-  un glas venit ca din străbuni -
  
 Delicata şi discreta scriitoare Ioana Stuparu, parcă ne şopteşte în scris gândurile şi trăirile interioare mânate de o pornire launtrică în romane, exegeze, cronici literare, reportaje, portrete,  proză scurtă, poezii, mai ales pentru copii, scrieri despre întâlniri cu scriitori şi poeţi care şi-au închinat viaţa scrisului.”Scriu de toate, atâta timp cât izvorul inspiraţiei mă poartă pe ale sale valuri. Scriu ce şi cum îmi dictează sufletul, bobiţa de nisip iubitoare de semeni, mărturisitoare de Dumnezeu. Scriu proză scurtă, versuri, cronici ale diverselor evenimente, povestiri pentru copii. Scriu în special pentru copiii preşcolari povestiri în versuri, la care am făcut şi ilustraţiile”, mărturiseşte autoarea.
Pe mine m-a ţinut aproape de ea o comuniune de suflet -  lumea satului. Chipurile de oameni care-i populează scrierile, acei oameni din comuna natală, Mârşani-Dolj, îmi amintesc de iconele vechi şi  îmi spun mai mult chiar decât ne spune autoarea. Mă regăsec în această lume şi pentru că este din  zona geografică apropiată cu comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman. Am trăiri asemănătoare în multe privinţe cu autoarea, dar pe primul loc rămâne această strânsă legatură sufletească cu locul în care ne-am născut. Am simţit şi eu ca şi ea că nu poţi să părăseşti locurile natale din care ai luat o întreagă lume în propria-ţi fiinţă, fără să  laşi “ceva” din tine acolo şi acel “ceva”, chiar dacă trăieşti peste mări şi ţări, te cheamă mereu să-l revezi şi să simţi că iarăşi face parte din tine în aşa fel de parcă timpul interior a stat în loc. Nimeni nu cunoaşte taina ce-l leagă pe om de locul în care a scos primul sunet, cel al sosirii pe acest pământ, într-un loc anume, unic pentru fiecare. Din acest loc şi de la oamenii din mijlocul cărora te-ai înălţat, ai plecat în lume asemenea apei care a luat forma vasului în care a fost pusă. Eu simt la fel ca autoarea când ne spune despre  chemarea satului că e  “un foc lăuntric ce arde mocnit” şi “din când în când se aprinde arzând cu flacără”.  Ioana Stuparu are în inimă un robinet deschis din care curge arzând dorul de satul natal  şi   “se lasă în voia dorului”, cum ne spune ea,  întrebându-se:
 ”De unde acest DOR ce-i arde pe români?
   E viitura sfântă rămasă din străbuni?
   E taina pomostită  în funduri de fântâni?”
Firea calmă, blândă a autoarei, privirea caldă, senină şi liniştită a ochilor limpezi, nu te lasă să bănuieşti de la început impetuozitatea sentimentelor, entuziasmul captivant, acel mănunchi de senzaţii şi sentimente care îi umplu întreaga fiinţă şi care răzbat din această adevărată frescă a satului.
Astăzi se scrie mai puţin despre lumea satului, poate şi pentru faptul că, satul fiind într-o măsură oarecare păstrător al unor străvechi obiceiuri şi tradiţii, scrierile ar putea fi învinuite de “sămănătorism”, depăşite, fiindcă nu bat în ritmul scrierilor moderne. Dar Ioana Stuparu reuşeşte să ne prezinte o lume nouă, veche de când pământul, împletind tradiţia cu elementele noi din lumea satului în detalii revelatoare şi ne face părtaşi la această lume a scrierilor sale. Ea se întoarce cu dragoste la vatra satului în care a văzut lumina vieţii, la frumuseţile ireversibile ale copilăriei şi adolescenţei, le imortalizeză şi astfel transformă realităţile în permanenţă înscriind satul drag în memoria cărţilor sale, nemurindu-l. Valoarea  scrierilor pentru a le transmite generaţiilor următoare va creşte în timp, deoarece  viaţa satului este într-o grabnică transformare supusă dezvoltării galopante a stiinţei şi tehnicii. Lumea satului trebuie să ţină şi ea pas cu evoluţia lumii şi prefacerile noi pot trece ca un tăvălug peste civilizaţia de acum.  Chiar şi azi, când vorbim despre lumea de acum 50-60 de ani, mai ales tineretul, o percepe ca aparţinând altui secol, datorită ritmului rapid al înnoirilor. 
 Autoarea are curajul şi forţa de a prezenta lumea satului cu aparenta ei simplitate, dar complexă în profunzime. Deşi timpul  real al evenimentelor este cel actual, adie un vânticel patriarhal de care ne este atât de dor, mărturisit sau nu. Ne aduce această lume sub ochii noştri şi ne face părtaşi la întâmplările care, adunate laolaltă, formează însăşi viaţa. Aşa se încheagă viaţa  în trilogia “Oameni de nisip” (2006, Ed.”Amurg sentimental”) roman al mârşănenilor, dar şi în proza scurtă  din volumul “Grădina care s-a suit la cer” (2007, Ed. “Florile dalbe”) În acest volum sunt înmănuncheate adevărate crâmpeie de viaţa vibrantă,  care alcătuiesc  existenţa din fărâme de adevăr. Sunt fapte simple ale vieţii de toate zilele, dar din care cititorul desprinde singur  multe înţelesuri. Povestirile nu au o ordine prestabilită, sunt ca un fel de puzzle. Poţi alege lectura cu oricare povestire doreşti şi de oriunde ai lua-o, lumea satului se întregeşte treptat şi autoarea  ne poartă prin această lume cu condei sigur. Deşi unele povestiri au caracter autobiografic, autoarea reuşeşte să îşi găsească drum limpede şi sigur prin nostalgiile atotstăpânitoare şi să ne dea o proză autentică. Amintirile capătă înţelesuri noi, privite acum cu alţi ochi. Ea aude respiraţia satului, îi simte pulsul, îi trăieşte toate mişcările, se contopeşte cu suflarea lui. Uneori, nu faptul este subiectul, ci starea de spirit. Astfel este întreg ritualul de tămâiere a pomilor fructiferi, după care îi dau de pomană “ca să aibe şi ei acolo, în cer, grădina cu prune măţăţăle, pârguite”.
 Discursul sau narativ se împleteşte armonios cu lirismul profund, esenţial. Farmecul lecturii scrierilor sale se naşte din înţelesul ascuns pe care ne lasă pe noi, ca şi  cititori,  să îl descoperim, că putem înţelege mai multe decât ne spune textul şi că putem alege.  Ne place pentru mesajul umanist, cald pe care ni-l transmite, pentru îndemnul discret de a descoperi Adevărul, Dreptatea, Frumosul. Ne impresionează prin amănuntul nud, prin prospeţimea trăirilor, prin palpitul vieţii. Ne place fiindcă  descoperim înţelepciunea nativă a ţăranului, o lume benefică,  lucruri de bun simţ, o lume a satului care merge la esenţă, nu îşi pierde vremea cu discuţii inutile, cu fapte doar ca să se afle în treabă.
 Autoarea nu caută procedee stilistice, preferă exprimarea simplă, dar autentică şi această simplitate este mai convingătoare decât orice metaforă. E remarcabilă strunirea cuvântului cu care redă starea de spirit şi dialogul care dă viaţă scriiturii, schiţarea portretelor din câteva linii viguroase. Folosirea verbelor la timpul prezent face ca povestirea să se desfăşoare în faţa noastră ca pe ecran. Imaginile şi limbajul sunt evocatoare, după tiparul vârstei şi în graiul local.
  Oamenii din satul natal îi dau preţuirea cuvenită Ioanei Stuparu, Nicuţei Leu, cum o ştiu de copil,  pentru dragostea ce le-o poartă scriind despre satul lor. La sărbatoarea “Fiii satului” a primit cu bucurie diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE al comunei Mârşani.
Despre scrierile Ioanei Stuparu s-au spus şi s-au scris multe şi bine cumpănite cuvinte de apreciere, dar eu m-am oprit la cuvintele remarcabilei scriitoare Cezarina  Adamescu:
  „Folosind limbajul specific arealului oltenesc Ioana Stuparu dă farmec scriiturii şi o notă de autenticitate acestor „bucăţi”, rupte din viaţă, cu toate că nu foloseşte multe mijloace de expresie, ci doar un dialog viu, alert,  susţinut care   reliefează cu măiestrie, starea sufletească a personajelor. De asemenea, umorul sănătos  ca şi firea mucalită a unor figuri emblematice ale povestirilor, dau la iveală o prozatoare de marcă, viguroasă, spumoasă şi foarte plăcută”.