Localitatea Drăguş, judeţul Braşov, situată la poalele Munţilor Făgăraş, se remarcă printr-o viaţă folclorică foarte bogată şi originală, încă funcţională, ce i-a incitat de-a lungul timpului pe specialişti.
Unul din obiceiurile străvechi ale comunei este Buzduganul a cărui sărbătorire  a fost asociată anul acesta cu Zilele localităţii, sărbătoare recentă, aflată la cea de-a IV-a ediţie.
Cele două sărbători cumulate s-au desfăşurat în zilele de 20 şi 21 august, la marginea satului Drăguş, în locul numit Drăguşel, pe malul apei cu acelaşi nume.
 Activităţile din prima zi au făcut parte din cadrul Proiectului „Labirintul lanului de porumb” iniţiat de Asociaţia celor mai frumoase sate din România în colaborare cu Primăria comunei Drăguş.
 Proiectul se adresează, în primul rând, copiilor şi tinerilor şi are ca obiectiv general cunoaşterea de către aceştia a frumuseţilor, specificului şi tradiţiilor satelor româneşti, iar la nivelul comunei Drăguş îşi propune, în mod special, crearea unui parc permanent de distracţii intitulat „Labirintul lanului de porumb – Ţinutul fermecat.”
 Dar ce este acest labirint? În lanul de porumb de la Drăguşel, au fost create cărări cât mai întortocheate, pe marginea cărora erau plasate din loc în loc plăcuţe pe care se aflau întrebări cu privire la specificul satelor româneşti. Copiii aveau datoria de a răspunde la întrebări. În cazul în care se răspundea corect, cei prezenţi erau ajutaţi să iasă din labirint, în caz contrar, aşteptau până erau date răspunsurile corecte. Tot aici în centrul labirintului a fost interpretată o scenetă originală cu Păcală şi Ileana Cosânzeana pierdută în labirint.
Labirintul rămâne deschis până pe data de 9 octombrie pentru toţi cei dornici să pătrundă în el.
Pentru a îmbogăţi cunoştintele elevilor cu privire la specificul vieţii satului românesc şi pentru a le stimula creativitatea şi dexteritatea organizatorii au iniţiat concursul de confecţionat sperietori de ciori şi zmee şi pentru a-i ajuta să cunoască frumuseţea şi binefacerile vieţii de la ţară, au organizat volei pe fân.
Spactatorii au fost încântaţi în continuare de spectacolul de dresaj ecvestru susţinut de herghelia de la Sămbăta de Jos, ce aparţine Regiei Naţionale Romsilva, prin Direcţia Silvică Braşov, cea mai mare crescătorie de cai Lipiţan din Europa, cu un efectiv de 345 de capete, înregistrând 7 din cele 8 familii ale rasei.
La Sărbătoarea de la Drăguş au prezentat demonstraţii de dresaj la trap, maraton, la trăsură, cât şi dresaj la călărie şi academic cu o echipă de 6 călăreţi, care au dansat pe ritmuri graţioase de vals.
Pentru evidenţiera specificului gastronomic al comunei a fost organizat şi un concurs de degustare de mâncăruri tradiţionale, făgărăşene.
Invitata serii a fost Formaţia de muzică „Direcţia a V-a” care a atras un număr foarte mare de spectatori, mai ales tineri.
Totul s-a sfârşit cu un măreţ foc de lemne, înscris în mod simbolic în centrul unui soare marcat pe iarbă cu rumeguş.
Cea de-a doua zi a fost dedicată activităţilor folclorice, fiind prezentat Buzduganul, un obicei laico-religios, ce marchează sfârşitul recoltatului de grâu, şi un spectacol de muzică populară.
În mentalitatea populară grâul este considerat plantă binecuvântată, deoarece pe el se află chipul lui Iisus.
Datorită importanţei pâinii în viaţa omului şi a frumuseţii lanurilor sale, el s-a bucurat şi se bucură  de mare interes din partea oamenilor obişnuiţi, cât şi a scriitorilor, poeţilor, pictorilor.
Astfel sunt  de mare importanţă şi frumuseţe paginile din literatura română, populară şi cultă dedicate secerişului: „Pluguşorul”, „Secerişul” de Şt.O.Iosif, „Secerişul” de Vasile Alecsandri, „Pădureanca” de Ioan Slavici, „Moromeţii” de Marin Preda, cât şi picturile marilor pictori români şi străini: „Cosaşi odihnindu-se” de Camil Ressu, „Lanul de grâu” de John Constable, „Carul cu grâne” de Gainsborough, „Cositul” de Seurat, „Culegătoarele de spice” de Jean Francois Millet. 
Strângerea roadelor este prilej de bucurie şi de sărbătoare, dar şi de teamă că ogorul nu va ma da roade şi atunci omul s-a gândit să găsească soluţii pentru a-l face roditor şi în anul viitor.
Aşa a apărut, în viaţa poporului român, obiceiul Cununa secerişului, când pe câmp erau lăsate neculese câteva fire de grâu, numite „barba lui Dumnezeu”, „barba lui Iisus”, „iepurele” sau „rodul pământului” şi care erau împletite în cunună, dusă acasă cu cântec şi mare alai şi păstrate pentru ca seminţele lor să fie amestecate cu cele ale anului viitor, aspecte ce se reflectă nu numai în lucrările folcloriştilor, ci şi în poezia lui Nichifor Crainic, Cântecul potirului:
„Când bolta tăiată de seceri fu gata,/Bunicul şi tata/Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.”
În localitatea Drăguş, cununa de spice, prezentă în alte părţi ale ţării, a fost înlocuită de buzdugan, o cruce cu patru braţe, alcătuită din lemn de brad, ce îmbină simboluri religioase, vegetale şi vestimentare. La capătul celor patru braţe şi în vârf sunt puse mănunchiuri de câte douăsprezece spice de grâu, pe trupul crucii sunt înfăşurate două perechi de bete, iar în spaţiile unde se îmbină braţele cu trunchiul sunt puse flori de saschiu, o plantă perenă cu flori albastre şi frunze veşnic verzi.
Semnificaţiile sunt uşor de recunoscut: cele patru braţe îi reprezintă cei patru evanghelişti sau anotimpurile, cele douăsprezece spice îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli sau lunile anului, betele sunt simbolul unei ocupaţii străvechi, ţesutul, şi al portului popular, fiind pereche reprezintă totodată şi soarele şi pământul, ziua şi noaptea, iar saschiul este simbolul vieţii.
De obicei, la marginea satului se lăsa o bucată de grâu necules. Cu spice luate din el douăsprezece fete şi doisprezece băieţi făceau buzduganul care era condus în sat cu muzică, udat cu apă pe drum şi dus la casa preotului.
Anul acesta alaiul Buzduganului a fost alcătuit din: preotul satului, primarul, patronul-brutar, morarul, feciori, Sora Soarelui şi Sora Vântului, două fetiţe purtând în mână câte un coş în care se află spice de grâu şi crenguţe de saschiu, patru feciori ducând un snop mare de grâu, feciorii cu buzduganul, fetele din Ansamblul folcloric „Muguri drăguşeni”, grupate câte trei, cu spice la cheptăriţe şi la pălării, femeile din Corul „Drăguşana”, purtând spice în mână, profesor Lavinia Rogozea, coordonatoarea celor două ansambluri. Au pornit cu toţii de la Căminul Cultural şi  au mers pe jos, intonând cântece şi strigături până la Drăguşel, locul de la marginea satului unde s-a desfăşurat sărbătoarea.
Au făcut primul popas în faţa brutăriei, unde în spatele unei mese au fost întâmpinaţi de preot şi de fetele brutarului care au pus pe masă, în cele patru colţuri, doisprezece colaci pregătiţi din făină nouă, care sunt daţi femeilor din cor ce îi aşază în două corfe (coşuri).
Urmează un dialog între femeile din cor şi gazdă, fetele brutarului.
Ca în colinde femeile cer să fie primite şi ospătate: ”Primeşte-ne azi, găzdiţă,/Fain gătită cu căiţă./Şi ne omeneşte bine,/Că ai coşurile pline.”
Gazda îi primeşte cu pită făcută din grâul cel nou„Poftiţi, poftiţi în graba mare/Că-i loc pentru fiecare./Pită nouă de serviţi/Cu toţi să vă veseliţi.”
Femeile îi prezintă buzduganul mândru şi bogat, pentru a face colaci din el: „Uite buzduganul mare/Parcă-i rupt din mâdrul Soare./Cu spice şi boabe grele/Să faci făină din ele/Colacii să-i rumeneşti/Şi pe noi să ne serveşti.” Ele vin din câmp de unde au luat spice pentru a face buzduganul:
„Ia ascultă-ne, găzdiţă,/C-am fost în câmp pe arşiţă,/Vâstre de spice să luăm/Buzduganul să-l legăm./Şi-am venit la brutărie/Iaca toţi cu veselie./
Este invocat preotul pentru a binecuvânta roadele câmpului, pentru a-i stropi cu apă şi a mulţumi cu toţii lui Dumnezeu: „Domnule părinte bun,/Ieşi afară până-n drum,/Rodu-l binecuvintează/Şi mintea ne luminează!/Lui Iisus să-i mulţumim/Pentru darul ce-l primim./Cu apă să ne stropeşti./Veselia să-nteţeşti./
Preotul îi binecuvintează, îi stropeşte cu busuiocul înmuiat în apă, fetele brutarului le dau cei doisprezece colaci pe care femeile îi pun în corfe (coşuri împletite).
Femeile cântă „Marşul seceratului” pe melodia „Marşul miresii”, exprimându-şi mulţumirea pentru bogăţia roadelor culese, dar sfânt de la Dumnezeu: „Doamne-ajută că plecăm/Munca noastră o serbăm./Secerat-am terminat,/Rod bogat am adunat./Ăsta-i lucru sfânt/Lăsat pe pământ./Ăsta-i dar ceresc,/Har împărătesc./
Sunt spuse mustrări (strigături) în care este descris satul Drăguş: „Tot aşa am auzit/Că-n Drăguş e loc urât./Că-n Drăguş sunt viorele/Şi tot fete frumuşele./Şi-n Drăguş sunt ghiocei/Şi tot băieţi frumuşei.//; /Pe uliţa care mi-e drag/Treabă n-am, da’ treabă-mi fac/Pe unde mi-e locu’ urât/Am treabă, da’ nu mă duc./
Tot alaiul se opreşte la răscruce unde este întâmpinat de patru femei cu o masă acoperită cu un covor ţesut, cu modele locale şi pe care se află: ulcior cu apă, saschiu, flori.
Preotul îi binecuvintează şi îi stropeşte cu apă pe toţi cei prezenţi.
Femeile din faţa mesei mustră, exprimându-şi mulţumirea faţă de Dumnezeu şi bucuria pentru recolta bogată de grâu: „Busuiogu-i înflorit/Noi l-am şi luat la stropit./Să primim parfumul lui/Să mulţumim Domnului.//Frunzuliţă sălcioară/Avem grâu şi nu secară./Şi deia nu ni-i ruşine/Nici de satili vecine.”
Corul de femei mustră, chemându-i pe toţi la deal cu buzduganul căruia îi fac o frumoasă descriere: „Vă chemăm pe toţi la deal/Cu al nostru buzdugan/Cu trup drept din brad de munte/Şi cu grâu bogat de frunte.”
Alaiul pleacă şi cântă un cântec local, dedicat secerişului: „Bădişorul meu din sat/Ieşi vara la secerat./Chiar de la Sfântul Ilie/Până la Sfânta Marie./Taie holda snopi s-o facem/Pita în cuptor s-o coacem./Să mâncăm bucate bune/Să fim renumiţi în lume/Roadele să le grijim/ La nimeni să nu râmnim./
Urmează strigături cu tentă ironică la adresa fetelor şi băieţilor: „Bade ce fudul te ţii/Nici carul nu-l poţi obli/Nu-l ştii lega hurduzău/Nice drege fercheteu./Nu ştii lucru să-l porneşti,/Nici mândruţă să iubeşti./Bade, mândruliţa ta/Care ţi-ai prins-o acuma/Îi înaltă ca secara,/Eu îs micuţă ca grâul,/Roşie ca bojorul./Bădişorul meu e-nalt/Şade-n picioare sub pat/Şi-mblăteşte de trăsneşte/De nimic nu se păleşte./Cine naiba te băgat/De-ţi cade gunoaie-n cap?”
Cea de-a doua oprire are loc la răscrucea şcolii noi. Se încearcă simularea unui interior ţărănesc.
În mijlocul drumului sunt aşezate două paturi şi o masă acoperite cu macaturi ţesute în război.
Pe masă se află legume, străchini cu boabe de grâu, spice de grâu, platouri cu gogoşi, apă, busuioc. În spatele meselor sunt aşteptaţi de patru femei.
Preotul îi binecuvintează pe toţi cei prezenţi, femeile aruncă peste ei cu boabe de grâu şi îi servesc cu cozonac, vin şi ţuică.
Femeile din spatele mesei cântă, mulţumite că a venit alaiul Buzduganului şi că se pot alătura lui: ”Frunzuliţă rozmarin/Bine-i că ne întâlnim/Şi că treceţi pe din noi/Să putem veni cu voi/Că Dumnezeu ne-o ajutat/Şi-am gătat de secerat.”
Femeile din alai se bucură că sunt stropite cu apa care le răcoreşte şi îi fac o descriere metaforică buzduganului pe care îl poartă cu ele: „Frunză verde măr domnesc,/Stropii voşti ne răcoresc./Şi iar verde măgheran,/C-avem mândru buzdugan/Şi-avem o cunună mare,/Bulgăraş desprins din soare.” Îşi exprimă din nou mulţumirea de a sărbători  împreună cu fetele şi băieţii din sat obiceiul Buzduganului: „Şi iar verde trei scaieţi/Aveţi fete şi băieţi/Să dăm ocolul la sat/Tot cu joc şi cu cântat,/Că odată într-un an/Serbăm mândru Buzdugan.”
Se ridică masa şi alaiul porneşte cântând, exprimându-şi din nou bucuria terminării seceratului şi cerând să fie stropiţi cu apă: „Leliţă cu ochii verzi,/Ieşi în câmp ca să ne vezi/Seceratu-am  isprăvit/Şi grâul l-am stivuit./Ia în mână un ulcior/Şi ne stropeşte de dor./După ce ne răcorim/Petrecerea s-o pornim.”
Este cântată o mustrătură în care fata îşi laudă calităţile şi îşi exprimă ironia faţă de defectele iubitei badiului ei: „Nu vă uitaţi că-s micuţă,/Că sunt tare hărnicuţă/Şi ştiu lucrul câmpului/În tot timpul anului./Mă sucesc într-un picior/Şi lucru cu mare spor./Mă sucesc în amândouă/ Lucru într-o zi cât două.//Bade, mândruliţa ta/Îi dreaptă ca secera/Când se duce pe cărare/ Parcă-i coasa în spinare.”
Alaiul se opreşte la o altă răscruce.

În mijlocul drumului se află iarăşi o masă pe care femeile din spatele ei au pus vase cu apă, cimbru, legume, flori, spice, boabe de grâu, cozonac, ţuică, vin.
Părintele binecuvintează şi stropeşte cu busuioc înmuiat în apă.
Femeile din faţa mesei mustră, invitând alaiul să se oprească pentru a fi stropit cu cimbrişor, saschiu şi ghiorghine înmuiate în apă, cât şi cu boabe aurii de grâu: „Frunzuliţă merişor/Vă stropim cu cimbrişor/Cu săschiu şi cu ghiorghine/Că aşa se cade bine./Ia opriţi, opriţi, opriţi,/Cu apă să fiţi stropiţi,/Cu apă de la izvor/Să vă stâmpere de dor./Cu apă din Valea Mare/Să vă aducă răcoare./Şi cu boabe aurii/Să avem parte de copii./Şi să mergem la serbare/De la mic şi pân la mare.”
Alaiul este stropit cu apă şi servit cu cozonac, vin şi ţuică, după care pleacă cu toţii spre Drăguşel: „Foicică rozmarin,/Cu toţi acum să pornim./Şi iar verde păducel/Până sus în Drăguşel,/Că acolo ne aşteaptă/Azi o masă încărcată./Mândro, n-ai spor nici la tors,/Nici la fânul de întors./Da’ n-ai nici la adunat,/D-apoi cum la sărutat?”
Următoarele secvenţe au tentă ironică la adresa băieţilor, domnilor care nu munesc la câmp şi a fetelor: „Vinule, rachiule,/Badiule, pustiule,/De n-ar fi vin şi rachiu/Badiul n-ar mai fi pustiu./Dar vin şi rachiu mai este/Badiul meu pe la neveste./Mult mă mir şi mă gândesc/De ce domnii-mbătrânesc,/Vara n-au de secerat,/Nici toamna de adunat.//Bade, mândruliţa ta,/Pe care o ai acuma,/Stă-n picioare-n busuioc/Şi nu se vede deloc./Dar eu stau între ghiorghine/Şi mă văz cu ea mai bine.//
Este slăvit preotul, deoarece a lămurit fetele şi nevestele să îmbrace haine alese şi să participe la sărbătoare: „Trăiască părintele,/C-o lămurit fetele/Fetele, nevestele,/De şi-or deschis lăzile,/Haine alese or îmbrăcat/Din portul nostru lăudat.”
Cer să fie primit alaiul: „Deschide-vă-ţi porţi în două/Că vă vine lume nouă,/Lume nouă onorată,/Care n-a fost niciodată.”
Corul cântă cântecul „Dealul Mohului”, ce aminteşte de balada „Soarele şi luna” şi în care protagonistele sunt elemente cosmice eterne, antagonice,  indispensabile vieţii pe pământ:
„Dealul Mohului,/Umbra snopului./Cine se umbrea/Şi se sfătuia?/Sora Soarelui/Şi cu-a Vântului./Sora Soarelui/Ea aşa zicea:/Că ea-i sor’ mai mare/C-are frate soare./Şi de când răsare/Până asfinţeşte/Lumea o-ncălzeşte./Sora Vântului/Ea aşa zicea/Că ea-i sor’ mai mare/Ş-are frate boare./Că de n-ar bori/Oamenii ar muri./Oamenii pe câmp/Şi boii la jug.”
Tot alaiul urcă pe scenă.
Un grup de patru neveste mustră pentru oficialităţi: preot, primar, brutar, morar, evidenţiind calităţile şi rolul fiecăruia în viaţa comunităţii:
„Frunzuliţă cireşel,/Avem preot tinerel,/De la care-am învăţat/Taine mari de neuitat./Ne-o sprijinit tradiţia/Cu întreagă familia,/Ştie să dea mângâiere/Precum credinţa o cere.//Domnule patron vestit,/Dumnezeu te-o rânduit/Să faci produse alese,/Să pui la lume pe mese,/Cu suflet şi dărnicie/Pentru sat eşti o mândrie.//Frunză verde de mărar,/Harnicul nostru primar/Ştie totul a rândui/Şi bine a împlini/Îşi face timp să ne asculte./Şi pe toţi să ne ajute./Îi dorim să aibă parte/De împliniri şi sănătate.//Bradule cu miros rar,/Îl cinstim pe-al nost morar,/Că zeci de ani ne-o servit,/Pe toţi când ne-o trebuit./Tare s-o preocupat/Şi moara a reparat./O făcut să meargă bine/Şi la satili vecine.”
Mustrătoarele se retrag în spatele scenei şi cântă „Dealul Mohului.”
Intră grupul de feciori cu Buzduganul. Ei spun povestea Buzduganului: „De-o vreme bună/Împletim cunună,/Prinsă-n Buzdugan/Care-i mai avan/Ca acum un an,/Cu cruce de lemn/Care-i mare semn,/Cu trupul de brad,/Cât grâul de nalt,/Gătat cu verdeaţă,/Că ne dă viaţă,/Legat cu găteală/Să ne bagi în samă.//Pe soare răsare/O rupt fată mare/Cât mâna cuprinde/Şi-n cunună prinde/Deca şi cu două/Cu boane să plouă./De acum un an/Până venim iar.//Pe Soare Apus/Cunună am pus/În vârf de buzdugan/Dus de năzdrăvan,/Nu pe cal călare,/Pe-ale lui picioare,/Cu noi laolaltă/Până mai la poartă.”
Se cântă „Dealul Mohului” în timp ce buzduganul se dă preotului, de la care trece pe rând la primar, morar, patron. Oficialităţile se retrag.
Feciorii se aşază în locul acestora şi urcă femeile cu corfele în faţa mustrătoarelor.
Ca în colinde, femeile cu corfele întreabă în ce curte să intre: „Stăm în loc şi ne uităm/În ce curte să intrăm,/În curtea cu pietricele,/La oamenii cu avere,/În curtea cu bolovani,/La oamenii bogătani.”
Sunt bine primite de către mustrătoare: „Frunzuliţă baraboi,/Dacă aţi ajuns la noi,/Vă deschidem porţile/Şi încărcăm mesele.”
In timpul acestei mustrături, intră fetele din jos, pleacă în şir în faţa nevestelor şi dau colaci pe care îi acoperă cu cârpa ce o scot din sân şi se aşază în faţa băieţilor, vorbind de pregătirea colacilor şi a lipiei din grâu nou: „Azi noapte nu ne-am culcat,/Pită nouă-am frământat,/Colaci mari am împletit,/Lipie am pregătit.”
Intră corul de copii care interpretează cântecele: „Hai să strângem florile”, „Pentru tine, Mărioară”, „Ţăranul e pe câmp.”
În cântecul „Hai să strângem florile” este descris portul tradiţional pentru copii: „Hai să strângem florile,/De sub poala muntelui./Cu port mândru din bătrâni/Şi suflete de români./Noi suntem din cei micuţi/Avem şurţe cu bojori/Cheptăriţele-s cu flori/Bete ţesute-n război/Ciorapi făcuţi tot de noi./Avem ii în iţişoare/Mult strâmbuleţ la poale./Cicur pus pe pălărie/Toţi muncim cu veselie./Vâstra-i pusă pe căciulă/Drăguşu-i a mea cunună.”
Cântecul „Ce-ai în poală, Mărioară?” este conceput sub forma unui dialog pe tema secerişului: „Ce-ai în poală, Mărioară?/Sămânţă de grâu curat/Că abia l-am secerat./Ce-ai în poală, Mărioară?/Am sămânţă de secară/S-o semăn la toamnă iară./Dă-mi şi mie, Mărioară,/S-o semăn la toamnă iară./Noi cu drag am semănat/Flori bogate-am adunat.”
Femeile mustră: „Vai bine că am ajuns/Pe scenă aicea sus,/Că am secerat holdele,/Ne-am umplut hambarele./Acum cu inimă bună/Petrecem toţi împreună./Drăguşeni, sate vecine,/Cu toţii să ne avem bine./Cântăreţi din toată ţara/Serbăm până vine seara.”
Se joacă „Şezătoare la lăicioară.”
Fetele cu lăicioara ies şi cântă mustrătura: „Unde-am fost, unde-am umblat/Numai bunătăţi ne-o dat./Lipie şi colăcei, beutură câtă vrei./Foicică din răzor,/Să doinim cu foc şi dor,/Să jucăm ce-am învăţat/Din vestitul nostru sat.”
Este interpretat cântecul de dragoste „De-ar fi mândra fată bună”: „De-ar fi mândra fată bună/Şi-ar face patu-n grădină./Eu m-aş face-un vânt de vară,/M-aş duce la ea pe seară,/Patul i l-aş legăna,/Guriţa i-aş săruta,/În sân spic frumos i-aş pune/Să mă viseze pe mine./Frunzuliţă trei smicele,/Mândra mea de pe vâlcele,/Cu părul făcut inele, măi, măi!/Frunzuliţă mândruliţă,/Mi se pare noaptea mică/Şi nu pot să dorm de dorul tău,/De dragul tău./Ia seama să nu ne prindă/Cineva la voi în tindă/Şi apoi să ne întindă, măi, măi!/Ionele, Ionele, cu părul făcut inele,/Ce dai roată casei mele, măi, măi!/Când cocoşul ne vesteşte/Că dragostea se sfârşeşte, măi, măi!/Mărioară, Mărioară, cu cosiţa gălbioară,/Vino la mine deseară, măi, măi!”
Femeile mustră, dornice să înceapă petrecerea: „Doamne-ajută să trăim,/Petrecerea s-o pornim,/Să jucăm ca-n şezătoare/De la mic şi pân’ la mare.”
 Copiii dansează.
Femeile mustră şi îşi exprimă dorinţa de a asculta un cântec vechi: „O cântare de  demult/Tare-aş vrea să ascult./Să ne silim să cântăm/Toate să ne bucurăm.”
Urmează un cântec păstoresc, ce are ca temă transhumanţa: ”Pe poteca de la stână, Leano,/Poate creşte-o iarbă bună./N-are cine-o încâlci/Că ciobanii nu-s aci./Că s-au dus cu oile/Pe dealul cu florile./Şi s-au dus şi nu mai vin/Până frunzele se ţin./Şi s-au dus să vină iară/ Când e frunza gălbioară.”
 Într-o altă mustrătură femeile fac o mică antiteză între traiul din trecut şi cel de azi, bazat pe mulţumirea de a fi stăpânii ogoarelor, bucuria şi armonia cântecului şi a jocului, dragostea dintre tineri: „Frunzuliţă de stejar,/S-a dus traiul nost’ amar./Şi s-a dus să nu mai fie/Decât joc şi armonie.//Scoate bade fluierul/Să răsune cântecul./Să răsune în zări albastre,/Că ogoarele-s a noastre.//Măi bădiţă, bădişor,/Strânge-mă la piept cu dor/Şi mă strânge cu dor mare,/Că astăzi e sărbătoare.”
Se stropeşte toată adunarea, fetelor şi femeilor li se dau spice pe care şi le pun la sân.
 Este interpretat alt cântec cu o tonalitate veselă, în care femeile îşi exprimă dorinţa de a stropi cu busuioc pentru a avea noroc, de a continua tradiţia: „Face-ţi-ne-o ţâr de loc/Să stropim cu busuioc,/Să avem toate noroc/Şi la lucru şi la joc,/Să-mpletim datina veche/În obicei fără pereche./Ce e vechi să nu uităm/Şi la nou să ne-aşteptăm/Lăudăm tradiţiile,/Ne descreţim frunţile.”
 Se stropşete cu apă şi se cântă „Mulţi ani trăiască!”
Femeile dansează jocuri vechi, specifice satului Drăguş, precum: „Hodoroaga”, „Şapte paşi”, „Purtata.”
Cântecul Buzduganului este o sinteză a mai multor cântece şi strigături locale, având un caracter complex şi în ceea ce priveşte speciile folcorice ce pot fi regăsite în structura lui: cântec de dragoste, strigătură, doină, baladă, colind, modurile de expunere: naraţiune, descriere, dialog, cât şi ideile şi sentimentele pe care le exprimă.
Principalele sentimente sunt  de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru recolta obţinută, bucuria recoltatului, elogierea persoanelor cu rol important în viaţa satului: preotul, primarul, morarul, patronul, mândrie faţă de satul natal, dragostea şi ironia reciprocă dintre tineri, satisfacţie că au fost primiţi bine pe la case, dorinţa de petrecere şi armonie.
Nu  lipsesc aspecte filozofice, precum importanţa celor două elemente cosmice, indispensabile vieţii pe pământ:  soarele şi vântul.
Elementele laice: grâul, satul, oamenii, plantele,  se împletesc cu cele sacre: crucea, preotul, Iisus, apostolii, evangheliştii, cele terestre cu cele cosmice, lauda cu ironia, esenţială fiind ideea de viaţă sugerată de grâul ce asigură hrana, plante veşnic verzi, precum saschiul, apa cu care sunt stropiţi fie de către preot, fie de către femeile din cor, dragostea.
Sărbătoarea a continuat cu un spectacol de muzică populară, susţinut de  Grupul vocal „Cetină de brad”, din oraşul Victoria, Ansamblul coral al Şcolii „Badea Cârţan” din Cârţişoara, alcătuit numai din fete îmbrăcate în costume populare, specifice zonei Sibiului: pe cap cârpă cu ciucuri, de culoare neagră, ie cu bortiţe şi şinoare, laibăr (vestuţă neagră), de catifea, cu năsturaşi, poale (fustă albă, încreţită în cute, brodată cu ajur pe poale), crătinţe (două şorţuri, unul în faţă şi unul în spate, cu broderie în partea de jos).  Spectatorii veniţi la Drăguşel au putut audia şi soliştii vocali: Tarcea Gabriela, Teodor Bândescu, Diana Gribincea, Cătălin Călbeaza, Adina Roşca, Mariana Şandru de la Făgăraş, cât şi solista Mariana Anghel.
Tarcea Gabriela, elevă în cls. a VI-a, la Şcoala „Badea Cârţan” din Cârţişoara, a interpretat cântece specifice localităţii natale.
În cântecul „Frunzuliţă sălcioară” tema dragostei se împleteşte cu cea a păstoritului „Frunzuliţă sălcioară,/Sunt fată din Cârţişoară,/Din zona Sibiului,/Regiunea Ardealului./Îs micuţă, da’s drăguţă/Şi la faţă-s o frăguţă./În obraji am doi bujori/Şi-s iubită de-un fecior./Sibiancă-s bine-mi pare/Ciobăniţă-s la mioare./Şi badea-i cârţiroşan./La mioare e cioban./Păzim oile-mpreună/Vă cântăm cu voie bună.” În cântecul bătrânesc „Balada lui Budac”, personajul principal este haiduc născut în Cârţişoara şi ucis năprasnic de jândari: „Foaie verde siminic/N-aţi auzit de-un voinic./Foaie verde de secară/De Budac din Cârţişoară./Foaie verde foi mărunte/Vine Budac de la munte/Şi intră la sora-n curte/Şi din curte intră-n casă/Să fii soră sănătoasă/Şi tu frate sănătos/De un’ vii şi unde-ai fost/ Vin soră din codrul des/Şi-am venit să te mai văd/Sora sa din prag grăia/Du-te, frate, nu mai sta/Că jândarii-s colea/Te-or prinde şi te-or puşca/Nu te teme, sora mea,/Că pe mine m-or puşca./Când a fost la ora zece/Budac se găti să plece/Ca să treacă peste vale/La lui mândră-n şezătoare./La crâşmuliţa din sat/Jândarii l-or aşteptat/Şi nouă gloanţe i-o dat/Prin inimă şi ficat./Şi Budac jos a picat/Lâng-o salcie răsturnat.”
Teodor Bândescu a interpretat doine şi balade, printre care s-au aflat şi compoziţiile proprii: „În pădurea rară” şi „Foicică de fag.”
În cadrul Sărbătorii Drăguşului a fost vizitată şi expoziţia de etnografie din cadrul Şcolii Generale din localitatea Drăguş, care a luat fiinţă din iniţiativa şi sub coordonarea doamnelor profesoare Lavinia şi Marcela Rogozea, animatori culturali ai satului.
Într-una din camere se află obiecte foarte vechi, nelipsite din gospodăriile ţărăneşti de altădată: paturi înalte, acoperite cu ţol păritar, perne lungi, ţesute, cu modele florale şi geometrice, saltea de paie, lângă pat leagănul de copil, un coş împletit, suspendat de tavan, canapei, o canapea cu spătar, tip tron, cu modele florale (lalea, margaretă, trandafir, cicoare, spice de grâu), tron, ladă de zestre, obiecte de prelucrat lâna şi cânepa şi de ţesut: războiul de ţesut, vârtelniţă, sucală, rotiţă, pieptene de scărmănat lâna, meliţă, îmblănciu, cât şi putină pentru lapte şi buhai pentru obicieurile de iarnă, pe pereţi sunt expuse păritare, chindeauă (ştergare ţesute cu motive florale sau geometrice, prinse deasupra icoanei sub formă de fluture, cât şi vertical sau oblic), farfurii de lut, prinse sub ştergarul fluture, cuiere de lemn pictat în motive florale, pe care sunt prinse farfurii şi oale, costume populare pentru copii, tineri şi bătrâni, unele vechi de peste 100 de ani.
Într-o altă cameră pot fi admirate frumuseţea, diversitatea şi originalitatea costumelor populare, noi.
Pentru femei în localitatea Drăguş există trei feluri de costume, diferenţiate în funcţie de vârsta celor care le poartă.
Pentru femeile mai în vârstă este alcătuit din: căiţă (o căciuliţă de postav neagră), peste care se află o basma mare, albă, ie pe fond alb, cu broderie albastră, pieptar (o bundiţă din blană de oaie, cu broderie lucrată cu acul pe pojiţă, piele subţire aplicată peste blana de oaie) cu motive florale, cornul berbecului, în culori de vânăt, roşu, cafeniu, verde, negru, focsin specific Drăguşului, bete ţesute în război, păstură, şorţ pe faţă pe fond negru, cu motive geometrice, albastre şi jos bordură cu motive florale, iar pe spate şorţ de culoare neagră, ghete.
 Costumele femeilor tinere sunt formate din: cârpă de culoare neagră pentru pus pe cap, ie cu broderie şi vânătă şi neagră, pieptăriţă sau laibăr, vestuţă din catifea neagră, cu  flori, şorţ pe fond negru cu motive florale, în culori ţipătoare, peste care se află cretinţa, un şorţ negru, din postav, brodat cu flori negre, ciorapi în vărguţe, ghete.
Fetele poartă pălărie cu cicur (ciucur), ie albastră, şorţ pe fond roşu, cu motive florale şi geometrice, ciorapi în vărguţe, ghete.
Costumul bărbătesc este alcătuit din: căciulă de oaie neagră pentru cei bătrâni, căciulă cu vâstră (pene de păun) pentru băieţii mai mari, pălărie cu cicur pentru cei foarte tineri şi copii, cămaşă albă, cu o cusătură roşie la guler şi pe umăr, pieptar, şerpar cu motive geometrice în culori de Drăguş, pantaloni albi.
Însoţiţi de doamna profesoară Marcela Rogozea vizităm şi atalierul de cojocărie al familiei Valeria şi Dumitru Sofonea, cât şi casa gospodinei Viorica Andreiaş.
Dumitru Sofonea a învăţat meseria de cojocar de la tatăl său şi a practicat-o cu multă pasiune şi pricepere toată viaţa, este membru al Academiei de Arte Tradiţionale din România şi deţinătorul a peste cincizeci de diplome obţinute la concursuri, din partea unor instituţii şi persoane prestigioase. Are foarte mult de lucru, deoarece are comenzi atât în localitatea Drăguş, unde toată lumea poartă pieptar, cât şi în ţară şi în străinătate.
Pieptarele lucrate de familia Sofonea sunt bogat brodate cu ace speciale, direct pe blană, în şase culori: negru, maro, roşu, vânăt, vişiniu, verde, cu motive specifice, numite onuri (cerculeţe), opţiconuri (cercuri colorate, înscrise în alte cercuri, unite în formă de opt), moli (flori), brazi, muguri.
Pe buzunare au numeruşe, adică numele cumpărătorului şi anul când au fost făcute sau anotimpurile: patru cercuri în patru culori, roşul simbolizând vara, verdele primăvara, albastrul iarna şi maro sau vişiniu toamna. Iniţial au avut broderie mai simplă, dar ea a fost îmbogăţită an de an la cererea celor care le-au comandat.
În casa  Vioricăi Andreiaş,  împodobită tradiţional cu ştergar la icoană şi chindeauă, costume populare expuse pe pereţi, găsim războiul de ţesut în stare de funcţionare, ca în majoritatea caselor din sat.
Sărbătoarea de la Drăguş a antrenat întreaga colectivitate, bătrâni, tineri, femei, fete, feciori, cât şi copii crescuţi în spiritul tradiţiilor de care sunt mândri şi pe care trebuie să le continue.    
Astfel, la Căminul Cultural au putut fi admirate obiecte precum: trăistuţe, brelocuri, portmonee,  icoane pe sticlă, vase cu flori uscate, lucrate în atelierele-şcoală de cojocărie, de abilităţi practice şi de tricotat, coordonate de profesorii: Fogoş Gyorgy, Racu Maria, Racu Lavinia, Sucaciu Melania, învăţător Paler Maria.
„Labirintul de porumb – Buzduganul”, o sărbătoare tradiţională şi modernă, concepută original şi inteligent, laic şi religios, educativ şi recreativ, a scos în evidenţă bogăţia fondului folcloric şi etnografic local şi a demonstrat că drăguşenii merită din plin trăsăturile pe care şi le atribuie: hărnicie, dragoste, unicitate, respect pentru muncă, pentru tradiţii şi faţă de Dumnezeu fără de care ogorul nu ar da rod.
Descrierea costumelor şi reproducerea cântecelor s-a realizat cu ajutorul următoarelor persoane: Lavinia Rogozea, Marcela Rogozea, Valeria Sofonea, Drăguş, Gabriela Tracea, Cârţişoara.