Cele mai mari sărbători ale creştinilor ortodocsi, Crăciunul şi  Sfintele Paşti, prin marea lor însemnătate, impun pregătiri speciale în perioada postului care precede aceste sărbători, începând cu seara de Lăsatul secului, numită popular şi  Lăsata secului. Pentru a întâmpina marea Sărbătoare a Naşterii Domnului, în fiecare an,  între 15 noiembrie şi 24 decembrie, se face pregătirea spirituală prin  rugăciuni, căinţe, prin înfrânarea poftelor şi trufiei, prin împăcărea cu sine,  prin iertăre şi a fi iertat. Este timpul pentru a învaţa iubirea faţă de aproapele nostru. Aşadar, postul este un act spiritual superior având sensul înalt, acela de creaţie a lui Dumnezeu. E un act prin care omul trebuie să analizeze valorile.
Lăsatul secului este seara în care se mai poate mânca din belşug. Tradiţia spune că această zi să se petreacă în familie, împreună cu rudele apropiate şi prietenii, fiind  un prilej de petrecere.  Această zi este şi un prilej de practici magice. Se zice că fetele bătrâne care ţin post negru, se vor mărita după Sfintele Paşti, iar  vrăjitoarele taie nuiele de alune pe care le vor folosi în descântecele de dragoste. Pentru că vine iarna, lupii se apropie de case şi ca să fie ţinuţi departe, e bine ca pe lângă coşul casei să atârni o secure sau un topor, iar gura sobei să fie lipită, aşa cum trebuie să stea închisă gura lupilor.
Pentru noi, cei strămutaţi pe alte meleaguri, dar cu rădăcinile rămase în acel loc numit “acasă”, întoarcerea cu gândul spre acele dragi locuri, este o bucurie a cărei valoare numai noi o cunoaşem.
Pe mine mă duce gândul la vremea copilăriei mele petrecută în Ţigăneştiul Teleormanului, la lăsata secului când se “bătea halviţa”, obicei despre care n-am mai auzit în zilele recente. Tata lega o sfoară de un băţ la capătul căreia atârna o bucată de halviţă pe care o plimba în zbor prin faţa copiilor. Noi, cu mâinile la spate, ne străduiam să prindem halviţa cu gura. Halviţa era mânuită cu dibacie, în aşa fel, ca prin strădaniile copiilor să stârneasca râsul şi buna dispoziţie.
În sat, băieţii mai mari, adunaţi în grupuri, îi satirizau   pe acei tineri cărora le trecuse vremea de căsătorie şi intrau acum în post fără să îşi întemeieze o familie.  Se striga în gura mare numele lor şi unele fapte pe care comunitatea nu le admitea. În această zi, oamenii aprindeau focuri pe uliţe, foc ce trebuia să alunge duhurile rele de pe lângă casă, aşa după cum era o veche credinţă.
  În postul Crăciunului, având mai mult timp de stat în casă, femeile îndrugau bumbac sau lână, nevedeau şi ţeseau velinţe, pânzeturi, macate, adeseori în multe şi complicate iţe.  Modelele circulau de la una la alta şi după propria imaginaţie, mai adăugau câte ceva ca să acopere nevoia de frumos după preferinţă.  Bărbaţii ajutau şi ei la treburile casei preluând câteva treburi ale femeilor, instalau razboiul de ţesut, ba chiar mai umpleau suveicile, aduceau paie şi coceni în tindă, încălzeau soba, stergeau sticlele lămpilor şi le umpleau cu gaz, potriveau feştila lămpii. Desfăşurau şi unele îndeletniciri manuale, unii împleteau coşuri de nuiele, răchită, foi de porumb învăţându-i şi pe copii acest mesteşug. Se ocupau şi de educaţia acestora,  îi antrenau în  diferite jocuri de inteligenţă şi de isteţime, cum este dezlegarea problemei-cheie cu capra, lupul şi varza, sau probleme care aveau câte un clenci: “Dacă un curcan stă cu un picior pe malul românesc şi cu unul pe malul bulgăresc al Dunării şi face un ou, al cui e oul, al românilor sau al bulgarilor?” Cine nu dadea  răspunsul corect: “curcanul nu face ou”,  era luat în râs pentru lipsa de isteţime. Jucau ţintarul, numit şi moară, cu boabe de porumb şi de fasole, le dădeau învăţături şi poveţe, le spuneau proverbe, zicători, le recitau balade, le spuneau întâmplări, obiceiuri, sau poveşti. Cei înzestraţi cu daruri muzicale le cântau din fluier sau ocarină, îi învăţau cântece. Poveştile erau adeseori inventate de ei, plecând de la întâmplări adevarate şi alunecând spre fantasctic sau întâmplări năstruşnice, anunţate de: “staţi să vă spun ce tărăşenie s-a petrecut…” 
  Multe familii arătau ca o binecuvantare venită de la bunul Dumnezu. Era mult basm, multă poezie şi dragoste în pacea  intimă a familiei. Pe atunci nu erau aşa multe tentaţii ca în zilele noastre şi viaţa lor se desfăşura în simplitate, armonie şi linişte. Odaia  cu miros de rufe spălate cu apă de ploaie sau provenită din zăpadă şi uscate în bătaia vântului ori în gerul iernii, cu ştergare puse la icoane şi cu candela aprinsă, cu  mănunchiul de busuioc care îmbălsăma casa, cu poliţele   cu gutui aromind, te îmbia la pace sufletească şi la împăcare.  Mai ales în această perioadă  ai putut să cunoşti sufletul ţăranului. În timpul postului, cu mai multă evlavie şi smerenie  se închinau cu faţa spre răsărit, făcându-şi semnul crucii înainte sau când terminau masa, iar când  începea painea, femeia făcea de trei ori semnul crucii cu cuţitul pe pâine. Am văzut sfinţenia din timpul mesei,  mâncând cumpătat, cu un fel de religiozitate, păstrând neabătut adevarate coduri ale bunei-cuviinţe  primite din moşi-strămoşi.
Am şi acum în urechi sfaturi pe care părinţii le dădeau copiilor conform modului de viaţă de atunci:   ” Dacă te duci la cineva în casă şi auzi că femeia curăţă căldarea de mămăligă, tu să pleci acasă, fiindcă ei se pregătesc de masă” sau: “Pe unde treci, să dai bună ziua omului, să nu-ţi zică: “Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”. Ori: “Când trece popa prin faţa casei, tu să te ridici în picioare şi să spui – Săru-mâna, părinte”. “Să nu minţi, că îţi taie popa limba.”
   Ca peste tot, şi în Ţigăneştiul meu natal, credinţa în Dumnezeu, obiceiurile şi tradiţiile, cu frumusetea lor, au şi meritul că  au menţinut unitatea de concepţii şi de interese ale comunităţii.  Ţigăneştiul, pierzându-şi vechimea în negura vremurilor, păstrand profunda religiozitate, a fost şi depozitarul multor comori de creaţii populare şi de tradiţii, aşa cum se găsesc în cele mai multe localităţi ale ţării, căci văzute ca o permanenţă spirituală a omenirii, ele angajează întregul fond umam. Multe din ele astăzi sunt stinse. S-a creat un vid. Au dispărut multe tradiţii şi obiceiuri şi nu s-a pus nimic în locul lor. Cu toate acestea, mai sunt şi astăzi mulţi oameni care ştiu să trăiască frumos, împletind  moştenirea străbună cu  noul, primenindu-şi existenţa şi trăind intens această viaţă atât de repede trecatoare.
 Şi chiar departe de ţară, sunt mulţi romani care ştiu să pună preţ pe valorile creştine, chiar dacă obiceiurile şi tradiţiile sunt departe de ei, dar le poartă în suflet.

   (Cuprinde şi fragmente din vol. “Gând purtat de dor”)