http://colinde-craciun.org/2010/12/colinde-de-craciun-andreia-r-botis-o-voce-minunata/

Ne primiţi cu colindul?
Venim din Canada să vă facem o urare şi să vă povestim de-ale noastre, de pe aceste meleaguri.

DESCHIDE UŞA,CREŞTINE,
CĂ VENIM ŞI NOI LA TINE!…

Nu intenţionam să mai mă las furată de condei şi iarăşi să scriu despre Sărbătorile de iarnă şi cu atât mai puţin să trimit aceste rânduri în ţară. Gândeam că orice-aş mai scrie despre aceste sărbători, n-ar mai putea fi o noutate, totul se ştie din moşi-strămoşi, iar cei din ţară ştiu ce foc avem noi pe inimă în aceste zile. Voiam  doar să trăiesc pur şi simplu bucuria acestor zile abandonându-mă, ascultându-mi doar trăirile interioare. Dar se vede treaba că acolo au fost prea multe voci şi polifonia lor s-a transformat în cuvinte şi cuvintele aproape că au hotărât singure cum să se aranjeze pe hârtie după noi orânduiri apărute în urma experienţei în ale scrisului. Aşadar, nu despre noutăţi vorbim în aceste zile, ci despre trăirile noastre care sunt întotdeauna vii, proaspete, oriunde ne-am afla, aşa cum redescoperim în fiecare an, în decembrie, acea bucurie proaspătă  a sărbătorilor de iarnă ca pe o noutate. Se redeşteaptă în noi dorinţa de a merge pe drumul Magilor – înţelepţii vremurilor de atunci – pentru a ne întâlni cu Iisus care a îndumnezeit lumea prin Naşterea şi jertfa Sa.
La sfârşitul unui an petrecut cu fel de fel de întâmplări, este o mare binefacere să ne adunăm şi să petrecem împreună un moment sfânt de mare sărbătoare. Zilele de bucurie sunt mult mai puţine în prea repede trecătoarea noastră viaţă, decat cele în care ne confruntăm cu necazurile, neîmplinirile, încordarea în efortul de a atinge un scop, ori zilele cenuşii despre care nici nu ne mai amintim că le-am trăit.
Sărbătoarea Naşterii Domnului, trimis de Dumnezeu pe pământ, este cea mai frumoasă şi cea mai iubită dintre sărbători  şi este traită cu bucurie atât de cei mici, cât şi de cei care s-au îndepărtat de anii copilăriei. Este o sărbătoare cu trăiri speciale care rămâne în noi oricâte valuri ne-ar vântura viaţa, oriunde ne-am afla şi orice condiţii de viaţă am avea. Această Sfântă Sărbătoare ne uneşte pe toţi în faţa minunii Naşterii Mântuitorului lumii vestită de Ingerul trimis de tatăl Ceresc: “Lui Dumnezeu slavă, pe Pământ pace şi între oamnei bună învoire”.
In Canada, începând  din primele zile ale lunii decembrie, ba chiar si mai devreme, de pe la mijlocul lunii noiembrie, treptat, treptat, prinde iarăşi contur forfota oamenilor pentru pregătirea acestor sărbători. Tot ce ne înconjură, parcă şi văzduhul, totul vesteşte Naşterea Domnului – începutul unei noi creaţii. Totul ne îndeamnă să ne pregătim pentru această frumoasă sărbătoare care aduce sentimentul de mare bucurie a luminii divine, fiindcă facem parte din rânduielile lui Dumnezeu, ne dă senzaţia de bunăstare, dorinţa de a fi mai buni. Nu ne putem sustrage acestei vrăji, acestor trăiri cu o putere aşa de mare asupra noastră, capabilă să  îmblânzească şi pe cei mai înrăiţi oameni. Chiar dacă în aceste zile nu reuşim să anulăm toate asperităţile, măcar le mai rotunjim,  mai uităm puţin că am eşuat de prea multe ori de pe puntea încrederii în oameni.
Pe pământul american, sunt deosebit de bogate şi de încântătoare  podoabele acestor sărbători, iar luminile sunt de-a dreptul feerice, dar pentru noi, românii,  există unele cu totul speciale, pentru care nu plătim nimic – amintirile. Zilele acestea nu sunt numai zile de sărbătoare, sunt şi zile de retrăiri ale anilor de care nu ne-am despărţit niciodată, chiar dacă timpul a mai schimbat câteva contururi. Cântând aici colindele noastre dragi, ele ies din pieptul nostru cu o emoţie specială şi nu de puţine ori cu o lacrimă strivită între gene, aşa cum remarcă neamurile care ne vizitează în aceste sărbători, emoţionaţi mai ales de emoţiile noastre. Ne vin în minte nenumarate imagini răvăşitoare de trăiri, pentru că ele ne transferă în lumea copilăriei de care n-am putut şi nici n-am vrut să ne despărţim sau să o destrămăm atunci când am crescut şi am continuat să împletim armonios firescul cu supranaturalul şi să spunem că Moş Crăciun există cu adevărat. Avem nevoie de acest univers mai ales noi, cei ce trăim departe de locurile în care ne-am născut şi sufletul nostru nu s-a sudat complet cu noile noastre locuri – frumoase şi ele, dar care nu sunt rupte din noi. Cu precădere în aceste zile, sufletul nostru îşi caută drumul acolo unde ştie el că este “acasă”, în locul acela unde am simţit starea de bine şi de îmbelşugare, când eram siguri că nimic rău nu ni se poate întâmpla, pentru că asupra noastră vegheau părinţii. Toţi retrăim imagini ale locurilor necuprins de frumoase din lumea inocenţei, imagini pe care le-am trăit parcă nu demult, dar evoluţia tehnicii de acum îţi lasă impresia că aparţin totuşi altui secol. Se derulează viu imaginile casei părinteşti sau a bunicilor de la ţară, cu zăpada din care abia mai zăream gardurile, ori aşezată sub formă de căciuli în vârful ulucilor sau pe oalele răsturnate cu gura în jos în vârful parilor, cu pomii lăsându-şi în jos crengile încărcate de zăpadă ca într-o plecăciune, cu ţurţuri la streaşini, cu geamurile încărcate cu steluţe de gheaţă. Chiar aşa…de când oare n-am mai văzut cum gerul pune steluţe pe geamul odăilor noastre? Nu cumva a fost acum, nu chiar de mult, dar am uitat noi să ne îndreptăm ochii spre ele ?! În casă parcă văd pâlpâind lumina lămpii atârnată pe perete într-un cui. Simt căldura domoală a lemnului ars, troznind, ori bolborosind câteva fire de apă rămasă printre crăpăturile lui, ori sărind scântei din jărăgaiul răvăşit de vătrai. Simt plutind în aer mirosul sărmăluţelor, caltaboşului, cârnaţilor cu puţin miros de usturoi, miros de ţuică fiartă, de vin bun, zaibărul din Ţigăneştiul copilătiei mele, adevărată putere a ursului, apoi mirosul de cozonac frământat îndelung în copaie, cu multe ouă, ca să aibă culoarea galbenă şi îndulcit cu zahăr în care stătuse o vreme mai multe batoane de vanilie, cozonaci cu nuci, cu mac, cu stafide, plăcintă cu mere, cu brânză, cu varză…
Era sărbătoarea familiei, dar parcă întregul sat făcea parte din această familie.
Culmea fericirii copilariei noastre o atingea ziua de “colindeţi”, ziua când colindatorii deschideau uşile caselor şi inimile oamenilor. Colindam prin sat purtând în ochi sfinţenia îngerilor. Primeam cu bucurie bobârnaci, mere, nuci, bomboane, care erau foarte preţuite în acele vremuri, covrigi pe care acasă îi înşiram pe o sfoară şi îi atârnam în cui, mâncându-i cu oarecare socoteală. Bucuriile astea se prelungeau până după Anul Nou cu tot alaiul de frumoase tradiţii în care eram implicaţi, Bradul, sosirea lui Moş Crăciun, Steaua, Pluguşorul, Sorcova, Capra…toate acele răscolitoare frumuseţi care astăzi formează izvorul tulburatoarelor noastre amintiri.
Acum, în lumea în care trăim, păstrându-ne tradiţiile, l-am îndrăgit totuşi  şi pe veselul Santa Claus, pe care-l întâlnim peste tot şi abia aşteptăm  să îl vedem defilând în carele alegorice care deschid sau închid sezonul sărbătorilor de iarnă alături de soţia sa, vesela Crăciuniţa, căci preţuind familia, canadienii i-au întregit şi lui familia, ca să-i fie bucuria depliă. Ne bucurăm din plin de amploarea acestor forme de sărbătorie a Naşterii Domnului de pe pământul canadian, dar toate acestea le aşezam alături  de cele pe care le retrăim din amintirile uneori mai vii chiar decât au fost când ne-am aflat în vârtejul  lor, căci depărtarea le dă o aură specială.
Din îndepărtata Canada, vă facem urarea:
SĂ VĂ FIE CASA, CASĂ,
SĂ VĂ FIE MASA, MASĂ!
LA ANU ŞI LA MULŢI ANI!
SFINTELE SĂRBĂTORI SĂ LUMINEZE ŞI SĂ ÎNCĂLZEASCĂ INIMILE ROMANILOR DE PRETUTINDENI, SĂ ADUCĂ BINELE ÎN ŢARĂ, PE PĂMÂNT PACE ŞI  ÎNTRE OAMENI BUNĂ ÎNVOIRE!
SĂRBĂTORI FERICITE!
Elena Buică – Toronto