Uşor, uşor, îmi pierd din zâmbet, Doamne,

Ceva în suflet nu-mi mai dă fior,

Sunt tristă ca sfârşitul unei toamne,

Ca frunza pe alee, sub picior.

Când l-ai făcut pe Om dintr-o ţărână,

Cred c-ai pitit cu mâinile la spate,

Ai pus norocul vieţii într-o mână,

Să îl ghicim, dar cine oare poate ?

Smeriţi, dacă ne-ntoarcem din păcat,

Tu ierţi păcătuirea noastră toată,

Dar dacă ne iubeşti cu-adevărat,

Întoarce sănătatea încă-o dată.

Şi dăi-o lui, e-a inimii dorinţă,

Ea e smerită, n-o poţi urgisi,

Viaţa prin Tine nu ne-o fă căinţă

Şi liniştea cu Tine-o vom găsi.

Uşor, uşor, recapăt zâmbet, Doamne,

Ai ascultat de mine ca de-o fiică,

Vor trece peste noi atâtea toamne,

Cât nemuririi să îi fie frică.