestora pentru vechi tradiţii păstoreşti şi folclorice.
Viaţa ţăranului corbean s-a desfăşurat în ritm de transhumanţă şi de baladă, fiind marcată de cele două evenimente mari, urcatul şi coborâtul oilor la şi de la munte, fiind plină de muncă, frumuseţe, dăruire, dar şi de sacrificii şi primejdii de tot felul.
Urcarea oilor la munte îi aducea bucuria de a începe o viaţă activă, de a se bucura de frumuseţea şi răcoarea muntelui, cât şi despărţirea de cei dragi şi întâmpinarea multor necazuri.
Cu această ocazie păstorii însoţiţi de familile lor, mergeau la biserică pentru a se ruga de sănătate, apărarea de rele atât a lor, cât şi a celor rămaşi acasă.
Mersul la biserică era urmat seara de o petrecere la care se cânta şi se dansa foarte mult în acompaniament de fluiere, vioară şi ţambale.
Cu 41 de ani în urmă, în comuna Corbi, urcarea oilor la munte a devenit o adevărată sărbătoare la care participă oieri şi grupuri folclorice din mai multe zone păstoreşti, de la nord şi de la sud de Carpaţi, unite de un destin istoric pe cât de potrivnic, pe atât de util pentru relizarea unei convieţuiri sui-generis.
Anul acesta festivalul numit „Rapsodia Păstorească” s-a desfăşurat în zilele de 21 şi 22 mai, atât în localitate, cât şi în afara acesteia, într-un spaţiu mioritic, pe Valea Râul Doamnei.
A început sâmbătă seara printr-un bal la care au luat parte formaţii artistice venite din judeţele Argeş, Sibiu, Vâlcea, Gorj, Alba şi care a constituit preludiul marii sărbători, amintind de petrecerea de altădată.
A doua zi s-a vizitat Muzeul de Etnografie din incinta Consiliului Popular al comunei Corbi, ce reprezintă un interior ţărănesc, bogat împodobit, plin de viaţă şi primitor, ce reflectă ocupaţiile şi modul de viaţă specifice locuitorilor din localitatea Corbi.
Aici pot fi găsite vatra cu pirostriile pe care se află ceaunele pentru pregătit mâncarea, masa ţărănească, din lemn, rotundă, mică, cu scaune pe măsură, cu străchinile şi lingurile ce îşi aşteaptă  oaspeţii, paturi acoperite cu pături miţoase, războiul de ţesut, costume populare şi păstoreşti, macaturile şi ştergarele de pe pereţi, din care florile zâmbesc în şiraguri şi buchete de trandafiri roşii, plini de viaţă.    
  Pe strada principală are loc o paradă a celor mai frumoşi cai din localitate, împodobiţi de sărbătoare, pe care se află tineri îmbrăcaţi în costume tradiţionale.
Urmează o paradă a costumelor populare din diverse localităţi al căror specific poate fi mai bine înţeles dacă aruncăm o privire asupra trecutului istoric al românilor de peste, cât şi de sub Carpaţi.
În secolul al XVIII-lea, mai multe familii de români din zona Sibiului şi în mod deosebit din localitatea Jina pentru a scăpa de catolicizare şi de efectuarea serviciului militar în slujba Imperiului austro-ungar  au trecut munţii şi s-au stabilit în localităţi din nordul Munteniei şi al Olteniei unde au obţinut o foarte bună convieţuire cu localnicii, datorită elementelor de viaţă comune, precum păstoritul, dragostei pentru cântecul şi dansul popular, ceea ce a dus la un transfer reciproc de valori, vizibil şi în portul popular. Argeşenii, vâlcenii şi gorjenii aveau portul lor, bogat împodobit cu flori  de culori aprinse  sau motive geometrice, jinarii au adus portul sibian, simplu  sobru şi elegant, în culori de alb şi negru, specifice vieţii păstoreşti, albul simbolizând primăvara când oile urcă la munte şi ciobanul începe o viaţă activă, iar negrul iarna când oile stau în staule şi ciobanul se retrage în casă.
Cele două porturi au coexistat şi coexistă în unele localităţi, în altele s-a păstrat fie portul argeşean, fie cel sibian, fapt vizibil atât la parada cailor, a costumelor populare, cât şi pe scena în aer liber situată pe munte, în locul numit La Chilii, unde formaţiuni din judeţele menţionate au desfăşurat un foarte bogat şi reprezentativ spectacol artistic, inspirat din viaţa păstorească şi dedicat vieţii păstoreşti.
Portul argeşean a fost îmbrăcat de formaţiuni din judeţul Argeş, precum: Ansamblul „Munţişorul”, comuna Arefu, Ansamblul folcloric al Căminului Cultural din comuna Brăduleţ, Formaţia „Argeşelul”, comuna Boteni, Ansamblul de fete „Florile Stăneştiului”, Şcoala Stăneşti, Formaţia „Românaşii”, Şcoala Generală Pietroşani, Grupul vocal „Perlele Vâlsanului”,  Casa de Cultură „Constantin Dobrescu”, comuna Muşeteşti, Argeş.
Costumele populare purtate de membrii Ansamblului „Munţişorul” din Arefu sunt alcătutie pentru fete din: ie cu mânecile împodobite cu flori ce reprezintă grădina de vară, fote din pânză neagră, cusută cu flori, în culori asortate cu ia, bete ţesute în război, vestă de catifea, cu mărgele şi opinci, iar pentru băieţi: cămaşă cu flori de diferite culori, căciulă de miel, pantaloni albi, opinci numai pentru copii.
 Fetele din Formaţia „Argeşelul”, comuna Boteni, poartă costume formate din maramă de borangic, ţesută, legătoare de catifea cusută cu mărgele cu forme geometrice şi florale, ie lacătuită din ciupag şi altiţă, poale din pânză de casă, fotă ţesută cu motive geometrice şi florale, în culori de albastru, grena şi roşu, vestă neagră, cu mărgele ca legătoarea, opinci, bete.
Băieţii au pălărie cu boruri mai mari ca la Sibiu,cămaşă din pânză albă, cusută cu mătase albă, bete, chimir din piele, opinci, cioareci din lână, vestă din postav negru, opinci din piele de porc sau viţel.
Ansamblul folcloric al Căminului Cultural din comuna Brăduleţ, judeţul Argeş este alcătuit numai din fete îmbrăcate cu fotă, ie, vestă neagră de catifea, maramă de borangic, opinci, predominante fiind motivele florale, cusute mai ales cu roşu, pe fond negru.
Culoarea cusăturilor este specifică vârstei persoanei care poartă costumul, pentru fetele tinere şi femeile de până la 40-50 de ani, predomină culorile vii, iar pentru persoanele mai în vârstă, culorile închise.
 La fel de frumoase, de pline de viaţă şi de originale sunt şi costumele purtate de fetele din Ansamblul „Florile Stăneştiului”, alcătuite din maramă de borangic, legătoare de catifea, lucrată manual, cu mărgele, ie lucrată manual pe pânză de casă, în cheiţe de diverse culori, predominante fiind culorile roşu şi grena, vestuţă de catifea cu inserţie de mărgeluţe, aplicate prin cusătură, pe care sunt lucrate manual motive florale, ie cu motive geometrice ce reprezintă stilizarea unei flori, brâu cusut manual cu motive pe cerc, ce reprezintă tot stilizarea unei flori, fotă lucrată din pânză de casă, ţesută în război, pe care sunt cusute manual cu lânică roşie, motive florale din care predominant este trandafirul roşu, opinci din piele peste o pereche de călţuni (ciorapi tricotaţi în casă), trăistuţă.
Pentru a fi şi mai frumoase şi mai atrăgătoare fetele din Stăneşti  şi-au prins floare de muşcată la legătoare. 
Costumul ungurenesc este purtat de formaţiile artistice: „Ciobănaşul” de la Corbi, judeţul Argeş, „Căluşerul” Vinerea, judeţul Alba, „Dor”, comuna Băbeni, judeţul Vâlcea, „Cheile Olteţului”, judeţul Gorj.  
La Corbi, judeţul Argeş fetele poartă ie mocănească, cu mărgele de toate culorile, şurţe mocăneşti, vestă de catifea neagră, cu mărgele, pe cap tistinel „batic negru,” iar băieţii: cămaşă din pânză lucrată în casă, cu cruce neagră cusută pe piept  (barbure), vestă de pănură neagră, chimir din piele, cioareci.
  La Polovraci, judeţul Gorj, costumul ungurenesc de femeie înregistrează diferenţe, în funcţie de vârstă: pentru femeile bătrâne este alcătuit din fustă necutită, cămaşă cu râuri şi duluri cusute cu arnici negru pe pânză albă (şiruri negre printre râuri), iar pentru copii şi fete tinere pe piept şi pe mâneci sunt cusute flori galbene, în duluri şi râuri cu negru.
Fusta cutită la femeile tinere şi necutită la cele bătrâne este cusută cu şebac (broderie spartă cu fire trase, spărtura se face la 10-15 cm de la dunga de poale spre mijloc).
Costumul bărbătesc este alcătuit din cămaşă din pânză de casă sau cumpărată, lucrată în clini sau cutită, îmbărburată (pe piept are cusută o cruce), cu râuri pe lângă guler, fustă necutită, în clini, pentru vârstnici şi fustă cutită pentru tineri şi copii.
Fetele din Formaţia „Căluşerul”, Vinerea, judeţul Alb poartă ie, poale pe care sunt cusute motive populare în negru, pe cap basma neagră, în picioare pantofi vara şi ghete iarna, iar bărbaţii  căciulă din blană de miel Astrahan, împodobit cu piană (pană) de fazan, cămaşă cu broderie de culoare neagră, polar (fustă) cu pături mărunte (cute), pantaloni albi, golum (brâu) din pânză albastră, peste umăr bentiţă Tricolor, opinci fixate cu glomuri (nojiţe) sub forma a trei cruci, ciorapi albi până la genunchi, zurgălăi prinşi sub genunchi.
Membrii Ansamblul folcloric „Dor”, Casa de Cultură „Dragoş Vrânceanu”, Băbeni, judeţul Vâlcea poartă costume asemănătoare şi totuşi diferite de ale celorlalte formaţii.
Costumul fetelor se compune din: cârpă ungurenească, cu cheie şi ciucuri mari, din arnici negru, cămaşă din pânză albă, cusută la gât cu acul, din arnici de mai multe culori, cu mâneci bufante, cusute cu şiruri negre, terminate cu dantelă lucrată cu mâna, asemănătoare cu o coadă de păun, vestă de catifea, poale cu broderie numită sabac, cusută cu mătase albă sau galbenă, şurţe de culoare neagră, confecţionate din postav, şurţul din faţă fiind prevăzut pe margine cu colţi, iar în partea de jos cu ciucuri de culoare neagră, iar şurţul din spate este prevăzut cu vergi orizontale cusute cu arnici negru şi galben şi pe margine cu colţi din arnici negru, bete ţesute în război, în mai multe culori, din care nu lipsesc culorile roşu, galben şi albastru, pantofi sau ghete de culoare neagră, trăistuţă.
Băieţii vara poartă pălărie ungurenească, neagră, cu boruri mici, iar iarna căciulă neagră, de Astrahan, cămaşă din pânză albă, cu guler cusut din arnici de mai multe culori, atât în faţă cât şi în spate având cusut arborele vieţii sub formă de cruce, vestă de piele, chimir maro, brâu Tricolor, cioareci din dimie albă, pantofi negri.
 După cum se poate observa, din costumul ungurenesc din diferite zone ale ţării reprezentate la sărbătoarea de la Corbi este nelipsit barburele, arborele vieţii sub formă de cruce, cusută pe costumul bărbătesc, la piept sau şi în spate şi la piept ca o dovadă a credinţei strămoşeşti a păstorilor în Dumnezeu, a dorinţei şi speranţei de a avea un spirit protector în negura, ceaţa şi hăţişurile munţilor, atât pentru ei, cât şi pentru animalele lor.
 Timp de câteva ore, pe scena în aer liber de la Corbi, în ciuda ploii care a căzut bogat şi nemilos, un număr impresionant de formaţii artistice, alcătuite din copii, tineri şi bătrâni, au reuşit să îşi încânte spectatorii cu o varietate de cântece şi dansuri populare, majoritatea din repertoriul păstoresc naţional sau local.
Pe lângă dansurile populare prezente pe tot cuprinsul ţării: Brâul, Sârba, Hora, Alunelul, Braşoveanca, Învârtita, Ciuleandra, au fost interpretate şi dansuri specifice anumitor regiuni, precum Aradul, Ungurica, Jiana, Jieneasca, Făgăraşul, Gorjul, Arieşul, Brâul de la Boteni, Suita de la Muscel, Căluţul, Căluşul (Căluşerul) dansat în ritmuri alerte, vivace de formaţiuni argeşene, cât şi în ritmuri lente, graţioase de către membrii Ansamblului „Căluşerul” de la Vinerea, judeţul Alba.
Majoritatea formaţiilor de dansatori şi-au însoţit dansurile cu strigături, din care vom spicui doar câteva reprezentative pentru dansul, zona  de unde provin sau pentru specificul sufletului românesc şi al vieţii păstoreşti.
   În strigăturile Ansamblului „Cheile Olteţului”, Polovraci, sunt criticate defecte omeneşti şi în mod deosebit lenea şi urâţenia fetelor sau lăudată frumuseţea acestora:
„Fata mamii cea bărbată/Cu casa nemăturată./După uşă doi purcoi/De nu-i scoţi cu patru boi./Pusei boii la tânjală/Scosei purcoii afară./Orişicând ai căuta/Ea e dusă undeva/Ba la vecina colea,/Ba la tuşa-tuşica./Fata care e urâtă/Şade tot posomorâtă/Ţoalele pe trup nu-i vin/Oglinda-i face venin./Fata care e frumoasă/Nu-i păcat s-o ţii acasă./Ziua-i dulce ca un soare/Şi iubeşte până moare./Noaptea-i dulce ca şi luna/Şi iubeşte ca nebuna.”
În unele strigături dialogate, fetele şi băieţii se ironizează reciproc:
Fetele: Ce te ţii bade fălos
             C-ai obielele pe dos,
             Că cioarecii de pe tine-s
             Ai lui tac-tu,
             Ştiu eu bine.
Băieţii: Fetiţele gureşe
             La lucru-s cam leneşe.
             Ce te ţii fată făloasă
             Că ai cânepa netoarsă.
Fetele: Ba ştim toarce, ba ştim ţese,
             Drag v-ar fi de noi mirese.”
În alte strigături sunt prezente dorinţa tânărului de a lua parte la şezători şi de a juca cu fetele sau apar sentimentele de dor şi dragoste finalizate prin nuntă:
„Rău mă dor picioarele/Tot trecând pâraiele/Să văd şezătorile/Şi să joc cu fetele.”
 „Mândruliţă, mândră dragă,/Prinde dorul şi mi-l leagă./Şi dă-l pe apă să meargă./De-ai vedea că merge lin/Să ştii, mândro, c-am să vin./De-ai vedea că se scufundă,/Mărită-te şi fă nuntă,/Nuntă mare cu săteni,/Ca la noi la polvrăgeni.”
 În strigăturile lor căluşerii de la Vinerea, judeţul Alba, fac aprecieri la adresa dansatorilor, îşi exprimă dorinţa de a dansa şi dragostea faţă de mândruţele lor  care îi înalţă pân la stele şi la nori:                         
              „Frunzuliţă şi una/Ăsta-i joc din Vinerea./Căluşer din Câmpul Pâinii,/Nu jucareţi ca bătrânii./
Şi jucaţi căluşereşte/Să le placă la neveste./Ridica-m-aş ridica/Sus la cer ca negura./Ridica-m-aş pân’la stele/După gura mândrii mele./Ridica-m-aş pân’ la nori/După gura mândrilor./Nu vă uitaţi că joc rău,/
C-aşa joacă neamul meu,/Că neamul meu joacă bine/Şi m-o-nvăţat şi pe mine./Luaţi picior seama bine,/
La figura care vine.”/ În strigăturile care însoţesc „Căluţul” ardelenesc pe lângă înverşunarea de a dansa, apare sentimentul de părere de rău al trecerii timpului care aduce cu el îmbătrânirea omului, privit însă printr-o prismă uşor umoristică: „Ăsta-i jocul bătrânesc/Căluţu’ardelenesc./Îmi pare rău că trece vremea/ Şi mândruţele-mi zic nenea./De-aş mai fi tânăr odată/Nu m-aş da pe lumea toată./Fost-am tânăr ca iarba/Şi m-o-mbătrânit mândra./Fost-am tânăr ca frăguţa/Şi m-o-mbătrânit mândruţa./Raţă neagră n-am mâncat/Nici aicea n-am jucat./Doamne, ajută-mă cu bine,/Să nu mă fac de ruşine./Vai de mine, am dat de rău./O căzut mândra-n pârău./Io dădui s-o scot afară/S-o dus dracu la fund iară./N-am jucat aşa cu hire/De când o fost tata mire./Dar acuma am să joc/Pân-o sta soarele-n loc.”
Dansatorii de la Corbi în strigăturile lor aduc un elogiu horei corbeneşti şi dansatorilor ei, nelipsind nici îndemnul la joc: „Frunză verde de mohor/Asta-i hora horilor./Asta-i hora corbenească/ Cine-o joacă să trăiască./Joacă hora ca la noi/Şi-nainte şi-napoi./Foaie verde trei scaieţi/Joacă hora-n două părţi.”
   Membrii Formaţiei „Argeşelul”, comuna Boteni, judeţul Argeş, în versuri antrenante adresează îndemnul de a se juca brâul sub toate variantele sale: pe sub picior, pe sub călcâi, bătrânesc, pe şase, roată-roată.
Executarea dansului este indisolubil legată de munca la câmp şi de voia bună: 
„Hai la brâu, hai la brâu/Şi la secerat de grâu./Cine s-o lăsa de brâu/Şi de brâu şi de curea/Şi de cingătoarea mea./Foaie verde ş-un bujor/Ăsta-i brâu peste picior/Şi iar verde şi-un lămâi/Ăsta-i brâu pe sub călcâi./; „Foaie verde trei scaieţi/Hai la coasă, măi băieţi!/Care vreţi, care puteţi/Care nu, mai rămâneţi!”/(Brâul bătrânesc); „I-auzi brâul/Trece râul/Şi mândruţa potecuţa./Foaie verde ş-un ruzet/Ăsta-i brâuleţul drept./Şi iar verde şi-un lămâi/Ăsta-i brâu pe sub călcâi.”/(Brâul pe şase); „Foaie verde ş-o sipică/Să facem ş-o mărunţică./Foaie verde, foaie lată/Ăsta-i brâul roată-roată./Foaie verde dediţel/Să-i facem ş-un cârligel./Foaie verde murile/Să-ncheiem cu ceasurile/Să se mire fetele/Cum mai merg picioarele./Cine s-o lăsa de brâu/Să dea vadra de rachiu./Eu de brâu nu m-oi lăsa/Vadra de rachiu n-oi da.”
Din viaţa păstorilor sunt inspirate strigăturile formaţiei „Dor” de la Băbeni, judeţul Vâlcea, concepute sub forma unui dialog între baci şi băciţe pe tema despărţirii la plecarea lui cu turma la munte: 
Fete: Foicică de măr dulce
          Mai stai, neică, nu te duce!
          Mai stai, bade, nu te duce
          Noaptea să te mai apuce!
          Mai stai, bade, nu te duce
          Să te scald în lapte dulce! 
Băieţi: Poţi să mă scalzi şi-n zahar
             Mi-am pus ţoalele pe măgar
             Şi mai am crăcănile,
             Că mă doresc băcile.
Fete: Şi-ncodată de măr dulce
          Mai stai, bade, nu te duce
          Noaptea să te mai apuce!
Băieţi: Noaptea de m-ar apuca
             La stână în Vemeşoaia
             La ţărcuş, pe podişor
             Cu tine, mândro, pe ţol.”           
  Majoritatea cântecelor populare interpretate pe scena de la Corbi, fie de ansamblurile folclorice, fie de solişti vocali sau instrumentişi au fost din repertoriul păstoresc de pe tot cuprinsul ţării, dar şi din cel local.
Vom reproduce în cele ce urmează „Balada ciobănească” de la Corbi, ce are la bază vechi motive folclorice locale, prelucrate de Alfons Popescu, pe  versuri de Aurel Popescu:
Foaie verde bob negară,/ Visul meu de-alaltă seară/O veni primăvara/Mi-oi lua turma şi-oi pleca.//Mă duce cu gândul iară/La turma mea de-astă-vară,/Dar mi-oi lua şi băciţa/Nu mă lasă inima.//Şi-au plecat ciobani /Acolo sus/Bâr, bâr, bâr,  oiţă, bâr!/La munte tot pe culmea/Unde-şi regăsiră stâna,/Pe Muntele Căpăţâna./Bâr, bâr, bâr, oiţă, bâr!//Pe-nverzişul codrului/Sus la Bahna Ursului,/În cântarea cucului/Unde-i place cerbului.//Se aude larmă-n codrul/Se ceartă cucul cu corbul./Pe-o crenguţă de stejar/Cucul cată cuibul iar, măi.//Acolo sus pe Zârna/ Şi-au pierdut ciobanii turma/La izvoare la Brătila/Valea Rea şi Leaota, măi.//Colo sus-sus pe munţi/Colo sus-sus pe munţi/Acolo sus pe munţi/Doi ciobani obosiţi frânţi,/Că turma lor pieri/În ceaţa groasă ce-i acoperi.//Patru zile în şir/Tot căutând şi-ntrebând/De ce-au moştenit în viaţa de cioban,/Turma ce li-i dragă lor.//Şi-o frunzuţă viorea/
Păsărică-păsărea/Nici n-ai auzit cum pasărea,/Tot zburând toată pădurea,/N-ai văzut şi turma mea/Zvon de clopot drept semnal,/Clopotul de la batal.//Zum, zum, zum, zum.//I-am văzut chiar băciţa, măi!/Mâna turma şi ofta/Pe Muntele Leaota/Între Zârna şi Brătila/Vin ciobanii, vin cu turma/Chiar de pe Muntele Zârna.//Zum, zum, zum, zum.//Alţi ciobani tot dădeau roate/Pe muntele de la Groape./Şi se-aude iar semnalul/Cum mi-l cântă cu cavalul.//Uite,uite şi batalul/Ia uite şi bucălaia/Hai la, hai la,/Vin ciobanii hai, lai, lai.//Cum mai sună clopotanul!/Cum mai sună acioaia!/Hai, lai, lai!/Vin ciobanii/Hai, lai, lai!//Dar un biet cioban în noapte/Alergând din stâncă-n stâncă/Veneau cârduri mari de vulturi/Dintr-o stâncă înnegrită.//Se prăvale dintr-o dată/În prăpastia adâncă/Şi zburau cu mielu-n gheare/Luat din turma rătăcită.//Şi-acolo, acolo, acolo/Ciobanul, acolo, acolo/Sărmanul acolo, acolo,/Acolo-n prăpastia în beznă/Zăreşte cum ursul tot mormăie întruna./E martor la scene de groază/Vede mistreţul cum sfâşie/Tot ce-ntâlneşte.//C-aşa-i viaţa de cioban/Rătăceşte an de an/Pentru el e sărbătoare/Numai când soare răsare.//Dar toamna frunza rugineşte,/Bruma albă, ceaţa deasă/Tot tulind hăţişurile.//De la Şeţu-n jos la Baha./Pornesc turmele la vale/Şi-au plecat cu oile/Cu ciobanii către casă.//Cucul nu mai cântă toamna/Deodat’un soare cald/Străluce crestele de brad/Şi din jos de Lespezi/Vin ciobanii, vin de zor,/Vin ciobanii, vin cu turma lor/Cum tulesc de zor.//Ia te iută bucălaia, la, la, la, la./Cum mai sună acioaia, la, la, la,la./Ia te iută şi batalul, la, la, la, la./Cum mai sună clopotanul, la, la, la, la./
„Balada ciobănească” din zona Corbi oferă o viziune realistă a vieţii ciobanilor din această regiune, în care aspectele plăcute se împletesc cu cele de un dramatism sfâşietor.
Acţiunea baladei are la bază întâmplări petrecute, probabil, cu mult timp în urmă, de ciobanii din Corbi în zona muntoasă din apropiere, după cum arată denumirile geografice amintite în baladă: Muntele Căpăţâna, Muntele Leaota, Muntele de la Groape, Brahna Ursului, Zârna, Brătila, Valea Rea, Şeţu, Baha.
Sunt nelipsite din baladă motivele specifice oricărei balade păstoreşti: cel al transhumanţei şi al comuniunii omului cu natura.
Ciobanul îşi doreşte să vină primăvara, să îşi ia turma şi să plece la munte, dar nu singur, ci cu băciţa lui pentru a  avea parte de o împlinire afectivă şi tovărăşească de care sunt frustraţi cei mai mulţi păstori, din cauza depărtării foarte mari de casă şi a spaţiilor riscante în care îşi desfăşoară activitatea.
Ajuns pe înălţimile muntelui îşi regăseşte stâna, cât şi frumuseţea acestuia: „verzişul codrului”, „cântarea cucului”, măreţia cerbului.
Muntele este plin de primejdii, animalele sălbatice pândind la tot pasul.
În ceaţa care a acoperit muntele, doi ciobani şi-au pierdut turma şi o caută cu disperare.
Pentru a afla unde se află turma lor cer ajutor unei păsări căreia îi dau ca semnalment clopotul de la batal.
Pasărea le spune că băciţa vine cu turma „Pe Muntele Leaota/ Între Zârna şi Brătila.”
Alţi ciobani păşteau oile pe muntele de la Groape, având ca semnale pentru a nu se rătăci clinchetul clopotanului şi cântectul cavalului.
Balada prezintă în continuare scene înfiorătoare, de un realism dureros.
Este noapte şi un cioban aleargă din stâncă în stâncă pentru a-şi găsi mielul ce fusese furat de un cârd de vulturi ce veneau dintr-o stâncă înnegrită şi se prăvăleau într-o prăpastie adâncă unde ursul mormăie întruna, iar mistreţul sfâşie tot ce întâlneşte.
Dar vine toamna, codrul rugineşte, cucul nu mai cântă, cade bruma, se lasă ceaţa, iar ciobanii se retrag la casele lor împreună cu turmele, în strălucirea soarelui, ceea ce simbolizează şi sfârşitul primejdiilor.
Viaţa de cioban este grea, ea nu înseamnă numai aer curat, codru verde, cântec de caval, înfrăţire cu natura care, în mod miraculos, îi vine în ajutor, ci şi neplăceri care pândesc la tot pasul, fiind nevoit să lupte de unul singur, în singurătatea naturii, cu intemperiile acesteia şi cu agresivitatea fiarelor sălbatice, într-o încleştare acerbă pentru o existenţă nemiloasă, asistând uneori la scene abominabile ca cele de mai sus. Autorii anonimi, probabil, păstori şi ei sau apropiaţi ai acestora, sintetizează cu mult realism şi trăire afectivă speicficul acesteia: „C-aşa-i viaţa de cioban/Rătăceşte an de an/Pentru el e sărbătoare/Numai când soarele răsare.”
„Balada ciobănescă” a devenit emblematică pentru locuitorii comunei Corbi şi este învăţată la şcoală de către fiii satului pentru a cunoaşte de mici specificul vieţii păstoreşti şi pentru a fi transmisă mai departe.
În repertoriul Grupului vocal „Perlele Vâlsanului” al Casei de Cultură „Constantin Dobrescu”, comuna Muşeteşti, judeţul Argeş, apar şi cântece proprii, precum cel dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena „Pe un munte nalt şi verde/O turmă de oi se vede/Oile cin’ le păştea?/Constantin şi Elena.”// sau acţiunea este localizată în localitatea Vâlsan „Cine-o trece pe la poartă/Cu pălărioara roată?/ E un mândru pădurar/Neica-l meu de pe Vâlsan.”
 Ansamblul folcloric „Florile Stăneştiului” al Şcolii din localitatea Stăneşti, judeţul Argeş, a interpretat două cântece în primă audiţie: „Florile Stăneştiului” şi „Valea Ureanului”, compozitor Marian Pecu, prefesor pensionar, culegător şi creator de folclor.
„Florile Stăneştiului” într-o formă metaforică evidenţiază şi unicizează frumuseţea fetelor din Stăneşti: „Flori pe lume nu sunt multe/Cum sunt fetele la munte, măi, măi/Nu sunt fete, nici flăcăi/Ca pe vale, ca pe vale, pe la noi.”;Refren: „Hai, hai, inimioara mea/Floare de nu-mă-uita./Hai, hai, inimioara mea,/Cine doru-ţi va purta?”//Trece dorul să-şi aleagă/Floarea care îi este dragă/Află la o casă-două/Care oare, care oare-i mai frumoasă?”/;Refren/; „Ce-ar face omul pe lume/ De n-ar şti dorul cui spune, măi, măi/Şi de n-ar fi floricele/Ca noi toate, ca noi toate frumuşele.”; Refren – de 2 ori
Cântecul „Valea Ureanului” este un elogiu adus, locurilor natale, frumuseţii naturale şi umane, iubirii şi iubitei, încercându-se chiar o cosmicizare a portretului acesteia.
Iubita este chemată pe Vârful Ureanului, în asfinţitul soarelui şi în mirosul fânului.
Cu ochii negri ca mura în care se reflectă răsăritul lunii, cu buze dulci ca frăguţa, ea întrece în frumuseţe florile câmpului şi zânele.
Iubirea se împlineşte prin căsătorie în Stăneştiul natal, în casă nouă şi în zâmbet de flori:   
„Vino, mândro, să te sui/Pe Vârful Ureanului./Să te duc pe scurtătură/Tu de sete să-mi dai gură./Lângă o căpiţă mare/Să privim din deal în vale./Satul către asfinţit/Pe-o fală de fân cosit./; Refren:
„Hai, frumoasă floare,/Macul când înfloare./Nu e alta nici guriţă ca a ta./Flori înmiresmate, zâne adevărate/Nu-s pe vale/Cum este stănişanca mea.”/; „Luna când o răsări/Ochii tăi o vor privi./Eu visând la buze moi/Voi găsi-o-n ochii tăi,/Ochii tăi frumoşi ca mura./Ca frăguţa dulce-i gura./Numai bune de cules/Două mere ce-mi dau ghes./;Refren; /„Ce străluce cono-n jos/Este Stăneştiul meu frumos./Casa nouă dintre văi/Ne aşteaptă pe-amândoi./Două flori de lămâiţă/Râd voioase la portiţă./Una ţie şi-alta mie/Gata pentru cununie.”/;Refren – de 2 ori
Cum este şi firesc la o sărbătoare păstorească nu au lipsit fluieraşii, precum cei din localitatea Corbi prezenţi atât în formaţii de copii şi tineri, cât şi de bătrâni, într-o ştafetă neîncetată a unei ocupaţii străvechi, a talentului şi dragostei pentru cântecul popular românesc. Bătrâna vioară a fost mânuită cu o dexteritate unică de specialişti consacraţi, iar solzarii din localitatea Arefu nu au ezitat să îşi arate originalitatea.
Cu talent precoce şi prezenţă scenică impresionantă pe scena de la Corbi au evoluat şi artişti în devenire  precum: Furdui Cătălina, 12 ani, comuna Vinerea, judeţul Alba, solist vocal, Ioana Andreea Ban, ansamblul folcloric al Căminului Cultural din comuna Brăduleţ, judeţul Argeş şi corbenii: Bădoiu Claudia, Achimoiu Diana, solişti vocali, Ioana Anghel, 8 ani, interpret vocal şi la fluier, Sturzeanu David, 10 ani, interpret vocal, la nai şi fluier, Precup Valentin, 14 ani, interpret la fluier şi nai.
 Cu ocazia acestui eveniment tipic păstoresc, pe munte a fost amenajată o expoziţie de animale, cu exemplare dintre cele mai reuşite, copiii şi tinerii s-au putut da în dulapul tradiţional, strămoşul comediei de astăzi şi au fost oferite diplome celei mai în vârstă persoane a localităţii Corbi, o femeie care a împlinit vârsta de 100 de ani şi famiilor care au împlinit 50 de ani de căsnicie. 
Rapsodia Păstorească de la Corbi, cu un repertoriu complex şi bogat, naţional şi regional, interpretat cu patos şi măiestrie, de persoane de vârste diferite şi din regiuni diferite ale ţării, este un elogiu adus unităţii tuturor românilor, sub semnul unei ocupaţii străvechi, păstoritul, cântecului, dansului şi portului popular, dragostei pentru frumosul natural şi artistic, hărniciei, credinţei în Dumnezeu şi dorinţei de a fi apărat de acesta.
Aducem mulţumiri membrilor şi instructorilor formaţiilor artistice care ne-au oferit informaţii despre specificul costumelor  populare şi ne-au ajutat în reproducerea strigăturilor şi a cântecelor: 
  Dorin Vizitiu, coregraf, membru al Asociaţiei Folcloriştilor din România, Măgureanu Mihail, Formaţia „Argeşelul”, comuna Boteni, judeţul Argeş, Onea Elisabeta, Grup vocal „Perlele Vâlsanului,” comuna Muşeteşti, judeţul Argeş, Şelaru Dobrin Mihaela, Dobrin Maria, Ansamblul „Munţişorul”, comuna Arefu, judeţul Argeş, Achim Petre, Bucur Andrei, Ciuculescu Traian, Poenaru Gheorghe, Ansamblul „Ciobănaşul”, Corbi, judeţul Argeş, Bărbuş Nicolae, Barbu Alexandru, Ana Maria Iorga, Ansamblul „Dor”, comuna Băbeni, judeţul Vâlcea, Gheorghe Epure, Ansamblul „Cheile Olteţului Polovraci, Dinoiu Mioara, profesor maistru Şcoala Populară de Artă Târgu-Jiu, secţia Externă Polovraci, creator popular Asociaţia Creatorilor Populari din România, Buda Ion, Călin Romoşan, Ansamblul „Căluşerul”, judeţul Alba, Cristina Rotaru, Grupul vocal „Florile Stăneştiului”, Şcoala Stăneşti, judeţul Argeş.