- picături de sonete

 

*Ca ploaia deasă-nt-un pământ arid se scurg în mine şiruri de cuvinte…

*Ca pe-un pământ setos se-aşterne cântul iar eu sunt un copac – de vremuri – frântul.

*Şi grâul de atâta lumină s-a-ncruzit. Eu îmi găsesc odihnă doar în hrisoave sfinte…

*S-a luminat de noapte, de parcă edecarii, la Carul Mic sau Mare, trag stele pe uscat…

*Mă mustră blând o fiară cu ochi sticloşi de frică, din lună ninge negru – noian de funigei…

*Nu mai găsesc aproape nimic din ce-am iubit: se sinucide umbra de cât a-mbătrânit…

*Păcatul ne-ntrupat ne spală vina când pe obraz se scurge-ncet lumina…

*Aprind fără de iască tăciune şi cărbune şi-n ruga mea smerită mi-e sufletul golit.

*De când te-aştept pe obcini şi gândul mi-a-nflorit şi soarele răsare cam pe la asfinţit…

*Din  prăbuşire-n altă prăbuşire eu urc Isus la Tine înc-o treaptă…

*Duminica mă spăl pe ochi în rouă, de-atâta bucurie dau în spic.

*Lovindu-se de-o tainică mirare, cuvintele-mi aprind o lumânare…

*Tu vrei să iei-napoi şi ce n-ai dat, oglinda-i sfărâmată între dinţi…

*Cu viaţa-ntreagă pusă la mezat alergi în van cu suflet sfârtecat…

*Din crânguri se aude zvon de jale şi-un gust dulceag-amar de taine vechi…

*A aţipit lumina din obiecte, doar liniştea din noi a tresărit…

*Lumina are suflet de copil când ninge cu flori albe în april…

*Tresar în glastră roşii anemone când degetele se-mprietenesc…

*În lipsa lentilelor pentru cetit – infuzii e tei – în flaconul cu nard…

*La oiştea luminii eu  vreau să mă-njug, rotundul ideii e ardere-n rug…

*Mă mustră durerea de-a nu fi iubit; Căuşul memoriei – fum despletit…

*Eu cad într-o poetică ninsoare, un fulg pe geană doare pân’ la os…

*Mă mistuie dureri fără de seamăn când nu găsesc măcar un suflet geamăn.

*Fiindcă n-am răspunsuri la-ntrebare, mă-nvârt mereu aproape de mirare….

*Cuvintele – ce resturi vinovate! În carnea lor, cum mişună tăceri!

*Din Carul Mare-un scârţâit răzbate ducându-mă nicicând spre nicăieri.

*În evantaiul de mirări al filei asist cum astăzi se  preface-n ieri.

*Şi-n mijloc de tăceri şi sfâşiere, târcoale – moartea ca o adiere…

*Prăpastie între venit şi dus, ce vraişte sunt porţile-n câmpie!

*Mi-ar trebui o floare de omăt s-o ţin cu grijă  prinsă la icoană.

*De-atâta-nstrăinare mă-mpietresc. Nici degetele nu-mi mai regăsesc.

*Cuvântul meu e o îmbucătură de pâine vie care dăruieşte har…

*Să sapi în lutul – cu nemiluita – şi să rămâi ca să găseşti pepita…

*În braţe port firave flori de-omăt: de-atâta-nstrăinare mă îmbăt…

*Mă trec într-o învolburare lină: în toiul nopţii eu devin Lumină…

*Dar unde-s depărtatele Sierre? În menuet, e-atâta mlădiere…

*Se sparge-un ochi în rouă de cuvânt în timp ce clipa stă nehotărâtă…

*De când tăcerea-mi este legământ, se miră munţii – de iubire – câtă!

*Şi împreună descifrând Psaltirea, să inventăm doar pentru noi iubirea…

*Sunt fulguit de patimi de omăt şi-un inefabil vis îmi dă târcoale…

*Răzbătătoare – dinlăuntra fire, spre noi tărâmuri veşnice purcede.

*Cu neputinţă să vă iau cu mine: eu mă îndrept spre Marele-Nceput.

*Şi umbra-mi devenise diafană pe când înmugurisem ca o cruce…

*Mergeam spre monastire ca o Ană ce ştie bine încotro se duce.

*Mă-ncolăcise duhul de lumină şi mă albisem de păcat şi tină…

*Îmi eşti cămaşă de ivor sub piele; mă-mbrac în tine şi-nfloresc în crini.

*Alcătuiri de clipe muribunde m-ajung din urmă şi uşor m-atins.

*Mi-e trupul ca o amforă de struguri  ce-aşteaptă mâna de culegător.

*Pe gene am miresme de tămâie şi nărăvaşi mustangi tresar din frâie…

*Mirene ape curg neîncetat; eu chip luminii dau, ce mă colindă.

*Credinţe ancestrale curg prin ere în timp ce moartea-ntinde lăicere…

*Tu ţi-ai ales Cuvântul care doare, acela ce provoacă năluciri.

*Cuvântul tău e gata să răstoarne izvorul dulce-al apei din ciubăr.

*De-atâta roua, tâmpla-i cărunţită şi sufletul, atât de vămuit.

*Eu vin în nor de smirnă din cădelniţi şi-ţi fac pe frunte-o cruce de lumină.

*Şi chiar în zid ca jertfă de-oi fi pusă, eu vin, iubite-n calea ta supusă…

*Prin nara ta flămândă, caişii-am mirosit şi îi priveam extatic, prin ochiul tău smerit…

*Departe sunt ninsorile imberbe şi ornicul din frig a-ncremenit.

*Mă biciuieşti cu fulgere de verbe şi-a dispărut şi punctul din zenit.

*În turnul meu privesc pe îndelete cum se-nnegresc icoanele-n perete.

*Am lepădat veşminte şi  orgolii; de când te-aştept au înflorit magnolii.

*Şi când mă spăl cu versul tău pe faţă eu capăt imediat puteri de zână.

*Nu măsuram a timpului durată. Secunda sta-n clepsidră atârnată…

*Izvor de taină, cumpănă şi cheie, supliciul cel cu numele: femeie.

*Când degetele noastre se-ncunună, o, Doamne, ce străluminare!

*Aş vrea să-ţi fiu, al tihnei, sfânt – izvorul; monadă, orhidee, însuşi zborul.

*Tăcerile se unduie-n torsadă: sunt flacără-ntr-o baie de zăpadă…

*Când amintiri se zvârcole-n ruine, sămânţa cea divină creşte-n mine.

*Vibraţia iubirii mi-e sortită: frumoasă-s ca o ciută nenuntită.

*Eşti unic posesor al unei sălcii de care harfa mea de vânt s-anină.

*Am să te-aştept în prag c-un măr în mână la ceas de licurici şi poate până

*Cuvintele străpunse de tăcere îmi sunt  temeiul sfânt de Înviere…

*De unde m-am ivit, din Mater Alma? Din orga unei stele ce-a murit?

*Mă pregătesc ca lemnul pe un gater spre-adâncul cerului învălurit.

*Mi-e inima-n tristeţi ispăşitoare durată ca-ntr-o searbădă matrice.

*Să nu-ţi întorci privirile, heralde, ci mă priveşte, sunt Euridice.

*Ne biciuim cu crinii albi pe gură atunci când depărtarea ne uneşte!

*Cu trup smerit şi ochi de Azucenă, te scriu şi te rescriu sculptat în carne.

*Pe crestele albite de omături, răsare blândă, tainica Selene.

*Tu scrii îngenuncheat la lumânarea…Şi-iun un temei de rugă aşteptarea…

*Rămâne-vor mirările solemne, că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit…

*Se face seară-n iarbă şi în gânduri; din nou răsare steaua la apus…

*Îmi arginteşte luna albe rânduri şi firul vieţii deapănă pe fus…

*Din ce vorbesc, rămâne-va uitarea şi se aşterne praful în cuvânt..

*Prietene-aşteptările sunt demne. Iubirea noastră scrijelăm desemne…

*Să fie visu-acesta cutezanţă, din anii scurşi în părul meu duium?

*Doar inimile noastre în balanţă se răstignesc în clipa de acum…

*Când vântul aspru-mi cade peste file, de ce-mi vorbeşti de cazne inutile?

*Eu casa am umplut-o cu lumină aşa cum umpli c-un căuş un râu…

*Ne furişăm  la marginea uitării ca fluturii în preajma lămpii – beţi.

*A fost o zi, o zi cu lună plină, de vorbele căzute dintr-un vers.

*Păşeam stingheră-n raiul de nevină. Am ezitat apoi cuvântu-am şters.

*Un suflet jinduit de armonie în căutarea altui suflet sfânt…

*Şi adu-mi un potir cu apă vie să stingi în ea lumina-n care curg…

*Păşeşte drept cum ai păşi-ntr-o carte cu patimile strânse la oblânc…

*Ascultă-ţi pasărea în piept cum bate în căutare veşnică de rost.

*Ascultă-n taină cântecul de lyră şi socoteşte-l dar nepreţuit…

*Priveşte drept, chiar dincolo de moarte, şi-aruncă-n flăcări vorbele deşarte…

*Retras într-o tăcere adumbrită refuzi zburarea clipei solitare.

*Iar firul de nisip cernut prin sită devine o clepsidră mustrătoare…

*Dar creasta valului muiată-n spumă sărută glezna hoinărind pe plajă…

*Ţi-i amintirea-ntoarsă în sărut. Tu cauţi urma pasului pierdut…

*O Doamne-n gura Ta de nemurire mă isc şi zbor cu aripile line…

*Cu gândurile ploi de meteori îţi dau acest prinos de sărbători…

*Mi-e teamă să nu lunec în pustiu, că nici o-mbrăţişare nu mai ştiu…

*Mi-au istovit cuvintele-n tăceri, neputincioase să rosteasc-o rugă…

*De-atâtea toamne, primăveri şi veri, zăpada-n flăcări s-a pornit pe fugă.

*Uitasem cum să zămislim Lumină şi cum promis-am un rotund să fim.

*Nu bănuiam cărarea unde-o duce şi-am hotărât rămânerea în sine…

*Şi uzi în plete de zăpezi şi ploi, ne risipeam mereu din doi în doi…

*S-au răsucit cuvintele din carte şi-au izbucnit subit din file-afară…

*Acum, când vântul potolit adie eu rog frumos Cuvântul să mă ierte…

*De-i zi ori noapte veşnic îţi simt lipsa şi-ţi simt un jind fantastic în privire…

*Un gol imens de dincolo de lume mă face să-nţeleg: iubirea fum e…

*Colind stingher pe ţărmuri şi pe creste; doar gândul către tine mă-nsenină…

*Tu vino-n calea inimii, iubite, şi-ascultă a „Cântărilor Cântare!”

*Mi-e sete, vino să-mi aduci potirul cu lacrima iubirii tale sfinte…

*Nu căuta iubirii înţelesul: doar nu cunoaşte înţeles iubirea…

*Întâmpinat cu azimă şi rouă, am să te port în cerurile -  nouă…

*De-ar fi să-ţi caut sufletu-n genune, te-oi recunoaşte într-o rugăciune…

*Trezit într-un desiş de umbre mute simţeam cum întunericul mă cere…

*Erai ca un Manole fără Ană zidit în mănăstire ca-ntr-o rană…

*Mi-e vie amintirea tinereţii şi mă cuminec iar cu vinul vieţii…

*Te-ndrepţi purtat de val spre nicăierea, nădăjduind un loc să-ţi sprijini fruntea.

*Mă uit la tine ca-n oglinda firii şi recunosc doimea din rotund…

*Am numărat bobiţele cu sita într-un căuş de palmă năduşit

*Nerăbdători să căutăm pepita şi s-o păstrăm în sânul umezit…

*Am străbătut atâtea frontiere s-ajungem în Nevadele Sierre…

*Eram frumoşi şi singuri împreună. Ce pură şi ce rece era clipa!

*În liniştea impusă de pudoare credeam că doar Cuvântul ne mai doare…

*Părea că hruba lunii mă înghite cum întunericul în peşteri stalactita…

*Îţi măsuram c-un ochi nemărginirea şi-o aşezam printre icoane sfinte…

*Un zbucium nesătul şi tandru sunt şi-aş vrea să nu se isprăvească visul…

*Refuz tăcerii înţelesul crunt şi populez cu dragoste abisul…

*Îmi curge mir de lacrimă-n cuvânt când te rostesc în fibra mea şi-n minte.

*Un  mugur de-orhidee presat-am într-o carte să-ţi lumineze versul pe care îl vei scrie…

*Când înfloreau lumine sfioase ca topazul, în tainiţele firii cutreierai adânc…

*Simţeam pe buze – roşu – acelaşi gust al sării, când despicam genunea în două-a Mării Moarte…

*Cuvântu-nţelepciunii e-ameţitor ca vinul; din mii şi mii de zvonuri, ecou-i recunosc…

*De unde ştii că miezul în rană-şi are nimbul şi flăcări răcoroase ţâşnesc din ochii-n rouă?

*Dar cum să pun eu stavili şi gratii nălucirii? Ca-n sanctuar intra-voi în primăvara firii…

*Obrazul stâng mă arde în flăcări sângerânde şi pleoapa-mi bate-a vise sculptate-ntr-o firidă.

*Un strigăt fără sunet ca din adânc de mare îmi sparge-acum timpanul în ţăndări nevăzute.

*E frig în suflet, frunze – căzute la-ntâmplare, mi-aduc din nou aminte de frumuseţi pierdute…

*Mă-ncearcă-ntr-o părere, tristeţi de odaliscă; deşi-am pornit la nuntă, sunt văduvă de mire…

*Să poposim o clipă în Timp ca-n nesfârşire; Cuvântul să ne fie – o dulce murmurare…

*De-atâta sfioşenie pioasă chiar ochii ninşi ai florilor se-nchid…

*Tu n-ai ştiut că mâna goală doare şi ce rămâne dintr-un zbor – e-o aţă?

*Prea multă risipire e-n gânduri şi cuvinte şi umbl-un zvon amarnic de început-sfârşit…

*Abia de lepădat-ai cămaşa ta de mire şi-şi fac culcuşul greieri în  părul tău cernit…

*La cea dintâi atingere de-arcuş am rezonat din fibrele viorii…

*Mă cauţi ca pe iarba cea de leac, ca să desfereci porţile pădurii.

*Treceam desculţă-n crângul înflorit necercetat de bardă ori secure…

*Eşti iar aici şi cine te va smulge din mine împlântat ca-ntr-un genom?

*Frumoasă-s ca în aşteptarea nunţii: în trup femeie şi în suflet fată…

*La oiştea Lunii pururi înhămat, purtai pe umeri cruce de damnat…

*Ne-apasă tandru gânduri de ivor în timp ce carnea sângeră şi geme…

*Te port în mine ca şi când te-aş naşte şi te-aş zvârli din nou în Necuprins…

*Mă recunoşti la cea dintâi privire: femeie-n trup, fecioară în vorbire…

*Ca naşterea cometelor în Ord, aşa născum cuvintele de nuntă…

*Nu sunt nici ploi destule dogoarea să-mi aline când strig surpată-n gânduri departele din mine…

*Deasupra vântul frânge safire-n crengi de tuia, atunci mă duc la nuntă spre ceruri: Alleluia!

*Abia pre când Selene porneşte să-nlumine eu strig cu-nfrigurare departele din mine…

 
O NUNTĂ DE CUVINTE -  sonete neînchipuite
*Clădesc, clădesc doar pe străvechi ruine: nimic din tot ce am nu-mi aparţine…

*Vezi tu, mai mult ne-a răstignit ispita, pe rugul de tăcere al zăpezii…

*Eu n-am văzut cum clipa-şi cerne sita muşcând hulpav din pleoapele nămiezii.

*Doar fără harfe pribegesc aezii pe rugul de tăcere al zăpezii…

*Aşa voiesc, prin lume cristofor să umblu cu lumina increată…

*Chezaşă-i fecioria închinată: nu vreau să pierd lumina increată.

*Ţi-s gândurile – păsări împuşcate pierite toate-n lutul cel flămând.

*Ce straniu-apare-n zare paradisul când sufletul în cuie stă – ucisul!

*Stăpân pe suflet şi pe trup, vezi bine, nu-i nimeni, Doamne,decât mâna Ta!

*Ne întrebăm atât: ce-a mai rămas din floarea ce-am strivit-o sub călcâi?

*Pustiul, înzadarul de pripas ne face semn, spunându-ne: rămâi!

*Ia-ţi aripa şi-nalţă-te cu mine! Dar ce eternitate ne va ţine?

*În rugul înteţit cu vreascuri ude e focul sacru cel fără cenuşă…

*Rămân în Logos pururi atârnată; întreagă mi-e fiinţa împărţită.

*Şi-aşa mă dărui, cine să-nţeleagă? Doar împărţindu-mă, rămân întreagă…

*Mi-e pasu-mpiedicat şi-n loc să fug aleg osânda şi m-arunc pe rug…

*Perfect e cubul chiar de-i sfărâmat, la fel ca şi cuvântul întrupat…

*Un bob de rouă pe încins pământ, atât suntem, o lacrimă vărsată.

*Eu Sângele de viaţă dătător – şi Trupul Sfânt mi le-am ales comândă.

*Eu mi-aş dori în clipa cea senină, măcar o zi să-i fiu cuiva lumină.

*Şi pe sub cerul liber de pământ, atât mai sunt: o palmă de Cuvânt…

*Cristalele ce-n versuri clopoţesc îmi sunt averea – neasemuită.

*Eu parcă merg la ultima logodnă; nu-s eu mireasa, ci doar sfânta rodnă…

*Deşi-am ales iubirea panaceu, mă-ndrept spre moarte ca spre Înviere…

*Aminte ia, cum spune în pricesne la gândurile care te muncesc…

*Primit-ai aripi ca făgăduinţă dar tu ai vrea să le atârni de-un pai…

*Voi auzi discret cum moartea-mi coase cămaşă de mireasă cu arnică…

*Din zidul ruinat răsare iarba; e ca şi cum privesc un vechi icon.

*În cântec, ce tăcere, în versuri ce mutism! Se-nverşună cuvântul să stea ascuns o vreme.

*Mă văd în naufragiu şi stau întins pe istm în timp ce mâna dreaptă se tânguie şi geme…

*Ce aură de timp ireversibil, ca o zidire întru veşnicire!

*În tine caut vântul din viori, Arcadie, pământul meu de flori…

*Precum un evadat în veci proscris, cu gându-s uneori spre Paradis…

*Ca om de rând, din tină zămislit, e jinduiesc din nou spre Infinit…

*Întors la viaţa fără de păcat am învăţat treptat cum se şi moare…

*Sub vâscul cel cu frunze-agăţătoare, au curs azi noapte  licuri de lumină.

*Simţeam în nări – de mirt – o adiere; priveam complice prin ferestre  – luna….

*De la un timp mi-s clipele-ostenite în timp ce spaţiul, lacom, mă înghite…

*Eşti suflul necesar unui sticlar ce naşte-n forme prunci de Poesie…

*Mai caut cu ardoare „zăpada de mai an”, dar gesturile toate nu valoreaz-un ban.

*În lovituri de graţii suntem atât de-abili încât mişcarea noastră strămută constelaţii.

*Dar unde-i fascinantul, misterios parfum, pre câtă vreme astăzi, un altu-i înţelesul?

*Aşa cum stă cuvântul cel sfânt din Sinaxar în cugetul de trup se isc-un zvon de pace…

*De parcă-n ochi lumina s-a micşorat – a seară – dintr-un ungher pândeşte iubirea ca o fiară…

*În sufletul scindat, zădărnicită-i ruga, migraţii de cuvinte îmi scapă-abia cu fuga…

*Şi Poesia însăşi mă naşte şi mă ceartă că mi-am aflat dasein-ul chiar dincolo de artă…

*Te-ascund mereu în cuibul mic al palmei, în sânul neprihană-al Mater Almei…

*Tu în palori de umbre continui să exişti şi nici nu ştii ce-averse de dragoste îmi işti…
2 DECEMBRIE 2009