Pictez cu pietate aceste rânduri ce se vor iconice, când clipele unei nopţi de vară (încă) îmi vămuiesc somnul, în loc să-mi legene făptura între nemărginirea stelelor şi „cuminţenia pământului”, care, mai adesea, pune între noi, muritorii, semn de egalitate întru cele mărunte şi fireşti: dragoste şi frustrare, bucurie şi deznădejde, lumini şi umbre.
Cu aceste frământări şi impulsuri sufleteşti, îmi îndrept gândul spre Cuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc – figură emblematică a spiritualităţii româneşti, acum, când se îndreaptă cu bunătate duhovnicească spre chemarea Domnului, sădind în aureola veacului său izbânzi monastice, alături de alţi corifei ai ortodoxiei noastre. Vine pe lume la 15 august 1914 (în preajma Marelui Măcel Mondial!), într-o familie numeroasă, fiind al şaptelea copil al soţilor Vasile şi Stanca. Imaginea satului natal Misleanu – Perieţi din necuprinsul Ialomiţei avea să-l fascineze mai apoi tot restul vieţii.Bărăganul Ialomiţei atrăgea ca un magnet! Aici prinde contur paradisul primordial, aici coborau cu turmele şi se înfrăţeau păcurarii ardeleni şi armânii din Machidonia, aici îşi juruiau credinţă şi prieteşug străvechii românii contemporani cu începuturile Mioriţei. Pruncul cu „dor de Hristos” se remarcă de la vârstă fragedă prin aptitudini intelectuale şi fizice, în el crescând neîncetat dorinţa (refuzată iniţial) de a sluji Domnului la vreo mânăstire.
Tânărul Anghel (ce nume predestinat, ÎNGER, adică!), intră în cinul călugăresc la 15 ianuarie 1947, la Mânăstirea Cozia şi primeşte tunderea în monahism, doi ani mai târziu, la Mânăstirea Antim – Bucureşti, pe seama Mânăstirii Sihastria – Neamţ, „prin aprobarea expresă a Patriarhului Iustinian”. Un an mai târziu, în data de 26 septembrie 1950, este hirotonit preot „pe seama Mânăstirii Slatina-Suceava”, (de ziua Sfântului Ioan Evanghelistul), la recomandările părinţilor Ilie Cleopa şi Paisie Olaru, care văd în preaumilul monah pe cel chemat să ziduiască cetate de credinţă şi „turnuri de frăţie” spre ajutorarea atâtor suflete în derivă.
După mulţi ani de închisoare nedreaptă şi prigoană comunistă, părintele Arsenie îşi poartă cu smerenie Cuvântul lui Dumnezeu ca preot paroh prin Ardeal, după care vine preot la Mânăstirea Cheia. Ajunge, mai apoi, după numeroase peregrinări, monah la Mânăstirea Cernica – un an şi jumătate.
În tot acest timp s-a bucurat de prietenia şi ajutorul dezinteresat al stareţului Ilie Cleopa, cel „care a învăţat lumea să ştie să moară”! Din anul 1976 este preot slujitor şi duhovnic la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.
Ştiam câte ceva despre Părintele Papapcioc mai mult din auzite, şi aceasta numai după „optzeşinouă”, când am scăpat de vântoasa pustiului roşu. Şi iată că am primit binecuvântarea Preacuviosului în vara anului trecut, în tihna mânăstirii de la Pont, aprinzându-mi „sufletul de bucurie, dăruindu-mă rugăciunilor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi”… Am avut privilegiul să-i fiu în preajmă câteva zile, să mă aflu sub oblăduirea ultimului mare Sfânt trăitor pe pământ românesc. L-am aflat într-o convalescenţă prelungită, înconjurat de dragostea celor din jur. Credincioşi din toate părţile lumii aşteptau cu orele ca El să iasă în pridvorul chinoviei în care-şi purta suferinţa (şi bucuria!) alintului printre cărţi şi să primească mângâierea din milostivirea preafericitului părinte. Bătrâni şi tineri, teferi şi bolnavi, mireni şi feţe bisericeşti, toţi aşteptau cu luare-aminte, pregătiţi parcă pentru spovadă şi împărtăşanie. Mulţi lăcrimau şi-şi rupeau durerile în gând, sub mâna firavă şi verbul încărcat de har al celui trimis de Dumnezeu să le smereasca inima… Când mi-a venit rândul să primesc binecuvântarea, viscolul împietrit în mine s-a topit ca o statuie a iernii în zile de vară, pumn de ţărână amestecată cu lacrimi şi dor de eternitate m-am petrecut după umbră, am devenit uşor ca fulgerul şi m-am supus rugăciunii cu umbletul moale din catifeaua versetelor izvorâte ireal de molcom parcă din toata fiinţa Sfântului: „…Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua / De lucrul ce umbla în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază…” Ascultam şi mai mult simţeam, extaziat, că fără de mine, cu toata făptura, „vedeam” smerit aievea blândeţea, bunătatea şi iubirea marelui Duhovnic. Când am sărutat mânuţa diafană a păstorului de suflete, ştiam că duşmanii îmi sunt departe, „duşi pe pustii”, spectre ale întunericului biruit de Lumină.
Suferind, se vedea bine, zilnic ieşea în pridvor pentru a-şi blagoslovi credincioşii. Avea şi momente de serafică mulţumire, când adăsta mai mult pe treptele chiliuţei, mângâiat de razele soarelui spre apus şi scruta cu înţelegere forfota celor veniţi la închinare. O scenă memorabilă am surprins-o în liniştea unei amiezi aţipite-n mireasma potopului de flori din grădina mânăstirii, când Preacucernicul s-a prefăcut deranjat de anturajul ce-l venera în tăcere şi nu se dădea dus cu niciun chip din preajma Sfinţiei Sale. Şi-a strâns el atunci puterile şi a ridicat glasul mucalit: „Ce v-aţi înţepenit aici? Ia vedeti, c-acuş vă-mbrac pe toţi în negru…”. După care a prins a zâmbi cu multă mulţumire, ca după o poznă bine ticluită, ochii i-au râs în cap şi … s-a pornit un haz general! Lumea a gustat gluma, fiecare încerca să-şi justifice prezenţa lângă Părintele şi nu s-a supărat nimeni. Nici că se putea altfel!
Închei cu gândul că Sfântul Arsenie îsi va oglindi etern frumuseţea spiritului în ochii rîndunelelor găzduite sub streaşina de mânăstire şi sper că profunzimea cugetărilor sale se va preface, pe înţelesul tuturor, într-un cântec al iubirii şi al speranţei: „Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că Îl recunoşti, Multmilostiv şi Iertător, te va căuta El Singur, te va găsi, te va îmbrăţişa… şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu de fapt nu L-ai părăsit…”