Aceste cuvinte ale apostolului Pavel din Epistola către Corintieni 13:4 le avem mai des pe buze şi în gând de când au fost folosite de Marin Preda în romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”, căci dragostea este parte neruptă din fiinţa noastră.
Nu-mi pot imagina cum ar arăta fiinţa omenească dacă i-ar lipsi acest sentiment - dragostea - cu  multiple ei forme de manifestare şi cu mai multe sinonime: iubire, amor şi mai vechiul liubov. Dragostea poate fi şi pentru o persoană de sex opus, dar şi faţă de aproapele tău, părinţi, fraţi, prieteni, iar omul religios Îl iubeşte pe Dumnezeu. Iubim şi ţara, locul naşterii, zona geografică de unde venim. Oşenii sunt mândri de Oaşul lor, oltenii sunt ţanţoşi că fac parte din Oltenia, bănăţeanul crede că e “fruncea”. Tot dragoste este şi cea pentru o idee, învăţătură, artă, ştiinţă, iubim şi natura şi elementele ei, vii sau neînsufleţite. Avem dragoste pentru un anumit mod de conduită şi acţiune, pasiune pentru muncă sau profesie, pentru pace şi linişte şi atâtea altele care diversifica fiinţa umană. Din iubire se nasc cugetări, dorinţe, voliţiuni, diverse acte. Ea poate să facă minuni, se spune că poate să mute munţii din loc, înnobilează fiinţa umană, îi pune în mişcare nebănuite capacităţi şi posibilităţi de autodepăşire, o apropie de lumea înconjurătoare şi-i dezvăluie sensuri necunoscute ale vieţii. Dragostea dă viaţă infinitelor entităţi care compun universul nostru. Din iubire, uneori devenită pasiune, iau naştere cele mai multe realizări umane. Nimic nu este mai fecund decât iubirea. Fără dragoste nimic nu e, fiindcă este singura care dă sens vieţii. Fiecare iubire ce apare în viaţa noastră ne îmbogăţeşte fiinţa şi o plasează în ritmul armonios al vieţii. Dacă treci graniţele dragostei, intri în oceanul de indiferenţă şi îţi îngheaţă sufletul. Dragostea este puntea care uneşte oamenii şi dacă se rupe această punte, cazi în prăpastia fără fund. Dragostea este o necesitate fundamentală, un punct de sprijin al sufletului care mobilizează fiinţa umană şi pune în mişcare resorturi nebănuite, aşa cum spunea Goethe, “nimic nu ne face mai necesari în viaţă decât dragostea ce-o avem pentru semenii noştri”.
            Nu s-a găsit până acum o definiţie a dragostei. Oricât am încerca să descriem acest sentiment, suntem departe de a-l acoperi cu cuvintele. Cel mai frumos şi profund discurs pe tema dragostei o poate face muzica, poezia, pictura, arta în general.
Prin dragoste, se împlineşte supranaturalul, acea esenţă a vieţii pe care nu a putut-o explica nimeni, căci face parte dintr-o alta ordine de valori, dincolo de materie, e de esenţă divină. Una dintre marile bucurii pe care le avem, este aceea de a privi copilul mic, acea minune zămislită din iubire şi suntem de-a dreptul fericiţi dacă acesta ne-a surâs şi ne-a privit în ochi. Dragostea este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Religia ne pune în contact cu invizibilul şi ne picură în suflet dragostea înălţându-ne pe treptele unei spiritualităţi înalte. Omul are nevoie de repere sigure, care să dea stabilitate şi direcţie existenţei sale. Iubirea face chiar şi pe unele animale să-şi regăsească stăpânii, câinii pot străbate sute de kilometri fără să fi ştiut unde se află aceştia, ori păsări care acceptă să moară când le-a dispărut perechea. Literatura abundă de povestiri pe tema dragostei ce o pot avea şi alte vieţuitoare afară de om.
Mi se aşterne o lumină în suflet când îmi amintesc părinţii şi bunicii noştri care au cunoscut puţin mai altfel dragostea. Erau mai statornici, se respectau într-o mai mare măsură, erau mai credincioşi unii altora, trăiau bucuria că nu fac umbră pământului degeaba, erau bucuroşi că au pentru cine trăi şi munci, simţeau ca aparţin total unul altuia. Mai ales pe la sate, nu se auzea de divorţuri, era “omul meu” sau “femeia mea” legaţi în faţa lui Dumnezeu. Ei trăiau în credinţa că, dincolo de vămile văzduhului, trebuie să se arate în faţa lui Dumnezei împreună, aşa cum au fost legaţi de voinţa Lui. Bunicii noştri aveau înţelesuri mai adânci pentru acest sentiment, cel mai dezinteresat dintre toate sentimentele umane, care impune comportare demnă, dăruire şi angajare, sentimentul cinstei şi adevărului, al fermităţii, demnităţii şi dreptăţii. Se pare ca ei coborau mai adânc în înţelesurile spuse de englezul Shelley: “iubirea este singurul lucru pe care împărţindu-l, îl faci să crească”.
Astăzi dragostea se conturează mai mult ca un tip de cunoaştere, generator de energie şi de mare elevare sufletească, un mod de manifestare a libertăţii individuale, un sentiment care nu are nevoie de cuvinte şi de aceea oamenii devin din ce în ce mai înstrăinaţi.
Aceştia nu au cum sa înţeleagă frumuseţea şi profunzimea unor versuri care spun că iubirea “Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemenea/ Uitării celei oarbe”, ori a altor versuri eminesciene sau ale altor romantici. Pentru ei romantismul este ceva desuet dar, recunoscând sau nu, fiecare om îşi doreşte cu toată puterea fiinţei sale să fie iubit.
Trebuie să ne amintim şi de câteva aspecte negative în care se poate transforma dragostea - ura, invidia, dispreţul. Unele iau forme cutremurătoare, cum sunt crimele în numele dragostei pentru Dumnezeu, ori cele ale comuniştilor în numele umanităţii, sau cum au fost torturile din timpul Inchiziţiei, arderile pe rug, Holocaustul. Altele sunt rod al secolelor de existenţă a unor relaţii concurenţiale şi de oprimare între oameni care au dat naştere amorului propriu exacerbat, pasiunea oarbă pentru lucruri şi bani, fundamentarea pe interes a oricărei afecţiuni.
Cu toate aceste nefericiri aduse de cei ce au întors spatele iubirii, aceasta a existat şi va exista atâta vreme cât va dăinui omul pe pământ. Oricum s-ar schimba lumea, oricâtă stăpânire va pune pe noi tehnica, oricât de înstrăinaţi am fi unii de alţii, dintre toate sentimente umane, dragostea va ocupa întotdeauna cel mai important loc chiar dacă uneori dragostea îmbracă faţete ceva mai deosebite. Vrem sau nu, trăim mişcările sufletului de la cele mai suave şi până la cele mai dramatice, căci dragostea rămâne mereu poveste veche, veşnic nouă. Oricât am încerca s-o respingem atunci când ne simţim răniţi, tot dragostea este cea care aduce speranţa, împlinirea şi o rază de lumină în suflet, fără de care sufletul nostru s-ar ofili. Democrit spunea: “Nimeni nu iubeşte pe cel care nu poate iubi pe nimeni.” Nu putem renunţa la dragoste, nu putem sa ne lipsim de unul dintre cele mai puternice resorturi interioare, care alături de raţiune şi capacitatea creatoare, defineşte personalitatea individului.
Părinţii şi dascălii cei mai buni au fost întotdeauna, nu cei care au îndopat copiii cu informaţii şi sfaturi, ci aceia care au putut sădi în sufletele lor dragostea cu multiplele ei valori. Un sărut pe fruntea copilului plecat la oraş la învăţătură, poate să fie o adevărată comoară strânsă în suflet călăuzindu-i paşii în viaţă mai mult decat toate cărţile lumii. Modelul unui dascăl îndrăgit, ne poate lumina calea de-a lungul vieţii, iar câte un vers ne poate încălzi sufletul, murmurându-l ca şi Eminescu:
“Adormind de armonia
 Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei de-asupra noastră
o să cadă rânduri, rânduri”…