UN PROIECT CONCRETIZAT: ANTOLOGIA BOEMIA

LUXUL BOEMIEI LITERARE  sau ÎNTOARCEREA ACASĂ A POEZIEI

Boemia – antologie de Nicolae Băciuţ a Clubului Internaţional de cultură „Boema”, Editura Nico,  Târgu Mureş, martie 2010

În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune, ai mapamondului literar,  şi-au unit inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă alcătuire  care îmbină poezia, proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă. Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul  poate salva lumea”.
 E ca o întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da, lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise, prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în ogradă, pe maidan ori pe uliţă.
 Pe toţi îi leagă cu fire freatice, apa izvorând din adâncul fiinţei, a primilor fiori de iubire, jocurile  zbenguite, genunchii veşnic juliţi. Dar şi  primul zmeu din hârtie color, lipit cu făină fiartă, a cărui coadă în franjuri, flutura vesel în bătaia vântului.
 O întoarcere în Acasa Poeziei. În acasa cea scumpă a sufletului. Aceasta este  Boemia, antologie de Nicolae Băciuţ a Clubului Internaţional de cultură „Boema”, apărută la Editura Nico, Târgu Mureş, în martie 2010.
 Ce sărbătoare de versuri, ce zi însorită cu proze poetice, cu icoane pictate şi cu imagini artistice, adunând bucheţel câteva mâini de oameni îndrăgostiţi deopotrivă de Cuvânt, care, iată, de ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI, ne-au făcut un dar pe măsură: o Antologie de poezie! Ce dar poate fi mai sublim decât acesta? Aici şi-au propus să exerseze cu maximum de seriozitate, talentul de a iubi.  Sau mai bine zis, Harul de a iubi. Ei nu se întrec între ei, nu se întrec cu nimeni, sunt doar în competiţie cu ei înşişi. Cu textele lor pe care le vor  desăvârşite. Pentru că urmează să le dăruie. Şi atunci când dărui, vrei ca darul tău să fie frumos, să placă şi cel căruia i-l dai, să fie mulţumit, fericit.
 Aşa cum mărturisea domnul Nicolae Băciuţ   într-o prezentare-invitaţie care viza întoarcerea la boemia literară:   „Şi totuşi, fără a fi insensibili la ceea ce se întâmplă “în toate domeniile de activitate”, câţiva scriitori şi iubitori de literatură au găsit cu cale să pună înaintea tuturor crizelor, speranţele lor în colocvialitatea vieţii literare, în capacitatea ei de a creşte prin dialog, prin cunoaştere, parteneriate.
            Căci ce altceva poate fi Clubul Internaţional de Cultură “Boema”, constituit la Bistriţa, la ceas de seară, între o Vatră veche şi un Autoportret al Melaniei Cuc? Într-un astfel de context, de prezentare a primului număr al unei publicaţii trecută în al doilea an editorial, Vatra veche, şi o nouă carte de versuri a Melaniei Cuc, s-a născut un gând bun, acela de a coagula preocupările culturale ale unor prieteni ai literaturi şi culturii, şi din afară şi din interiorul ei.
            A fost ideea unei scriitoare foarte harnice şi mereu cu preocupări novatoare, atât în literatură cât şi în arta plastică, Melania Cuc, care a făcut casă bună, şi la propriu şi la figurat, cu generozitatea Cristinei Sângeorzan, care a pus la bătaie logistica propriului Hotel Krone, care a şi devenit sediul noului Clubul Internaţional de Cultură “Boema”. S-au raliat fără ezitări acestui proiect Nicolae Băciuţ, care şi-a asumat şi prima preşedenţie a acestei, să-i zicem, organizaţii culturale, Menuţ Maximinian, Grigore Avram, Oscar Willard Aruniegas Toro Betancourth (Columbia), Florin Bojor, Florin Săsărman, Florin Sângeorzan, Elena M. Cîmpan,  Alexandru Cristian Miloş, Cornelia Ardelean, Codruţa Băciuţ, Dumitru Cuc, Traian Parva Săsărman, Victoria Nalaţ, Emil Nechiti, Alexandru Cristian Miloş, Radu Ignat, Florentin Archiudean,  Ovidiu Pojar,  Maria Oltean, Ana Zegrean… etc., care au devenit şi membri fondatori, iar unii făcând parte în prima structură de conducere a acestui Club.
            E un prim pas, acela al constituirii, urmează următorul, al înregistrării ca ONG cu un Statut care a fost deja întocmit, urmează planuri… Deocamdată, primul proiect care are termeni concreţi este marcarea, la 21 martie, a Zilei Internaţionale a Poeziei şi lansarea primei antologii a membrilor Clubului, “Boemia”, care urmează să apară la Editura Nico din Târgu-Mureş.
 Aceşti entuziaşti, nu numai că s-au întâlnit şi au „discutat vorbe” despre literatura de azi, dar au încropit şi proiecte serioase, precum cel de faţă, pentru că, mulţi se adună ca să aibă de unde să se risipească, dar în urma lor, mai precis, după ei, nu rămâne mai nimic. Iată că aceasta e cea mai mare dovadă că Poezia nu ţine cont de bugete de austeritate, de greutăţi materiale, de politici deşănţate şi perverse, ea se naşte ca într-un sân genuin de fecioară, şi nu întreabă dacă are voie să vină pe lume, ci apare intempestiv, îşi face loc cu avânt şi se instalează  în vieţile noastre, la fel cum pruncii nu întreabă părinţii dacă au voie să iasă-n Lumină.
 Ideea mi s-a părut excelentă încă de cum am auzit de ea şi am aderat fără rezerve, bucurându-mă că am găsit, în sfârşit, un cadru propice simţămintelor mele. Citind acum gândurile lui Nicolae Băciuţ din prefaţa Antologiei, îmi dau seama că am nimerit cât se poate de bine, că acest proiect-deziderat-program, concretizat prin instituire, iar acum prin realizarea Antologiei – este mulat pe sufletul meu: „Sigur, Clubul Internaţional de Cultură “Boema” nu şi-a propus nici să încerce să facă să renască boema literară,  nici să inventeze un alt fel de boemă, cât şi-a propus să configureze un cadru al colocvialităţii culturale, al dialogului cultural”.
 Nu fără nostalgie, acelaşi Nicolae Băciuţ afirmă: „Scriitorii, artiştii, prea puţin îşi mai acordă timp unii altora, au dispărut localurile în care ei ar putea să se distingă prin notele în care ar putea fi regăsite ceva urme de boemie.
Însingurările de acum şi-au pierdut parfumul de altădată, desfăşurările dionisiace ne par pură literatură, proiecţii ale imaginarului ori ale unor nostalgii… artistice. Fără spiritul boemei, fără locuri care să facă posibilă boema, e greu ca aceasta să fie resuscitată sau menţinută în viaţă la aparate. Au mai rămas, poate doar întâmplări “boematice”.
Termenul, spun dicţionarele, a apărut în Franţa la începutul secolului al 19-lea iar boemul, în dicţionarele americane e considerat “o persoană cu tendinţe artistice sau intelectuale, care trăieşte şi acţionează fără a ţine seama de regulile convenţionale de comportament”. Iar istoria boemiei a adunat destule momente distincte, care să fi impus fenomenul în conştiinţa publică, cu toate conotaţiile sale, cu simbolistica sa în care s-au putut regăsi scriitori, artişti, dar şi persoane/personaje fără relevanţă culturală, conceptul neputând fi nici înregimentat strict, nici confiscat de o anume mişcare, grupare literară/artistică. Nonconvenţionalitatea a detaşat însă de restul lumii artistice pe boemii de altădată”.
Spiritul boemei, încărcat de simboluri, a fost subiectul multor creaţii literare,  de la romane, la poezie,  la evocări şi  memorialistică. Ar fi de amintit doar remarcabila scriere a lui Mateiu  I. Caragiale „Craii de Curtea Veche”. Şi, îşi continuă precizările Nicolae Băciuţ despre proiectul iniţiat la Bistriţa: „Dar Boema concretizată în elanurile unor scriitori cu legături cu spaţiul bistriţean, nu vrea nici pe departe să refacă, să reaprindă aspiraţii şi trăiri ale vreunei boeme. E doar un generic al prieteniei literare, care vrea să cuprindă în conţinutul său nevoia de împreună trăire, în plan real sau virtual, a unor scriitori care îşi regăsesc sau îşi caută afinităţi elective.
Antologia de faţă e doar o primă strigare, iar ea include autori diferiţi, ca vârstă, idealuri, calibru, care au avut percepţia unui posibil „colac de salvare” într-o lume literară în care însingurările nu mai dau nicio şansă amiciţiilor literare”.
N-am încotro şi trebuie să mărturisesc că antologia, fără nici un merit din partea mea, începe (alfabetic) cu un grupaj din poeziile mele, într-un ciclu intitulat: „Şapte poeme-n aldine” – asupra cărora nu voi insista din motive lesne de înţeles.
Urmează GRIGORE AVRAM, năsăudean, absolvent al  Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din Braşov, iar în anul 2002 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în domeniul fundamental silvicultură.
Autor a patru volume de versuri şi a unor lucrări de specialitate din domeniul silviculturii, Grigore Avram propune un grupaj de poeme calde, luminoase, cât se poate de senine, în care-şi cântă bucuria vieţii, bucuria de a avea cu cine împărtăşi gândurile şi visele. Versurile sale sunt de mulţumire şi rugă către Creatorul naturii care ne susţine şi ne hrăneşte. Sunt adevăruri simple şi cu atât mai adânci cu cât, omul nu-şi dă seama de ele ci le trăieşte. „DOAMNE, / dacă porţi în suflet / un crâmpei de amintire, / dă-mi al vântului viu urlet / şi mi-l pune deocamdată / peste-a mea ascunsă fire, / să mă ţin de Preacurată / doar c-o geană de privire. / Doamne, / dacă visul singur / se aprinde şi-apoi piere, / dă-mi putere să m-asigur / că, în palma Ta curată, / sunt şi eu un strop ce-ţi cere / siguranţa Ta de Tată / şi iubirea ca avere. / Doamne, / când în prag de cină /
întunericul ne-alungă, / dă-mi o rază delumină / să mă toarcă-n al Tău caier, /
far în lume să ajungă / şi vieţii mele baier, / să-mi păstreze clipa lungă”
 Ele-ţi aduc o stare de linişte şi împăcare cu tine însuţi şi cu ceilalţi, pentru că degajă o energie pozitivă, fiind foarte stenice.
 Poetul îşi aduce aminte cu nostalgie  de colbul de sat pe unde trecea adeseori, odinioară cu iubita: „TRECĂTOR/ Către cine să mă-ncumet / Să privesc mai apăsat: Către dealul cu răsunet, / Către colbul meu de sat?/ Că de când îmi ţes lumina / Într-un somn nevindecat / Port cu mine toată vina / Celui mai ascuns păcat. / Nefiresc şi plin de umbre / Stau cu zece ani mai sus, / Orizont în linii strâmbe / Ridicate spre apus, / Care caută să-i spună / Surd, urechii tale mici, / Pe cărarea ce se-adună / Cum treceam cândva pe-aici. Sângeorz Băi, 15 august 2009″. Este o poezie în ton elegiac care invită la nostalgie. Ţesutul luminii într-un somn nevindecat semnifică  pierderea ingenuităţii, ca-n poemul lui Cezar Ivănescu: „Amintirea paradisului”.
 Cu atât mai pregnant se simte această nostalgie  precum şi a timpului care nu se mai poate întoarce, în poemul „Zădărnicii”: „Am fost şi mare, am fost şi mic, / Dar astăzi spun cu voce tare / Că parcă nu am fost nimic, / Că m-am topit precum o floare / În palma primului îngheţ / Şi din trufia-mi arzătoare / N-a mai rămas nimic măreţ. / Am fost şi încă sunt pribeag, / Rătăcitor pe-un drum de ţară, / Flămând, dar parcă mai beteag / Când m-am vândut a doua oară / Pe o speranţă şi un vis, / Crezând că-n lumea mea uşoară / A fi înseamnă paradis./ Anieş, 9 septembrie 2009″ 
 Despre profesorul dr. Nicolae Băciuţ, nu ajung cuvintele, pentru că are un palmares impresionant, atât profesional cât şi literar. Alături de performanţele academice,  a publicat un număr incredibil de cărţi din toate domeniile şi este cuprins în multe antologii. Este redactor şef al publicaţiei de prestigiu internaţional „Vatra Veche”. Ciclul de poezii propus spre antologare reflectă abia un colţişor din sufletul generos al autorului. În primul rând, cum e şi firesc la orice profesor, începe definiţia elementului principal de construcţie. Cu definiţia Poeziei şi ajunge, după multe încercări metaforice superbe la  formulări ideatice de excepţie:  „DEFINIŢII / Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. / Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. / Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. / Poezia / e picătura de sânge / de la talpa ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba. / Poezia sunt eu – şi eu aştept coasa”.
 Un univers interesant, generos, redat uneori prin imagini sugestive ale naturii din noi şi din preajma noastră.
 Una din cele mai frumoase simbioze cu natura pe care o realizează poetul este în poemul: „COPACUL DIN CASĂ / Crengile bat în geam – / aş putea să deschid, / să vadă că sunt acasă, / că şi eu sunt copac, / că şi eu bat / în geamul care se deschide spre el, / că poate eu sunt afară / şi el e acasă, / că frunzele mele / sunt mai ruginii decât ale lui, / că toamna mea e mai târzie decât a lui. / Privesc merele sângerii de pe masă, / priveşte cărţile mele sângerii din raft, / priveşte filele cărţilor mele arămii, / privesc frunzele lui albe / pe care aş scrie un poem, / ultimul poem / pe care să vină vântul / să le împrăştie în lume, / cuvânt cu cuvânt, / ca să poţi veni tu, / firavă, uşoară, / să-mi scrii poemul tău de frunze. / Vine furtuna – / copacul bate cu crengile în geam; / vine furtuna / şi bat şi eu cu cuvintele mele în geam, / dar nu e niciun anotimp aproape / să ne audă.”
 FLORIN I. BOJOR (Spania) îşi inaugurează ciclul poematic cu un acrostih intitulat (şi dedicat)  Alexandrei Crişan, care se încheie foarte frumos: „Atunci am înţeles că timpul se poate opri: / Nimicul se întrupează în fiinţa ce-o poţi iubi!” O idee remarcabilă – întruparea nimicului în fiinţa iubită.
 Universul său poetic se învârte în jurul iubirii şi al întrebărilor pe care le iscă dragostea neîmpărtăşită: „Ochii tăi, frumoaso, / sunt culoarea care nu are durere / sunt nebunia care geme în tăcere / sunt veşnicia care otrăveşte privirea / sunt fericirea care mănâncă orbirea. / De ce nu mă privesc ochii tăi?!”(Ochii tăi).
 ELENA M. CÂMPAN, publicistă, poetă, autoare a mai multor cărţi de proză, poezie, publicistică, note de călătorie, onorează antologia „Boemia”  cu un grupaj semnificativ în care îşi dau mâna analiza psihologică şi contemplarea filozofică, dar şi dimensiunea spirituală a omului. „peretele alb nu cunoştea decât lumina / decât lumina… / a venit cu icoane şi cruci şi lumânări / le-a aranjat ca-ntr-o expoziţie / locul visat, în care aştepta să fie iertat, / recunoscut ca artist / ca artist…/ îşi plătea păcatele cu mici daruri / cu care ea mai rezista o zi / apoi, lua altarul de la capăt / credea că aşa trebuie să fie o biserică / o biserică / la dispoziţia lui, o fântână, / o fântână…/ când pleca, lua cu el / turle, clopote şi vitralii, / făcând-o să se clatine mai mult / pe interior, biserica de lemn, / de lemn, de lemn, de lemn…/ o clepsidră ne-ntoarsă / prin ea nu mai trecea timp / ne-murire / murire…/ o rugăciune de lut e totul / ca să-l ierte de ne-iubire / ea era ne-biserica / biserica…” (Ne-biserica)
  Antonimele, oximoronul, repetiţiile pe care poeta le foloseşte adeseori, dau muzicalitate şi sens,  sunt  ca o incantaţie de cor antic, subliniind ideea forte.
 Sentimentul matern răzbate în unele din poeme, cu aceeaşi gingăşie iniţială pentru că mama continuă să fie mamă, indiferent de vârsta biologică a copilului ei:
„… ce simt eu acum / când ştiu că glasul acesta / va umbla prin mine / săpând cuvintele pe care / nu ni le-am spus / nu ni le-am spus…! BĂIATUL MEU ÎŞI SCHIMBĂ GLASUL”.
 Şi unele sfaturi materne pentru copilul ei, se grăbeşte mama să dea, spre luare aminte: „ştiu că te gândeşti în altă parte / mereu te gândeşti la cărţile tale / dar acum ascultă: / fii harnică pentru tine /  cum eu n-am pierdut vremea / nu-i lăsa pe oameni să te conducă / şi eu i-am ocolit atent / iubeşte pe cine vrei / dar îndrăgosteşte-te iarna / când zăpada acoperă iarba / umblă prin lume / eu voi fi aici să te apăr / când te-aştepţi mai puţin / cineva o să te caute / pe el să nu-l laşi să plece / s-aprinzi trecutul / dacă nu vezi bine / ascultă lumina…/ de ce ne grăbim / să dăm ascultare / învăţăturilor târzii / târzii?…” (Învăţături târzii).
 A şti să aprinzi trecutul, să asculţi lumina…iată haruri pe care doar oamenii aleşi îl au. Şi poeta Elena M. Câmpan, posedă aceste haruri cu prisosinţă şi ni le împărtăşeşte şi nouă.
 DOREL COSMA -  năsăudean, jurnalist, doctor în filologie, cu multe cărţi de cultură şi publicistică publicate, vine la Boemia cu un grupaj consistent de poeme, despre destinul poetic, despre  „fumul gloriei” care „mai fâlfâie/ din ambiţioasele proiecte”(Fumul gloriei),  despre „adevărul cotidian”  care: „E o cruce invizibilă / şi nu rezolvă golul existenţei, / nu vindecă rana originii, / roade rădăcinile / şi tu pluteşti / adevărul cotidian, / simplu – eşti doar un om”  (Adevărul cotidian). Autorul găseşte chiar şi o soluţie: „Viaţa predomină. / Ce vrei, să învingi ? / Lasă-te păcălit de căldura speranţei” (Soluţie).
 Următoarea antologată este o personalitate de excepţie.
 „Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociaţiei Scriitorilor dinQuebec, Canada, redactor la revista Agero Stuttgart, Realizator de programe AS TV Bistriţa. A publicat 21 de volume şi este prezentă în peste 30 de volume colective şi de critică literară”.
 Melania Cuc, fiindcă despre ea este vorba, „este  – aşa cum o prezintă  antologatorul, Membru de onoare al Societăţii Culturale ANTON PANN din municipiul Râmnicu-Vâlcea, deţine Medalia ,,Crucea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru promovarea românismului prin literatură”,  acordată de Asociaţia Veteranilor de Razboi, în decembrie 2008. I s-a decernbat Diploma de Onoare pentru activitatea literară şi de întreţinere a legăturilor culturale dintre România şi Catalania, Spania. Deţine 35 de premii pentru literatură.”
 Absolut tot ce scrie Melania Cuc este remarcabil. Ea se prezintă în această Antologie cu două poeme şi cu un fragment de roman. Primul poem are o tentă ironic-amară despre cum înţeleg unii conceptul de „Democraţie”: „Cei mulţi din faţa televizorului duc dorul şi bagajul sorţii spre / alte atlantide scufundate în clişee de promovare a bonusului / pâinii. / Este vreme potrivită pentru raţia de aer şi pentru războiul / personal ce sapă civil în tranşeul kamikaze de pe dunga / cuţitului de bucătărie inconfundabilă. / Hrana şi viaţa ne sunt garantate în tot oraşul unde adolescenţii / trag jaluzele direct peste raza de soare sechestrată în glastră. / Se mişcă muniţii experimentale în reţeaua statuilor ce muşcă / mâna sculptorului ce le-a ridicat din lut ca mai apoi să înveţe / ele singure să se ridice din patru în două picioare”.
 Şi în poemul „Arta” Melania Cuc îşi exprimă în mod inedit părerea despre deviaţia pe care a luat-o acest gen de manifestare a expresiei artistice:
„Râde scena golită de suflet. Imposibilă-i dorinţa mea de-a lua / de urechi aripa îngerului şi de-a o răsuci cu mâinile la spate ca / pe funia ce ţine edecul şi luntrea cu miere de muşte departe. Ce / nefolositor este veacul ăsta abandonat pe linia moartă aşa ca un / mărfar deraiat pe duşumeaua unsuroasă din faţa cuştii / sufleorului căruia nu-i ajunge leafa şi pentru aparatul acustic…E iarnă / doar în frunza întinsă pe năsălia iarmarocului din coastra / teatrului de vise / neînvinse. E ger roşu-n ghipsul braţului spânzurat de grinda de / unde comediantul încearcă o dată şi încă o dată acul de siguranţă al / zborului fără / margini. Paiul în pălăria lui dă spic şi rolul se derulează sub / lovitura securii ce-a /  doborât peste noi chiar razele Lunii. Se gâdilă tălpile în ghete / de stradă şi un / hohot de râs se aude în pauza dintre două apaluze lovite de gongul cu / amintirea ce nu lasă spectatorul nici să trăiască şi nici să moară / de foame”
 Imaginile acestea duc până la absurd ideea de artă, ceea ce şi doreşte autoarea. ORLANDA (Fragment din romanul în lucru VARA LEOAICEI) – aduce cu sine problema singurătăţii, a senectuţii, a slăbiciunii omeneşti, a însingurării în mijlocul lumii, dar, fraza de final dă cheia de lectură a acestui scurt fragment: „Lucrurile şi fiinţele sunt ca şi zarurile. Jocuri măsluite.” Într-un fel, aminteşte de replica Aliciei în Ţara minunilor ca să scape din labirintul în care intrase prin grădină luându-se după iepuraşul cel alb: „În definitiv, nu sunteţi decât nişte cărţi de joc!”
 Scriitura Melaniei Cuc este de o înaltă măiestrie şi e o adevărată sărbătoare să citeşti orice carte a sa.
 Mureşeanul RĂZVAN DUCAN, cu o bogată activitate culturală şi publicistică, a publicat o serie de cărţi „Vieţuirea-n clepsidră “, (versuri), “Dumnezeiescul Ardeal – poeme pe cord deschis”, “3,14ramida lui Ducankamon” (versuri),”Târnava mea de lapte dulce” (poeme), “Poeme din cutia neagră a spuselor”, “Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire”;  „Gheorghe Oprean – o viaţă închinată unirii românilor şi înălţării bisericii ortodoxe” (cercetare), “O istorie a sportului târnăvenean”, (cercetare), şi are multe contribuţii în unele volume colective.
 În Antologia de faţă prezintă câteva poeme remarcabile, prima este dedicată lui Nicolae Băciuţ şi este o foarte reuşită evocare a vieţii de la ţară, după o fotografie: „Cruce creştină pe casă, / Gard şi poartă de fier, / Viţă căţărătoare în curte, / Deasupra tuturor cer. / La poartă, bancă de lemn, / Lustruită de oameni şezând, / Martori la spectacolul străzii, / Sub toate acestea pământ. / Între pământul acela şi cer, / Între cerul acela şi pământ, / Veşnicie-n două picioare, / Materie însufleţită umblând./ Timp imortalizat de părinţi, / Cu braţe trudind fără glorie, / Ţigle încărunţite pe casă, / Ziduri încărunţite-n memorie. / Odată, flăcăiandru prin sat, / Odată, copilandru prin curte, /
Nostalgic în trupul bărbat, / Urmărit de amănunte. / La o aruncătură de băţ, / Tainicul sfetnic, / Ce-ţi vorbeşte tăcând, / Ce-ţi tace vorbind, / Casa ta din Chintelnic.” (După o fotografie).
 Acest poem este o emblemă a dorului de casă, a meleagului rămas în urmă şi a înstrăinării umane. Nici că putea cineva să prindă în câteva instantanee acest adevăr dureros pe care mulţi îl poartă în suflet.
 Deosebit de interesantă este poezia „Dragă Nicule, nu ştiu dacă ştii”. Sub pretextul unei epistole, autorul îşi exprimă crezul poetic şi spune în final: „poeţii nu fac decât lucrarea lui Dumnezeu! / Dumnezeu se cheamă acum primăvară / şi se strigă pe numele mic: / -Hai să mergem, nu contează unde!”
 Autorul are un simţ al umorului cu totul special. Tonul lui este uneori sarcastico-ironic, vizând unele probleme actuale ale societăţii.
 GEORGE FILIP  poet român trăitor în Montreal – ne surprinde, ca de fiecare dată, cu  talentul şi prestanţa sa.  Acesta este un poet născut, nu făcut, aşa cum se spune şi cum autodeclară, de câte ori are prilejul. Îşi alcătuieşte singur o autobiografie cât se poate de originală, cu un fin ton autoironic. „Am respirat prin bubatul timpului şi prin pucioasa celui de al doilea măcel mondial. Aşa rahitic, dar cam sălbatic în pruncie, am făcut şi eu foamea, m-am înfrăţit cu animalele, Marea mi-a fost a doua mamă, iar visul meu etern a fost fuga de acasă. Şi am fugit…Am hămălit, am ciordit, am iuibit…fotograf, seralist, paraşutist, boxer, fotoreporter, sigisbeu şi…poet !Nu l-am slugărit niciodată pe-mpăratul roşu. Am debutat târziu şi greu, după o detenţie ordonată şi în perioada 1974-1977 am publicat patru volumaşe.”(…) „Mi-am pus semnătura pe 26 de volume. Anul trecut, 2009, am primit la Tuzla mea natală diploma de Cetăţean de onoare”.
 Poemul „Simbioză” – dedicat Melaniei Cuc – este deosebit de frumos, plin de fior patriotic autentic şi de dorul pentru ţara de care-l desparte mii de kilometri: „vorbim de-o ţară ancestrală / cu ipohondri sub revere / şi doar poema pastorală / ne este singura avere / chiar la ieşire e o poartă / cu vameşi ce ne umblă-n sânge / când evadăm spre-o altă soartă / şi-n turlă cucuveaua plânge / de vină-s visele rebele / caii se-adapă la fântână / femeia toarce menestrele / iar ielele pe lac se-ngână / femeia poate să bocească / ea ştie să-şi îngroape fiii / aghiazma ei – dumnezeiască / curge pe valea veşniciii / ea zvârle pâinea către soare / şi azima se face stele / şi-n Carul-mic şi Carul-mare / poeţii umblă…beizadele / la ori ce colţ din universul / prea concentrat în călimară / poetul îşi vânează versul / şi-l vinde lumii – de afară / femeia-Om, omul-Femeie / clepsidra asta de vecie / prin invizibile tranşeie / ne curge către veşnicie / acolo-s porţile deschise / să intre mahării – prin faţă / iar în BOEMELE din vise / doar regii lumii se răsfaţă…”
 Aproape toate poemele lui George Filip sunt închinate femeii. El cântă femeia la fel cum respiră. Dintre toate, unul este cu adevărat superb: „CRUCE DE VEŞNICIE: Pentru Maria-Mea / facă-se cruce trupul tău – femeie / la care să mă-nchin când tânăr sunt / să stai mereu în pragul casei mele / şi să m-alini chiar când voi fi cărunt / facă-se cruce aerul şi apa / şi cruci să crească-n cetini şi scoruşi / şi Marea mea să facă semnul crucii / spre nicăierea paşilor mei duşi / facă-se cruce la intrarea-n satul / ce m-a născut şi m-a înstrăinat / o cruce să mă mângâie pe frunte / când am să mă întorc poet-bărbat / facă-se cruce semnul întrebării / sub care mă îndoi pe la răscruci / când nu ştiu în ce parte să-mi duc paşii / şi-mi fac spre chipul mamei mii de cruci / facă-se cruce apele şi munţii / ce ţin în palma lor acest Pământ / cu oameni care-njură sfânta cruce / şi dau cu pietre-n Dumnezeul-Sfânt / facă-se cruce zilele sihastre / prin care mă tot rabdă veşnicia / ce ne deschide porţile credinţei; /facă-se cruce, trupul tău – Maria!..”
 LUCIAN GRUIA, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al mai multor volume personale şi colective, participă la Boemia bistriţeană cu o selecţie de versuri autoironice şi pe undeva, umoristice. Se remarcă: „NEDUMERIRE: Stau între două oglinzi paralele. / Una îmi reflectă chipul frumos, / Cealaltă pe cel urât. / În oricare mă privesc, / Îmi văd numai chipul frumos / Pe cel urât îl văd doar ceilalţi.”
 Dar cu o sensibilitate deosebită, el  comunică „lumina mamei” celor din jur, lumina pe care o poartă din pântec. „LUMINA MAMEI: În pântecul mamei, / Mă vedeam crescând / Într-o lumină interioară. / Când m-am născut, / O altă lumină / Mi-a brăzdat faţa / Cu riduri. / Trăiesc între două lumini. / Când voi muri / Am să-mi regăsesc / Lumina interioară / Din care m-am născut.” 
Un poem rotund ca un adevăr axiomatic. Micropoemele lui Lucian Gruia au în ele sensuri multiple şi par scrise dintr-o suflare.
Distinsa poetă CLEOPATRA LORINŢIU, autoare a peste 20 de volume şi nenumărate apariţii publicistice, cu o activitate remarcabilă în domeniul culturii, şi mass-mediei,  oferă Antologiei o selecţie de versuri  fără cusur, vizând universul lăuntric. Ea subliniază munca jertfelnică a creatorului: „PUNCT DE RĂSCRUCE / Când memoria scrisă o să dispară / Când vom comunica telepatic / Când totul va fi altfel, altcumva, altceva / Aceste file stoarse din viaţă şi sânge / Vor mai conta? / Când ,,viaţă,, şi ,,sânge” n-o să însemne nimic / Iar ,,nimic” n-o să mai aibă sens./ Generaţie frântă ! / Tu nici nu eşti! / Încăpăţânându-te să ai sens / Sub ampla domnie-a non-sensului. / Am să scriu pentru morţi, pentru trecut / Pentru trecerea lor spre alte regnuri / Am să arunc totul îndărăt / Şi prin schimbarea acestui sens / Am să lunec spre viaţa din moarte / Mai posibilă decât un viitor mut”.
Poeta  abordează problemele  majore ale umanităţii: singurătatea, neputinţa, boala, lipsa de afecţiune şi de comunicare: „NOPŢI TĂCUTE / Vine o vreme când prietenii / Nu te mai sună la trei. Nu-ţi mai povestesc / La telefon, grave, iremediabile întâmplări, / Păcate de dragoste, revelaţii. Vine o vreme / Când nu te mai sună nopţile, nimeni. / E vremea-mpăcării, / Când furtunile sunt numai pe mări interioare / Când observi crizantemele fanate. / Când ceva tragic e ceva indecent. Când / Nimeni nu e de vină. / Încet , încet te ocupă timpul galactic. / Un bolid depărtându-se de neliniştea / Pe care ar putea s-o explice. Vine o vreme / Când îţi poţi aminti / Lacrimile fierbinţi.”
 VALENTIN MARICA – următorul antologat, autor a numeroase volume de versuri şi publicistică, are în antologia Boemia,  un mănunchi de versuri filosofice foarte reuşite: „MUSTRAREA SECUNDEI / Zarul e în repaos. / Tăcerea îmi viscoleşte mâinile. / În ou / murmură cugetul zborului. / Celor ce te întreabă / de ce sunt ochii / clepsidre, / spune-le / că numai cine atinge culoarea zăpezii / e zeu / în sălaşul secundei”.
 Nici dimensiunea sacră nu este neglijată şi poetul  reuşeşte să dea un sens spiritual poemului laic. De altminteri, toate poemele acestui distins autor sunt remarcabile.
 „STRIGARE PESTE SAT: / Să fii tu însuţi Carul Mare, / să aşezi / fântână-n leatul mâini, / numele / pe oiştea dragostei / cărare, / când zarea altoieşte crucea / şi ruginiul porţii e straiul / de iertare. / Pe pânze pământii, / ochiul se desface în legănare. / Îmbătrâneşte iarba, / lemnul ei / va arde prelung în fiecare”.
 MENUŢ MAXIMINIAN, bănăţean, născut la Timişoara, poet, publicist, oferă antologiei  o proză intitulată „Chitara îngerilor”. Acesta este un pretext pentru un interviu generos cu o tânără cântăreaţă folk, despre cum a început aceasta să cânte. Şi cine a îndrumat-o în această direcţie. Scrierea cuprinde şi o  parabolă a cojii de nucă: „Coaja de nucă: / Lumea asta mare încape într-o coajă de nucă. Iarba, / florile, copacii, clădirile, oamenii fac parte dintr-o lume / minusculă în marea lume. Odată demult trăiau cu toţii, ca într-o / membrană protectoare într-o coajă de nucă. Ei erau miezul. Cât / de frumoasă este viaţa când eşti apărat de toate, în nucă. Aveau / belşug pentru fiecare categorie, sau rasă, sau specie. Oamenii, / aproape invizibili aveau un primar al lor. Care nu era condus de / anumiţi gansteri, sau de forţele de dreapta, stânga, centru, sau / dreptul în stângul. …”
 Aproape o proză poetică. Scrierea are şi un Motto din Sfântul Augustin: „Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă” -  începe cu o confesiune a autorului, după care o lasă pe interlocutoare să conducă discuţia.
 Foarte original, ALEXANDRU CRISTIAN MILOS, îşi face o intrare spectaculoasă în scenă ca şi cetăţean al cosmosului:”Născut, ca şi cetăţean al cosmosului, la 23 Septembrie 1952 în oraşul Bistriţa, România, Terra, Galaxia Calea Lactee, Univers.” Are un palmares impresionant, cu lucrări.” Cărţile sale- 20 la număr- se află în Biblioteci Universitare din peste 30 de ţări din lume.” (…)
 „Cosmopoeziile sale sunt traduse în limbile: engleză, franceză, germană, greacă, italiană, spaniolă. Este cuprins în Antologia „CUVINTE” a Filialei Cluj Napoca a Uniunii Scriitorilor, alcătuită de Irina Petraş. Este inclus în Antologii internaţionale de poezie. În anul 2000 publică „MANIFESTUL COSMOARTEI”- nou curent artistic avangardis, cosmic, de inspiraţie SF, în poezia românească şi europeană a Mileniului 3 în care promovează FRATERNITATEA COSMICĂ ca şi CETĂŢENI AI COSMOSULUI-OAMENI COSMICI!”
 După asemenea prezentare, ne-am aştepta la un poem cosmic. Şi iată că-l avem în Antologie şi este, nici mai mult, nici mai puţin decât „CODUL GALACTIC”, pe articole, pe paragrafe, pe subiecte, scrisă în spiritul „fraternităţii cosmice”. Este destul de interesant pentru cei care preferă literatura science-fiction.
 VICTORIA FĂTU NALAŢIU – scriitoare şi pictoriţă, are în antologie
ALFABETUL DE DINCOLO DE CĂRŢI (Fragment).
 Este o istorioară foarte nostimă despre un bărbat căzut într-un şanţ, care filozofează cu nasul în noroi, iar o femeie, Suzana încearcă, făcând eforturi considerabile să-l scoată de acolo. El citează, când din Liviu Rebreanu, când din Petre Pandrea, când se crede Don Quijote, şi nu încetează să-i facă fetei complimente. Artista îşi ilustrează scrierea cu două acuarele reuşite.
 MARIA OLTEAN, bistriţeancă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, autoare a peste zece volume de versuri şi poveşti pentru copii, este la rândul ei artistă, având în Antologie şi o icoană pe sticlă.
 Poezia ei este de natură spirituală.”ZBATERE: E-o zbatere în sufletul vremii, / Ploile şterg zâmbetul oraşului / Şi insomnia se cuibăreşte. / Printre cuvinte / Găsesc dimineţi răstignite, / Întrebări ce rămân fără răspuns”.
 Autoarea mărturiseşte că-şi caută linştea „pe plaja cu nisipul sclipitor al poeziei”, şi nu ezită să spună: „Mă opresc în ultima vale luminată de fulger / Cu o lacrimă să mângâi pământul.” (În aceste zile).
 Poeziile acestei autoare sunt atât de simple şi expresive, încărcate de miez, încât par mici bijuterii e atârnat la piept, pe dinăuntru: „RĂDĂCINI DE POEZII: Demult / Locuiam în inima unei păsări, / Respiraţia îmi era atât de subţire / Că nici un înger n-o putea atinge. / Din cuvinte / Îmi construiam galaxii, / În priviri ascundeam misterul, / Din carne-mi creşteau rădăcini de poezii”.
 OVIDIU POJAR, sălăjean, autor al unei plachete de versuri intitulat: „Un alt anotimp”  a sosit la Boemia cu câteva poezii de dragoste, cu tâlcuiri bine alcătuite ca nişte parabole în versuri. STRĂIN SUNT ÎN OCHIUL TĂU: Închis în ochiul tău / ca un corp străin / simt cum lacrima / încearcă să mă elimine / cel mai dureros este că / nu ştiu dacă vreodată / ţi-am acoperit toată retina / dacă o vreme măcar / m-am legănat în privirile tale / sau am locuit acolo degeaba / cel mai dureros este că / nu pot ieşi singur / am nevoie de ajutorul tău / de lacrimile tale / ca şi până acum / numai că / de data asta / să mă înece / definitiv.”
 THEODOR RĂPAN – aproape că nu ai are nevoie de prezentare. Născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman; absolvent al Facultăţii de Drept – Secţia Juridică (Universitatea Bucureşti); atestat ca ziarist profesionist; consilier diplomatic în Ministerul Afacerilor Externe. Peste zece cărţi publicate, impresionante referinţe critice.
 El are o definiţie foarte  interesantă a Poetului: „POETUL: Acolo sus, neinventat încă, Poetul e glonţul de zăpadă al Cântecului! / Feriţi-vă! / Devenit sunet e atât de aproape, / un zeu răstignit / în scoica sidefată a mării, / apocalips al silabelor / între care, lumina furtunii alege / pentru ospăţul de taină, / pe ţărmuri, / una”. 
 Theodor Rîpan este un menestrel care caută necontenit metafore în nisipul mării. Pentru el, Cuvântul este  o  entitate vie, iar Poetul e slujitorul lui.
 Autorul oferă poeme minuscule, scurte respirări în spirit de haiku, în care esenţializează materia cuvântului. AŞEZĂMÂNT: Mai singur decât sunt / e doar Cuvântul. / La umbra lui sap unicul mormânt!”
RECUNOAŞTERE: Mai presus de orice / inima mea incendiindu-vă!”
ECOU: Eu am văzut glasul tăcerii / spărgând liniştea…”
VEGETALĂ: Ca un copac crescut în copac: / inima mea şi a ta. / Se apropie vara…”
ISPITA: Merg pe apă şi plâng: / sunt mersul aerului. / Chiar umbra lui…
Apoape panseuri, aproape definiţii lirice, aproape formulări axiomatice, miniaturile lui Theodor Răpan, conferă spiritului o stare de bine.
TRAIAN PARVA SĂSĂRMAN – tot scriitor năsăudean, a publicat patru volume de proze, iar acum oferă cititorilor proza: „Mâşu”  în care protagonist este un basarabean, fiu de jandar, ajuns inspector cu taxele. Autorul evocă acest personaj real, relatând unele întâmplări din munca lor de inspectori.
Hunedorean, ION SCOROBETE, autor al mai multor volume de versuri – are un mănunchi de poeme  despre viaţă, anotimpuri, iubire, şi încercări de filozofie  pe anumite teme. Se remarcă poemul: „IMPERIU MĂRUNT: în vârful piramidei stă viaţa şi / opusul ei / ce nu trişează / ci biruie împreună / precum boabele de fasole / căzute din traista de rafie lucrată / în vreun con al întunericului / se învăluie cu plapuma neagră / a humusului / ce n-a lăsat să-i scape / substanţele dense / celuloza / iar din acest adăpost  /interesant / înhăţă raza mult aşteptată / aidoma pruncului / sfârcurile / în ziua sorocită / când umede buze alungă / tristeţea / care-şi făcuse planuri / astfel prin vlaga hrănită a ţărânii / un ochi verde intens / râde ca un clopoţel atins din / întâmplare de o mână / nedibace / îşi suie veştmântul centimetru / cu centimetru / pe aracul orei nouă / se desfoliază / în spirală când să deschid şi eu poarta / să mă pierd în mulţimea de zgomote / ale oraşului”.
CONSTANTIN PAVEL este prezentat drept un artist de talie europeană. Nicolae Vrăsmas îi face un portret amănunţit privind viaţa şi opera acestuia.
Tot năsăudeancă este şi ANA ZEGREAN, care încheie ciclul antologaţilor din această frumoasă carte. Autoare a cinci volume de versuri şi participantă la numeroase volume şi antologii colective.
La Boemia, Ana Zegrean prezintă o suită de versuri în care răsună cântecul vieţii în întreaga natură: se agaţă cântecul / în copac / lutul frământă / visul de mâine / din coapsa dimineţii / clopotul respiră verde / îngenuncheat în memorie / firul de iarbă / îşi spală rugina / în bobul de rouă”. Alteori, poeta aude cum creşte sămânâţa lunii:sămânţa lunii: / creşte / întoarcerea în ţărână / pe marginea ferestrei / aripa îngerului / bate pulsul astral / mă cuibăresc / în propria-mi umbră / spre nefiinţă”
 O poezie plină de expresivitate şi de miez. Deşi scurte, poemele au un înţeles adânc şi o muzicalitate plăcută.
 Prin ansamblul său bine structurat, bine gândit, variat şi plăcut, volumul de faţă constituie o izbândă a spiritualităţii româneşti, nu numai din arealul bistriţean, dar cu deschidere către întreaga lume.
 

CEZARINA ADAMESCU
19 martie 2010
Solemnitatea Sfântului Iosif