Unul dintre cele mai impresionante si inedite aspecte ale universului etnografic maramuresean, pe lângã care strãinii nu pot sã treacã nepãsãtori, se referã la monumentalele porti de lemn ale gospodãriilor traditionale, situate îndeosebi în satele de pe Mara, Cosãu si Iza, dar si în unele localitãti din Tara Lãpusului.
Construite în general pe trei stâlpi si un “fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, având “hãizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceastã zonã au fost comparate adesea cu veritabile “arcuri de triumf”, pe sub care tãranii treceau cu demnitate, mândri de originea lor nemeseascã.
Salba de porti monumentale e mãrturia vie a unei realitãti istorice mai aparte: în perioada feudalã, din rândul obstelor maramuresene s-a ridicat o clasã de cneji, care periodic îsi alegea voievodul; puterea si privilegiile nobililor au fost atent fragmentate si distribuite unui numãr din ce în ce mai mare de familii. Secole de-a rândul, aceastã castã (de proportii obstesti!) a rezistat încercãrilor de lichidare a privilegiilor. Asa se explicã uluitorul rezultat al unei statistici austriece din secolul al XVIII-lea, care situa Maramuresul “pe primul loc în întreg imperiul, în ceea ce priveste procentul nobililor raportat la totalitatea populatiei comitatului.” Au fost înregistrati, pe baza înscrisurilor autentice, circa 15.000 de nemesi, cei mai multi descendenti ai vechilor familii de cneji românesti locale.
Aspectul e extrem de important, cãci numai nemesii aveau privilegiul sã-si ridice porti înalte în fata gospodãriilor, în timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vranite (confectionate din pari montati paralel pe o ramã dreptunghiularã si cu o diagonalã, pentru a-i fixa, si care se deschidea într-o parte).
Maramuresul a fost, deci, la un moment dat, o enclavã imperialã unicã, populatã cu tãrani de vitã nobilã. Portile cu stâlpi sculptati si sindrilã sunt relicva unei organizãri sociale care a functionat pânã în secolul al XX-lea, gratie traditiilor împãmântãnite si a conservatorismului funciar.Nicãieri în Europa scenariul nu s-a mai repetat.
“Atasamentul localnicilor fatã de aceste valoroase constructii, cu atât de profunde rãdãcini în traditiile de culturã si artã, cât si în istoria social-politicã a Maramuresului este ilustrat de faptul cã pânã azi s-a pãstrat obiceiul de a categorisi gospodãrii dupã porti. Pânã si azi, când întrebi de vreun sãtean de-al lor, oamenii bãtrâni îti indicã “poarta” de la casa unde locuieste acela, formularea semnificând cinstirea pe care i-o acordã” (scria în 1977, Francisc Nistor).
Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degrabã mitice).
Astfel, tãierea stejarului trebuia sã coincidã cu o perioadã de nopti cu lunã plinã - pentru a îndepãrta din jurul gospodãriei orice nenorociri si toate “ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din pãdure trebuia sã se facã într-una din zilele lucrãtoare “de dulce” (marti, joi sau sâmbãtã), în virtutea credintei cã astfel lemnul va fi aducãtor de noroc.
Sub stâlpul care leagã pragul se puneau “bani, agheasmã si tãmâie, ca sã nu se apropie ciuma.” Iar pentru apãrarea averii si a casei, pe stâlpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare.
Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), însã decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni într-un univers mitologic, antecrestin: funia, nodurile, rozetele solare - cu variatiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate având la origine un ancestral cult solar -, apoi pomul vietii (”simbolul vietii fãrã de moarte si al rodniciei nesfârsite”), motivul sarpelui (pãzitorul gospodãriei), chipul omenesc, pãsãrile, dintele de lup, bradul s.a.m.d.
Pentru tãranul maramuresean, trecerea pe sub hãizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat în universul casnic al gospodãriei si familiei. În toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poartã, mai mult sau mai putin grandioasã, simbolizeazã o transformare (de suprafatã ori structuralã, fizicã sau virtualã).
Strãinii opresc fascinati în fata portilor maramuresene, admirã fãrã sã priceapã motivele incizate pe stâlpi, fac fotografii, filmeazã, dar câti dintre ei cunosc adevãrata poveste…
(Informatiile de naturã istoricã si elementele tehnice din acest articol au fost preluate din lucrarea lui Francisc Nistor, Poarta maramureseanã, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977. Contine 142 de ilustratii - desene si fotografii si un catalog al tipurilor de porti maramuresene. Rezumatul si explicatiile din catalog sunt traduse în limbile englezã, francezã, germanã, rusã si spaniolã).