Mărturii istorice
Sf. Sinod al B.O.R., în şedinţa sa de lucru din 10.02.2004, a reînnoit punctele de vedere şi recomandările din 13-14.02.1996 şi 23-25.02.2000, hotărând că, potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii Universale (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), membrii clerului nu trebuie să se implice în politică.
Iată  cum era privită această problemă cu un secol în urmă şi care a fost punctul de vedere al episcopului Dunării de Jos, Pimen Georgescu (viitor mitropolit al Moldovei), exprimat într-o circulară adresată protoiereilor eparhiei noastre, publicată în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, 1904, p. 1065-1969:
“Una din cestiunile care pentru preotul de azi ar trebui cât mai mult lămurită este şi aceea de a se şti până unde poate să’şi întindă el exercitarea drepturilor politice, ca astfel poziţiunea lui duhovnicească în popor şi activitatea lui pastorală să nu sufere nici o scădere.
În această privinţă, părerile poate că sunt diferite; după Noi însă, nu trebuie să aştepte nimic de câştigat pentru sine; de oarece misiunea preoţească nu justifică amestecul preotului în politică şi intrarea lui în rândurile acelor cetăţeni cari iau parte în luptele politice.
Din contră, prin aceasta preotul perde. Va perde demnitatea şi autoritatea sa pastorală chiar şi înaintea oamenilor politici care privesc în preot pe omul pacinic. Va perde încrederea păstoriţilor lui şi prin aceasta va înceta de a fi păstorul cel bun, care are în societate o misiune mare de îndeplinit – aceea de a învăţa pe popor perceptele sfinte ale Evangheliei cari reglementează nevoile vieţei omeneşti, adesea turburate de diferiute împrejurări. Căci: cum va putea el îndeplini această misiune, dacă mintea ca şi timpul sunt încredinţate de el numai în discuţiuni şi frământări politice? Cum va putea el propovădui oamenilor pacea pe care singur o tulbură, împărţind pe enoriaşi – cari sunt fiii lui sufleteşti – în tabere vrăjmaşe între ele şi faţă de el? Cum va putea el îndemna pe oameni la unire şi dragoste frăţească între ei, când singur, prin luptele politice, rupe legătura de dragoste duhovnicească, care trebuie să’l unească pe el de toţi enoriaşii lui? Şi câte alte neajunsuri pastorale, ba poate şi nenorociri pentru preot şi ai lui enoriaşi, izvorăsc din amestecul preotului în luptele politice.
Acestea sunt adevăruri reale, cunoscute şi de acei oameni cari cred că preotul se cuvine să ia parte în afacerile politice, întrucât şi Constituţia ţării îi garantează acest drept, ca ori cărui cetăţean.  Preotul, zic ei: «afară de biserică şi  de serviciile bisericeşti, poate şi este bine să se amestece în afacerile politice; el este cetăţean  şi nimeni nu’l poate împiedica de la exercitarea drepturilor politice cetăteneşti».
În adevăr, preotul român din fericire este şi cetăţean al Statului. El este os din oasele poporului român şi sânge din sângele lui. Această calitate a preotului este un bine pentru popor, fiindcă preotul are aceleaşi gândiri şi aceleaşi aspiraţiuni naţionale ca şi poporul; ba, lui i se impune datoria de a lucra cât mai mult pentru desvoltarea în popor a acestor frumoase simţăminte. Mai departe, această calitate a preotului este o bună garanţie şi pentru Stat, de oarece preotul este obligat de biserică de a lucra neîncetat pentru binele şi fericirea Statului,  căci dela binele şi fericirea Statului depinde binele şi fericirea bisericei; ştiut fiind că cetătenii Statului sunt şi fiii bisericei. Aceasta este adevărata învăţătură dată de Domnul nostru Iisus Hristos în privinţa raportului ce există între Biserică şi Stat.
Din acestea reiese că altul este câmpul de  luptă  al preotului decât acela al luptelor politice. El  trebuie să lupte  neîncetat contra  tuturor patimilor care din nenorocire, şi maiales în timpul de faţă, slăbesc neamul nostru românesc, atât din  punctul de vedere moral, cât şi din punctul de vedere fizic. El trebuie să lupte în cursul întregii lui vieţi, împins  de dorinţa unui adevărat părinte de a lumina  poporul încredinţat conducerii lui, formând din el adevăraţi creştini cari să’şi iubească  religiunea şi biserica noastră strămoşească, ca şi cum se iubesc pe ei înşişi; tot aşa să facă din ei adevăraţi cetăţeni, fii iubitori de ţară şi de neam, buni gospodari, gata de a face  toate sacrificiile pentru înflorirea şi siguranţa Statului nostru românesc (…).
Preotul este cetăţean şi drepturile lui să’i fie considerate ca drepturi sfinte cetăţeneşti, pentrucă ele sunt nişte podoabe scumpe, ca pentru ori ce cetăţean, dator  fiind a le păstra cu cea mai mare sfinţenie.
Să nu se uite însă că după o logică sănătoasă şi după o minte limpede, care trebuie să prezideze când este vorba  de rostul Bisericei şi al preotului ei în Stat, că drepturile politice ale preotului şi exercitarea lor, deşi garantate prin Constituţia ţărei, totuşi din cauza misiunei celei sfinte pe care în numele Bisericei, preotul este chemat a o îndeplini în lume, aceste drepturi sunt în(tru)câtva limitate.
Dreptul politic constituţional al preotului trebuie să se mărginească pur şi simplu numai la acel vot, dat în deplină conştiinţă şi cu toată demnitatea cerută dela un preot păstor, părinte sufletesc al tuturor cetăţenilor sau al tuturor enoriaşilor lui, cari toţi îl privesc şi îl numesc “părinte” şi “tată”.
Să se ştie dar, că preotul, deşi este cetăţean al Statului, se deosebeşte de ceilalţi cetăţeni prin anumita sa misiune preoţească ce o are de la Dumnedzeu, care deosebire a fost recunoscută de societatea omenească din timpurile cele mai vechi, acordându-i unele privilegii sau scutiri legale, care nu le au ceilalţi cetăţeni.
De acest fapt ţinându-se socoteală, urmează că preotul nostru trebuie să fie pe deplin convins că: sfânta lui misiune preoţească este una şi aceeaşi, fie în biserică, fie afară de biserică; cu alte cuvinte: preotul este şi trebuie să fie pretutindenea şi totdeauna numai preot”.
                                                              A consemnat, Violeta Ionescu