PATRU DECENII DE CULTURĂ ŞI ARTĂ NEÎNTRERUPTE
          -evocare-

 N-aş fi scris niciodată despre mine în acest chip, dacă n-aş fi fost provocată de o minunată animatoare culturală, poeta, publicista şi promotoarea culturală, un nume notoriu în acest domeniu, care m-a invitat să-mi depăn amintirile, legate de lăcaşul de cultură unde, pot spune că s-a  întâmplat o mare parte din viaţa mea şi de care sunt legată afectiv şi efectiv de când eram adolescentă. Este vorba de poeta si publicista Angela BACIU, cea veşnic îndrăgostită de cultură şi artă.
 Ce înseamnă un locaş de cultură? Pentru mulţi, nu prea are nici o semnificaţie. Trec pe lângă el mai departe, nepăsători.
 Pentru mine a însemnat mai mult decât orice alt aşezământ cultural din oraşul meu: mai mult decât un teatru, mai mult decât o galerie de artă, mai mult decât o sală de lectură sau o bibliotecă publică. Pentru că ea le cuprinde pe toate acestea şi încă multe altele.
 Dincolo de instituţia în sine, în al cărei titlu intră şi răspunsul, Casa de Cultură a Sindicatelor  înseamnă viaţă, mod de existenţă, pasiune, rost, menire, temei. Înseamnă totul. Un rol fundamental exercitat de o instituţie care mi-a dăruit şi căreia i-am dăruit, cele mai frumoase clipe - convertite în ani de bucurie, fericire, emoţie, împlinire. Cum? Simplu. Aici s-au petrecut toate evenimentele vieţii mele.
 De la o vreme, anii devin etate. Vârsta te obligă la bilanţuri, chiar  dacă nu definitive, măcar provizorii. Bilanţuri rodnice - ca să folosesc o sintagmă demonetizată.
 Aici s-au întâmplat toate: primii fiori adolescentini de iubire,  fiindcă tot aici m-am îndrăgostit, descoperirea capodoperelor literaturii universale, creşterea în educaţie şi cultură, formare profesională, formarea spirituală, prin absolvirea unor şcoli şi cursuri, emoţiile examenelor profesionale de mai târziu. Şi delectarea, care atingea fericirea la zeci şi sute de spectacole unde am participat ca interpretă ori  ca spectatoare. Şi tot aici am dansat la primul bal adevărat care nu semăna deloc cu discotecile de mai târziu.
 Apoi, lansarea primului volum de versuri într-un cadru colegial, cu membrii cenaclului „Păstorel Teodoreanu”,  participarea la întrunirile şi spectacolele cenaclurilor literare „Ştefan Petică”, „Păstorel”, „Verva”.

 Tot aici am reorganizat şi condus cenaclul „Ştefan Petică redivivus - sau Noua Şcoală de Frumos” - cu scriitori consacraţi,aspiranţi la marea literatură. Aici am jucat principalele roluri în zeci de spectacole ca actriţă a Teatrului Nostru, sub regia şi îndrumarea regretaţilor actori Lucian TEMELIE şi Stela Popescu-TEMELIE. În acest locaş participam, e adevărat, pe linie profesională, la adunări, conferinţe, şedinţe, cursuri de perfecţionare a pregătirii profesionale, cu atestare pe post, legate de profesiunea de bibliotecară pe care am exercitat-o toată viaţa. Tot aici am primit zeci de diplome, insigne, medalii, însemne de preţuire.
 Pe atunci Casa de Cultură  a Sindicatelor avea în frunte un om foarte capabil şi inimos, deschis către tot ceea ce înseamnă cultură: domnul Ioan MANOLE. Cel care mă striga, în chip de alint: Crizantema.
El a asistat la toate momentele mele petrecute aici. Pentru că era prezent toată vremea în Casa de Cultură a Sindicatelor, si era foarte receptiv şi deschis la orice idee şi proiect nou. El ne-a îndemnat să creăm un cenaclu aici, a fost iniţiativa sa; tot el a fost cu ideea înfiinţării unui colectiv de teatru, al cărui regizor era domnul TIMOFTE. Multe, multe piese au văzut aici luminile rampei. Scena, foarte generoasă, a permis montarea unor piese cu distribuţie mare şi cu decor clasic. Toate spectacolele de revistă şi brigadă artistică ale Combinatului Siderurgic Galaţi s-au desfăşurat aici. Scena a fost bătătorită de picioarele a mii de dansatori populari, ori de balerini în spectacole de balet clasic şi modern. Pe scenă s-au mai desfăşurat şi foarte multe spectacole de poezie, epigramă, umor, revistă.
 Privesc înapoi cu lacrima emoţiei în piept, pe obraz, în suflet, în gând. Pare că nimic nu s-a schimbat. Clădirea - aceeaşi - săli, holuri, foaier, sală de spectacole, săli de conferinţe, săli de cursuri, birouri.
 Doar noi suntem alţii.
 Întrebare retorică: De ce nimic nu mai e cum a fost?
 De multe ori în ultimii ani am vrut să-mi regăsesc propriile urme, stările acelea mirabile, de har şi de bucurie lăuntrică pe care le-am simţit de atâtea ori.
Erau altele. Şi personajele schimbate. Nu mă mai cunoşteau, nu-i cunoşteam şi mă simţeam stingheră. Dar m-am încăpăţânat să rămân fidelă începuturilor şi vin şi astăzi la cenaclul „Verva”, mai rar, de adevărat, să-mi întâlnesc colegii şi să petrec două-trei ceasuri, citindu-ne creaţiile. Atmosfera fabuloasă a rămas încă.
Vin şi la spectacole, la bibliotecă, devenită Filiala „V.A.Urechia”, dar păstrând acelaşi miros de incunabul, de carte veche, de spirit.
 Până când ne-au împrăştiat regimul şi vremurile, eram un colectiv de bibliotecare din sistemul sindical care ne întruneam destul de des, fie la activităţi profesionale, în biblioteca  unde lucrau Gabriela ROIBU şi Maria CONSTANTINESCU, fie la sărbătorirea uneia dintre noi, prilej de mare bucurie a reîntâlnirii, fie la alte activităţi organizate împreună: lansări de carte, expoziţii, întâlniri cu scriitori gălăţeni şi din ţară, recitaluri de poezie.

 Cercurile formatoare nu ştiu dacă mai există astăzi, ori cel puţin în aceeaşi formulă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Vremurile au evoluat, fie în bine, fie în rău. Şi noi ne-am maturizat, o dată cu ele.
 Câte formaţii artistice s-au desfiinţat, locul lor luându-l discotecile, fără orchestre, fără taraf, fără ansambluri artistice de dans modern ori tradiţional.
 E bine, e rău? E ALTFEL.
 Amintirile curg nestingherite, în devălmăşie. Nu mă străduiesc să le ordonez, să le dau o cronologie firească. La ce ar folosi? Le las să mă inunde în voie. Sunt la discreţia lor. Persoane, frânturi de spectacole, de repetiţii, clipe de neuitat se perindă pe cerul inimii mele.
 Aici l-am cunoscut în februarie 1977 pe marele şi genialul Toma CARAGIU, Nea TOMIŢĂ - cu ochelarii săi rotunzi şi cu şepcuţa albă care-i dădeau un şarm deosebit. Era la cabina de machiaj în pauza unui spectacol de la „Lucia Sturdza Bulandra”. Trupa noastră, condusă de Lucian TEMELIE  urma să aibă repetiţie de noapte cu piesa „Înşir-te mărgărite” - feeria lui Victor EFTIMIU, în care eu jucam rolul absolut încântător al Vrăjitoarei şi mă transformam în asemenea chip încât am speriat copiii unei prietene, aşteptam să se elibereze scena şi să putem intra în repetiţii.
Ne-am întâlnit cu Nea TOMIŢĂ  pe culoar şi regizorul nostru ne-a făcut cunoştinţă. Era aşa cum îl vedeam la televizor, un om foarte prietenos, minunat. Exercita o fascinaţie grozavă, mai ales asupra noastră, a actorilor semi-profesionişti din trupa Teatrului nostru.
 Peste doar două săptămâni, avea să sfârşească sub …dărâmături, alături de bunul prieten şi regizor Alexandru BOCĂNEŢ  în cutremurul din 4 martie.
 Astăzi, toate sunt umbră şi vis.
 Nici Lucian TEMELIE nu mai e. Nici Stela Popescu TEMELIE. Mulţi colegi  au plecat şi ei să joace pe altă scenă, infinită,  azurie, obosiţi şi răniţi de viaţă.
 Strângem rândurile. Ne e frig.  Mult frig am strâns în oase.  Privesc în jur şi constat că suntem din ce în ce mai puţini şi mai singuri. Erau vremuri austere, se făcea economie la tot, inclusiv la viaţă.
 Ne încălzeam la focul privirilor şi transpiram jucând roluri magistrale, în piese celebre.  Uneori, samovarul rusesc ce ţinea loc de recuzită în piesa „Căsătoria” lui GOGOL, chiar ne oferea ceai fierbinte cu bomboane umplute cu miere de albine, fiindcă zahărul se dădea… la cotă. Dar, ne săturam cu nimic şi împărţeam acest dulce nimic, frăţeşte, colegial, fără patimi, fără ranchiună.
 Flacăra focului sacru ne ţinea. Ea nu s-a stins niciodată.

 O întreţineam noi, trupa de teatru, ori colectivul cenaclului, prozatori, poeţi, umorişti, caricaturişti, în frunte cu regretatul poet Ion CHIRIC - preşedintele cenaclului „Ştefan Petică”,  (iată, astăzi cenaclul a reînviat,  el se numeşte „Cenaclul din Ateneu” şi este condus, bineînţeles, de poeta Angela BACIU, astfel… tradiţia merge mai departe), Florin  CRISTEA - preşedintele Cenaclului „Verva”, cu dr. Paul DUMITRESCU, preşedintele cenaclului „Păstorel”.
Chiar dacă mai erau animozităţi între ei, între noi, ele erau lipsite de fundament, fără ranchiună, erau constructive, fiindcă stimulau la creaţie, la autodepăşire.
 O casă de cultură este prin ea însăşi un aşezământ complex. Poate cel mai complex. El nu se rezumă doar la teatru ca dramaticul gălăţean „Fani Tardini”, doar la muzică precum muzicalul „Nae Leonard”, doar la carte precum  Biblioteca publică „V.A.Urechia”, doar la simeze ca  galeriile de artă „Nicolae Mantu”, ori spaţiile expoziţionale pentru fotografii artistice. E adevărat că în ultimii ani s-a încercat o sintonie a artelor, organizându-se manifestări complexe în care se îmbinau în chip fericit toate aceste arte: pictură, sculptură, muzică, teatru, poezie, fotografie, alte arte vizuale, inclusiv proiecţii de film.
 Într-o casă de cultură ai de unde alege, după  gust şi după aptitudini.
 Pe atunci existau cercuri de croitorie, de secretariat, de informatică, de limbi străine, de teatru, de muzică, cercuri ştiinţifice, întreaga paletă educaţională, menită să formeze omul complex de astăzi.
 Poate în aceasta consta importanţa ei, că nu te dezvolta unilateral, ci cât mai complex, îţi deschidea toate orizonturile cunoaşterii şi îţi dezvolta simţul estetic şi artistic.
 Şi cenaclurile erau, la rândul lor complexe, science-fiction, de literatură, de umor, de caricatură, de arte vizuale ş.a.
 40 de ani rodnici  petrecuţi într-un locaş de cultură. Nu-mi vine să cred, deşi nu e o glumă, nu e un vis. Nici minciună nu e. Eram abia ieşită din copilărie şi tare timidă. Tocmai se inaugurase noul locaş de cultură, cu denumire care ni se părea foarte frumoasă: Casă de Cultură a Sindicatelor. Aşadar, o casă. Cine nu se simte bine într-o casă? Mai ales într-o casă nouă, iluminată feeric, modernă, bine aerisită şi bine încălzită? Respira prospeţime, tinereţe, voioşie, încredere. Te îmbia cu dulci promisiuni, ca o iubire nouă. Şi era ceva atât de rar în peisajul urbanistic: construcţia unei case de cultură.
 Fiind o fire hipersensibilă, înclinată spre artă şi cultură sub toate formele ei de expresie, imediat mi-am agăţat Visul de ea. Mai fusesem înscrisă, în clasa a doua la Cercul literar al Casei Pionierilor, cum era pe vremuri. Şi acolo mă simţeam minunat. Dar aici, era tot ce văzusem mai frumos şi mai îmbietor, eu, o dunăreană, născută la mahala, printre pescari, ale cărei distracţii se rezumau doar la plimbările cu barca pe Dunăre. E adevărat că eram înscrisă la multe biblioteci.
Aşa că n-am rezistat tentaţiei şi m-am înscris şi la biblioteca de aici, o Împărăţie, un palat feeric, de unde niciodată nu mă înduram să plec, până nu mă invitau bibliotecarele afară. Aveau să-mi devină colege după câţiva ani. Dumnezeu să le odihnească în pace, că multe îndrumări mi-au dat. Citeam mult şi doar cărţi dificil de digerat: „Punct contrapunct” - Aldous Huxley; Ştefan Zweig -„Secret arzător”; clasicii ruşi: Dostoievski, Tolstoi, Cehov.
  Bibliotecara, Gabriela ROIBU mă suspecta că nu le citesc şi îmi cerea, la înapoiere să-i fac rezumatul cărţii. Aşa am învăţat să povestesc despre cărţi, pentru că asta mă obliga în conştiinţă. Citeam enorm. Aşa cum am spus, încă din clasa a cincea, eram înscrisă la 8 biblioteci publice şi niciodată nu încurcam cărţile şi termenele de restituire.
 E cel puţin ciudat cum s-a legat destinul meu de cel al acestui aşezământ de cultură. Din toate punctele de vedere.
 Aici, în 1970, după terminarea Liceului „Mihail Kogălniceanu” - secţia umanistică, am început cursurile de 2 ani-seral, de steno-dactilografie, mai întâi cu doamna Zenovia IONESCU. Aveam cursuri de două ori pe săptămână, dar Casa de cultură o vizitam aproape zilnic. Mă tentau spectacolele, conferinţele, întâlnirile cu personalităţi de marcă ale culturii româneşti, cu deschidere universală. Aici am audiat conferinţele doamnei academician Zoe Dumitrescu-BUŞULENGA, în câteva rânduri, intrând în dialog cu tinerii despre Mihai EMINESCU. Era pentru mine cel mai fascinant spectacol, s-o ascult cu respiraţia întretăiată pe această Mare Doamnă a culturii româneşti.  Îmi notam cuvânt cu cuvânt, mai ales că învăţasem să scriu repede de la cursul de steno. Nu voiam să pierd nimic.
 Tot aici l-am ascultat în mai multe rânduri pe părintele Teofil PÂRÂIANU răspunzând la întrebările şi neliniştile omului, în special, tinerilor, în legătură cu postul, abstinenţa, mântuirea.
 Aici am văzut mari spectacole de opera, balet: „Lacul lebedelor”  montat de Opera Română din Bucureşti, baletul „Peer Gynt” - după muzica lui Edvard Grieg, „Nabucodonosor” pusă în scenă de Teatrul muzical „Nae Leonard”, maraton de piese de  teatru la Festivalul despre Arta Comediei, cu cele mai prestigioase teatre din Bucureşti şi din ţară, i-am putut vedea pe marii noştri balerini, superbi, minunaţi Anne Marie VRETOS, Tiberiu ALMOSNINO şi mulţi alţii.
 Lumini de gând, lumini de suflet, strecurate timid şi convertite în lacrimi de bucurie, de emoţie, de fericire, pentru că arta îţi poate oferi această bucurie perfectă,  lăuntrică, neasemuită şi neasemănătoare nici alteia.
 Nu ştiu să-mi gestionez emoţiile. Ele mă copleşesc şi mă depăşesc, mai ales acum, la ceasul retrospectivei. E mai mult decât o întoarcere Acasă după o lungă peregrinare.  E un loc pe care-l regăsesc, de fiecare dată altfel, mereu acelaşi, în inima mea, exercitând aceeaşi magie, aceeaşi forţă de atracţie,  recunosc luminile, umbrele, spiritul acestui loc, golurile şi împlinirile acestuia, dar, reflectându-le pe toate într-o Lumină nouă, desăvârşită, poate cea adevărată, poate singura, care se identifică, de fiecare dată cu idealul. Pot acum să-mi cercetez amănunţit universul sufletesc.
 Îmi las deseori amintirile să se reverse în aval, şi - nu de puţin ori - în amonte - la anii când viaţa rodea fructe de har, fructe revene, parfumate, îmbietoare. Nu le chem dar nici nu le alung. Am destule motive să cred că ele îmi vor sta chezăşie. Alături de zeci de afişe, de diplome, de fotografii, de pliante, fluturaşi, postere, articole din reviste, ziare care depun pentru mine mărturie.
 Cât m-a costat? Ce importanţă mai are? Şi cui ar folosi această informaţie? Oricum, a fost o viaţă de jertfă fericită, încununată cu lauri. Din zorile existenţei până-n amurg, drumul a fost deseori anevoios şi a necesitat în primul rând dăruire, dragoste, disponibilitate, spirit de sacrificiu. Nu sunt vorbe mari, ci doar lucide.
 Dar, spun acum, la ceas de bilanţ, că a meritat cu prisosinţă efortul, şi că astfel de viaţă m-a  împlinit spiritual şi m-a făcut să răzbat prin povârnişurile şi văile, uneori abrupte, ale existenţei. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus până aici, că a fost alături de mine tot timpul şi mi-a îngăduit această privire retrospectivă. Cât voi mai străbate, de aici înainte, doar El ştie. Eu ştiu că, o dată pornit un drum, nu mai poţi da înapoi şi nu poţi privi cu mânie în urmă.
 Sunt recunoscătoare peste măsură, conducătorilor acestui locaş de cultură de atunci, de acum - d-lui Ovidiu Ioan MANOLE (fiul regretatului director Ioan MANOLE) - care continuă opera spirituală a tatălui său -  că n-au lăsat să se stingă, ci au întreţinut, chiar şi în vremuri potrivnice, flacăra focului sacru, cel fără de cenuşă.
 Şi mai ales, mulţumesc cu recunoştinţă, şi promotoarei culturale, poetei Angela BACIU, că mi-a prilejuit acest… pelerinaj la templul unei vechi pasiuni, de care nu pot cu nici un chip să mă lepăd.
 

Galaţi, 28 octombrie 2009
Cezarina Adamescu