In memoriam GABRIEL MATRANĂ

Când pleacă un drept, icoanele cad la pământ, cu faţa în sus, înspre Isus…
Când pleacă un drept, aud cum materia plânge….Din inimă picură sânge.
Era printre primii mei prieteni DIN UMBRA FLĂCĂRII. M-a întâmpinat cu bunăvoinţă. Mi-a vorbit printre rânduri. Mi-a vorbit cu tăceri, cu miresme de poezie.  Am îmbucat împreună din coltucul Cuvântului. Am adunat firimituri din Pâinea cea frântă. Am pregustat vinul şi ne-am îmbătat cu arome de mirt. Am sorbit ambrozia într-un spaţiu de graţie, sperând să-nteţim Flacăra, astfel ca umbra să nu o înghită. Am iscat  împreună vorbe de troc la porţile Arcadiei. Doi necunoscuţi legaţi de firul freatic al Poeziei. Doar Domniţa Poesis  ne înrudea cu sângele ei albastru. Printre alţi cunoscuţi-necunoscuţi din preajmă.
 Făceam parte dintre Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Dar ce înseamnă cunoaşterea? Ne cunoşteam de departe. Ne cunoşteam de aproape. Aveam însemne (stigmate?) ale aceluiaşi sfânt inefabil.
 Vis frânt în Anotimpul iubirilor. S-a dezbrăcat dintr-o dată de aer, lăsându-ne prinosul de cer din privire. Şi a plecat-îndreptându-se înspre Lumina  de la Început. Acolo de unde venise. Poet cu nume de înger.
 Nimeni n-a putut să-l oprească. Îl chema zborul, taina şi necuprinsul. Şi-a pregătit aripile cu migală, le-a şlefuit cu azur de cuvinte.
 Gabriel Matrană – cel uns cu Mirul Poeziei. A lăsat altora temeiul iubirii sale târzii – Poezia, după ce ne-a făcut să ne înfruptăm din ea ca din Pâine.
 „Contează c-ai iubit ? Contează timpul? / Nimic nu pune stavilă dorinţei  / Suntem pe veci legaţi de anotimpul / Iubirilor şi nu al suferinţei!” (Anotimpul iubirilor…) – spunea Gabriel.
 Avea buzele biciuite de cuvinte, gândurile străluminate şi verbele înfrăţite.
De fapt, îşi aduna merinde pentru Marele Drum.
 „Să nu uit că totul, când moare un pic / E semn că renaşte natura /  Cu toţii suntem frunze, sau poate nimic / Trăim, neştiuţi uvertura //  Acelui mereu, nesfârşit început / O toamnă, o iarnă, o cheie / Aceeaşi natură, un as priceput / Cu viaţa o joacă-n idee…” (Simt)
 Ce aş putea să-i ofer  eu acum, în semn de prietenie,  decât un căuş de cuvinte, pe care i le dedic, cu imensul regret că spaţiul târziu nu ne-a îngăduit să ne cunoaştem îndeajuns, dar cu senzaţia că ne cunoaştem dintotdeauna.
 Acum îmi vorbeşte Absenţa lui şi golul iscat pe care vreau să-l prind cu braţele şi alunecă…
   PE CALEA REGALĂ

   Cu buze  biciuite de cuvinte
   Poeţii azi se urcă-n tren regal
   Ei caută meleagul ideal
   Care se află în ceasloave sfinte.

   Cu vreascuri ude-aprind un foc bengal
   Şi-l întreţin cu „foaia pentru minte”.
   Cenuşa lui cea sacră şi fierbinte
   O cern neliniştiţi într-un pocal.
 

   Găsesc cu greu înaltul din străfunduri
   Şi doar printre străluminate gânduri
   Când toaca-n cer se-aude desluşit

   Cu gesturi  adunate în tăcere
   În semn că vorbele s-au înfrăţit
   Sunt mir de nard din depărtate ere…

    TIMP SĂRĂCIT
   Se duc poeţii-aşa cum au trăit
   În patria de ei închipuită
   Iar timpul care-i cerne ca prin sită
   Rămâne fără ei mai sărăcit.

   Şi viaţa risipită în  cuvinte
   O iau cu ei ca pe un sfânt secret,
   Ei rând pe rând se leapădă discret
   De „foaia pentru inimă şi minte”…

   Rămân apoi, ca-n ironia sorţii
   Petalele de vers în dreptul Porţii.
   Se duc Poeţii într-o lume dreaptă.

   Când se gătesc îndată de plecare
   Cuvântu-i defineşte ca o faptă
   Şi se întorc la ceas de sărindare…

   PURTAI PE UMERI CRUCE DE DAMNAT
  
   Purtai pe umeri cruce de damnat
   Şi-aveai în ochi stigmatele iubirii;
   La oiştea Lunii pururi înhămat
   Plăteai bănuţ de vamă nemuririi.

   Şi în lăcaşul fraged al prunciei
   Tot alergând ca să ajungi himera
   Ţi-ai luat pe umeri crucea Poeziei
   Şi versul tău colindă emisfera.

   Le fel cum muza, veşnic aripată
   Din Polul Nord, în Sud,  ori în Canberra,
   Ca şi regala tâmplelor  – fregată -
   Din Caraibe până-n Engliterra

   Plătit-ai  preţul scump al nemuririi
   Purtând în ochi stigmatele iubirii.

   DAR CE ETERNITATE NE VA ŢINE?
   Dar ce eternitate ne va ţine
   Şi ne va adopta în sfera sa?
   Stăpân pe suflet şi pe trup, vezi bine
   Nu-i nimeni, Doamne, decât mâna Ta.

   Ca strugurii de taină pe ciorchini
   Ne adunăm în dorul de-a zbura
   Dar clipa de-nălţare, ştie-oricine
   Nicicând, niciunde va putea dura.

   Ne întrebăm atât: ce-a mai rămas
   Din floarea ce-am strivit-o sub călcâi?
   Pustiul, înzadarul de pripas
   Ne face semn spunându-ne: Rămâi!

   Ia-ţi aripa şi-nalţă-te cu mine!
   Dar ce eternitate ne va ţine?

    TIMP ÎN SINE
   Acelaşi joc şi veşnic altul
   Se iroseşte doar ce-a fost nimic
   Şi stelele veghind înaltul
   Te-apropie de infinitul mic.

   Decât a fi – nu-i altă trebuinţă
   Şi nici alt drum mai greu de străbătut.
   Durerea însăşi n-ar fi cu putinţă
   De s-ar întoarce timpul revolut.

   Un semn minuscul de-ar putea să-ţi spună
   Că eşti doar umbră risipită-n lut
   Vitraliu la fereastra fără lună
   A unui TIMP ÎN SINE renăscut…

   Mai am un pic şi săvârşi-voi saltul:
   Dintr-un acelaşi joc, în veşnic altul.

    DE MOARTE, CA DE NUNTĂ
   Eu totuşi iar mă tem de clipa cruntă
   Şi-mi pregătesc de moarte ca de nuntă.
   Şi mă gătesc de ultimul festin
   Cu pâine sfântă şi-un potir cu vin…

   Tocmesc apoi nuntaşii în răsfăţ
   Şi îi poftesc pe toţi la un ospăţ,
   În aşteptare îndărătul porţii
   Să-nvăţ cu-ncetul alfabetul morţii.

   Dar Sfinţi-Părinţii înşişi ne învaţă
   Că moartea asta e un ciob de viaţă.
   E ca un fulger, o străluminare
   Un punct de foc în infinita zare.

   Şi iar devin a gândurilor slugă
   Şi-s pentru voi – acoperiş de rugă…

    AUTOPORTRET FĂRĂ CHIP
   La masa lui ne-adună Timpul zeu
   Ca la o Cină tainică şi sfântă
   Cu toţii călători spre Empireu
   Dar tuturor cuţitul ni-l împlântă.

   Pe negândite, până la plăsele
   Şi ne trezim deodată sângerând
   Cu gândul îndărăt la toate acele
   Ce ni le înghiţise el flămând…

   Şi drept e că o-nvâlvorare-i clipa
   De dulcele alin al celui drag,
   Atunci, de ce mai simt acut risipa
   Şi-alerg în taină spre Areopag?

   Cu toţii călători spre Empireu
   Spre ceruri ne rostogolim mereu…
9 ianuar, 2010 – la aflarea veştii