OAMENI CA EI AU  FĂURIT ISTORIA

Valentin Văran, După Douăzeci de ani. Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al dezinformării, Editura Semănătorul, ianuarie 2010
 Fiecare om, când se citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta  convenabilă nouă. Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii.  Uneori ne transpunem într-atât încât uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui  Văran fără să mă  aventurez în divagaţii şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani?  Ce statut aveam?  Cât de implicată eram într-un regim căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit, dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?
 Pornind de la aceste gânduri m-am avântat în  parcurgerea paginilor - nu multe - dorind să cunosc experienţa acestui tânăr (şi eu eram pe atunci foarte tânără!) - care s-a văzut aruncat în vâltoarea revoluţiei - sau ce-o fi fost - aidoma sutelor şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea.
 E uşor acum să rememorez evenimentele.  Au trecut două decenii. Lucrurile s-au decantat, am luat-o într-o direcţie (sau în mai multe direcţii deodată???) oricum, nu mai înotăm în marea de nisip mişcător care ameninţa să ne înghită. Nici un pas nu era sigur. Panica biruia orice cotlon intim al fiinţei.
 La Radio România Cultural există o  emisiune care poartă titlul: „După 20 de ani. Poveşti adevărate”. O urmăresc permanent.
Sunt poveşti trăite, chiar dacă şi-au mai pierdut din dramatism. Unele sunt chiar incredibile. Când s-au scurs două decenii? Şi cu ce preţ? Mă uit rareori în oglindă. Doar fotografiile vechi, alb-negru mai sunt martore fiinţei mele de atunci. Schimbările sunt evidente. Nimeni nu rămâne acelaşi. Nici fizic, nici psihic, nici sufleteşte. Citesc subtitlul acestui studiu, acestei mărturisiri: „Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al dezinformării.” - Nu se poate să nu te incite acest subtitlu deşi intuieşti despre ce este vorba.
 Fiecare din noi avem senzaţia stranie că am fost  jefuiţi. Că am fost păcăliţi de sistem. A fost un timp când credeam aproape orice.
 Astăzi suntem sceptici. Orice informaţie e întoarsă pe toate părţile, descusută, scuturată de praf, înainte de a fi crezută, însuşită. Oamenii şi-au pierdut încrederea în stat, în Guvern, în sistemul politic (Ohoooo!!!!), în Senat, în Parlament, în orice formă de conducere. Astăzi, conducere echivalează aproape cu o Forţă Ostilă, distrugătoare de om şi de valori. Un om, desigur, nu poate lupta singur cu sistemul.
 De ce am visat, am crezut că va fi altfel? Cu totul altfel. Scenariul acesta nu ni l-am închipuit nicidecum, e străin voinţei noastre de acum.
 Se spune că omul poate trece din rău în mai rău. Totdeauna te întrebi atunci când ajungi la capătul puterilor, „pe culmile disperării”, vorba marelui gânditor Emil Cioran: se poate mai rău decât atât? Iată că se poate. Din rău în mai rău. LEGILE LUI MURPHY triumfă, sunt la rang de porunci din Decalog. Toate se probează la fix, iar în spatele lor, Michiduţă îţi dă cu tifla.
 Ce o mai fi mâine, cine mai poate prezice? Nimic nu e sigur. Parcă trăim în mintea Eccleziastului, care nu vedea în jur decât o imensă „Deşertăciune a deşertăciunii…Şi totul este deşertăciune!” (Eccl. 1,1).
 Ce ar mai fi de făcut? De aşteptat, de sperat, de întreprins. Nimeni nu ştie precis, pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesează decât propria sa persoană. Viitorul omenirii? Ducă-se! Ce treabă avem noi cu viitorul altora de vreme ce viitorul nostru (nici măcar cel apropiat) nu mai e sigur, câtuşi de puţin?
 Aflăm ştiri de peste tot. Tabloidele sunt pline. Citeşti, vezi şi nu-ţi vine a crede. Singurul lucru care ţi-a rămas de făcut: cruce! Faci cruce din ce în ce mai des. Te cruceşti, adică, de cum s-au întors şi răstălmăcit toate lucrurile.
 Parcă anume.
 Cui prodest? Vai de cei născuţi,dar mai vai de cei nenăscuţi încă! Nu-i aşteaptă nimic bun, nimic solid, pământul se clatină,  aleargă la vale, fuge de sub picioare.
 Şi în acest timp, un mic grup de oameni îşi freacă palmele, îşi râd în pumni. Au reuşit. Chiar dacă s-au căţărat pe munţi de cadavre nevinovate.
 Triumfători şi gureşi, îşi plimbă cu nonşalanţă impertinenţa, pe sub nasurile noastre.
 Dezvăluirile tânărului pe atunci, Valentin Văran sunt şocante. Ele trebuie citite cu mare atenţie şi înţelegere. Ca să nu uităm. De ce să nu uităm? Pentru că ceea ce se uită, are darul de a se repeta. Erorile se repetă la nesfârşit. Şi dacă îi mai pasă cuiva, dacă cineva mai e demn, trebuie să se împotrivească acestei uitări. Cu propriile cuvinte, cu propria viaţă, cu un strigăt înalt de revoltă. La fel cum face Valentin Văran. El strigă-n pustiu, e adevărat. Dar poate, măcar ecoul vocii lui sparte de atâta strigare, va atinge în sfârşit o inimă, o conştiinţă. Nu mai multe. Ar fi de ajuns. Să începem de la o conştiinţă.
 Un tânăr ca mulţi alţii care nu a avut de-a face cu politica regimului trecut. Pietrele tac, deşi ele ar putea să înceapă să murmure, apoi să vocifereze toate deodată. Doar ele pot şti ce se petrece în conştiinţa omului. Câtă frământare, câtă răsturnare, câtă mustrare ori câtă firavă mulţumire? Nu trebuie să existe neapărat un factor declanşator. Amintirile pot ieşi la suprafaţă şi când au obosit să stea pitite sub obrocul minţii. Nu te întreabă dacă vrei să le scoţi la iveală ori ba. Răbufnesc, pur şi simplu.Creierul uman, cea mai stranie enigmă.  N-au reuşit nici cei mai mari savanţi să-i afle întrutotul, dedesubturile.
 Nu numai autorul eseului este confuz şi dezgustat, aşa cum mărturiseşte, dar orice om de bun simţ care se simte înşelat, păcălit, „dus cu muia”, aşa cum s-a exprimat Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt despre român care nu prea se lasă manipulat în asemenea fel.
 Revolta că după 20 de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce
priveşte realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist. După douăzeci de ani
constat că sunt manipulat şi dezinformat cu aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă
ca şi în vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că s-au dus. Invadat pe toate
canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani.”
 Şi dacă atunci,în toiul evenimentelor oamenii aveau o motivaţie serioasă, voiau să trăiască mai bine, răsturnând o structură strâmbă, astăzi, motivaţia s-a pervertit în lipsă de motivaţie şi omului a început demult să-i pară rău că a participat la evenimente şi că s-a lăsat „împins” de val. Raţiunea de atunci s-a răsturnat în iraţionalul de azi. Duşmanul comun a devenit duşmanii comuni, câtă frunză şi iarbă şi nu mai ştii nici măcar cine ţi-e prieten. Trădarea stă cu regele la masă. Stă şi cu săracul la masă, dacă au ce mânca. Stă şi cu dulăii şi cu cele mai amărâte javre la înfulecat ciolane.
 Acum, spune autorul,”revolta că după 20 de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce priveşte realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist. După douăzeci de ani constat că sunt manipulat şi dezinformat cu aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă ca şi în vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că s-au dus. Invadat pe toate canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani. (…)
 Am luat parte direct şi responsabil la actul de răsturnare a regimului comunist, şi dacă ceea ce unii mai cred că a fost „revoluţie” ar fi eşuat, aş fi fost primul din oraşul meu pe care l-ar fi executat securitatea.”
 Autorul, cu luciditate şi acribie, reface filmul evenimentelor încă din ziua de 21 decembrie, când se afla la Reşiţa, lucrând împreună cu un prieten pictor la un proiect privind amenajarea parcului din Govândari pentru sărbătorile de iarnă.
 Munca paşnică privind pregătirea sărbătorilor de iarnă este curmată brusc de firul evenimentelor care se precipită.
 „La Timişoara, spune autorul, care era foarte aproape, lucrurile
depăşiseră punctul de fierbere. Tensiunea pe străzile Reşiţei ajunsese aproape
palpabilă în ultima săptămână. Lipsea un mic imbold, şi acesta a venit… O încercare
de a organiza un miting anti-Timişoara a degenerat (înaintea celui din Bucureşti!!!) şi tăvălugul evenimentelor n-a mai putut fi oprit”.
 Cei doi pictori zugrăvesc primele  pancarte cu „jos tiranii”, „jos comunismul”.
Şi Valentin Văran, nu fără o oarecare doză de autoironie, scrie: „Am ieşit cu ele în stradă şi brusc am devenit eroii celor din piaţa sfatului. După euforia momentului, m-am regăsit un erou străin printre alţi străini. Eu nu mă voiam erou, cel puţin nu eroul reşiţenilor, aşa că m-am hotărât brusc să plec acasă, la Oţelu Roşu. Exprimându-mi dorinţa, entuziaştii momentului, au oprit pe loc o basculantă şi i-au ordonat şoferului să mă ducă acasă. Aveam un portret al lui
Ceauşescu, l-am pictat în puşcăriaş, după gratii, l-am afişat în parbrizul basculantei,
şi aşa am pornit spre casă. Pe drum, preţ de 65 de km, prin toate localităţile până la
Caransebeş şi de la Caransebeş la Oţelu-Roşu, am trecut claxonând şi ţipând la toţitrecătorii. La rândul lor, ne salutau cu aplauze şi urale…
Când am ajuns la mine în oraş, aşa s-a nimerit…fără voia mea, mi-am făcut
o intrare triumfală, cu basculanta prin mulţime, direct în faţa Clubului (aşa i se
spunea, şi aşa i se spune Casei de Cultură) din centrul oraşului, în faţă, pe trepte era
amplasat un microfon la care vorbea cineva. Din câte ţin minte, cineva de la
sindicat…mă rog…CINEVA…”
 Şi de data aceasta ca de zeci de alte ori în istorie, bănăţenii sunt la înălţime. Curajul şi dârzenia lor dau roadele scontate. Autorul urcă pe un podium şi vorbeşte la microfon: „Le-am comunicat că a început revoluţia, că lucrurile s-au pornit, Reşiţa şi Caransebeşul sunt alături de Timişoara, şi că nu avem dreptul ca bănăţeni să stăm de-o parte.”
 Autorul se vede în ipostaza de erou dar nu doreşte să profite de această situaţie, pentru că: „Era foarte ciudat atunci, şi am învăţat pe pielea mea acest lucru : cel ce are microfonul, are puterea !!!Aveam 28 de ani. Îmi doream faimă, dar nu putere. Simţeam forţa de corupere interioară a puterii.” Şi după ce face un aparteu, evocând viaţa lui artistică şi implicarea cu texte satirice la  adresa conducerii, autorul revine în actualitatea acelor zile şi spune: „aceasta era aura mea în faţa con-citadinilor mei, aceea de rebel, nu prea departe de aceea de revoluţionar. Şi nu m-am ferit niciodată să recunosc…eram anti-comunist.” (…) Rebelul, sau revoluţionarul, din mine a încolţit însă mult mai devreme, odată cu asasinarea lui Cornel Chiriac, a lui Emil Georgescu şi se zvonise că şi a lui Paul Goma.”
 Valentin Văran are un fel propriu de a scrie. El merge pe firul evenimentelor, apoi, brusc divaghează, luându-se, precum după firul Ariadnei pentru ieşirea din labirint, pe firul amintirilor din liceu sau chiar din copilărie, evocând familia, profesorii, colegii, apoi, iarăşi reîntorcându-se de unde a lăsat firul întrerupt.
 El este un revoltat, un rebel pe care injustiţia nu-l  lăsă indiferent şi ştie să plătească toate „datoriile” celor care l-au nedreptăţit.O dramă familială îi adânceşte şi mai mult repulsia pentru regimul nedrept.
 Sistemul coercitiv care exercita presiuni psihologice asupra individului îl sileşte aproape să se înscrie în sistem, dar, după tergiversări nenumărate, autorul reuşeşte să scape printr-un transfer intempestiv la o altă unitate cooperatistă.
 Ajuns în momentul de răscruce al societăţii româneşti, în acel decembrie 1989, tânărul Valentin  îşi prea din mers atribuţiunile de lieder de masă, aceasta şi datorită faptului că era simpatizat printre tineri pentru programele culturale pe care le organizase până atunci. Nu fără autoironie, autorul povesteşte, la persoana a întâia, cum s-au derulat evenimentele. Relatarea este simplă, fără abuz de mijloace de expresie,este ca o confesiune în faţa unor prieteni.
 În postura de lieder, autorul încearcă să evite conflictele între manifestanţi şi cei din sediul miliţiei ori din alte structuri, pentru a nu se ajunge la vărsare de sânge. Şi aici, doar dibăcia, abilitatea, bunul simţ şi calmul îl ajută să aplaneze lucrurile:  „Nu ştiu de unde am adunat curajul să fac ceea ce am făcut în acele momente. Am ajuns acolo, am urcat pe treptele sediului miliţiei, şi am făcut apel la calm. Am promis că mă duc înăuntru şi negociez un armistiţiu cu ei, am promis că intru şi le sigilez sau le încui armamentul, în orice caz, că nimeni nu va face uz de armă împotriva noastră.
Înainte de a intra, doi vlăjgani m-au luat de-o parte. Erau mineri de la cariera
de marmură de la Ruschiţa. Mi-au arătat sub poala hainelor lor vre-o 25-30 de
batoane de dinamită. Să le dau ordin şi ei aruncă în aer orice clădire din oraş !!!
Le-am spus că voi apela la ei în caz de nevoie, dar să sperăm că nu va fi
cazul. Unul din ei mi-a spus că dacă intru în sediul miliţiei şi stau mai mult de 5
minute, oricum aruncă în aer clădirea. Din două motive: ori m-au arestat şi e de rău,
ori sunt de-ai lor, şi e şi mai rău. Am promis că ies în 5 minute, şi am intrat. Condus
la comandant, i-am explicat scopul vizitei mele iar acesta m-a luat direct: „te-ai gândit în ce te bagi?”
I-am răspuns că nu. În primul rând, nu e timp de gândire, ci doar de acţiune,
căci dacă aş fi stat să mă gândesc, aş fi înţeles inutilitatea gestului meu de a sigila o
cameră de armament în care nu ştiu ce ar trebui să existe, şi în care sunt convins că
au avut grijă să nu mai existe nimic în acele periculoase momente. L-am rugat, ca
spre liniştirea celor de afară, să mă lase să pun un sigiliu pe camera cu gratii de la
intrare, ca să pot ieşi în cele 5 minute promise.
A fost de acord cu termenii propuşi de mine, am primit permisiunea să învelesc într-o fâşie de hârtie cu semnătura mea pe ea lacătul de pe gratiile camerei
de armament şi astfel am dezamorsat un potenţial conflict care putea escalada în
evenimente regretabile de ambele părţi. Am ieşit afară în uralele tuturor. A fost
pentru mine cel mai elocvent moment al participării mele la evenimente. Nu cred că
gestul meu ar fi fost trecut cu vederea în cazul în care încercarea de răsturnare a
regimului comunist ar fi eşuat. Le-am promis celor de afară că nimeni nu va face uz
de armă împotriva revoluţionarilor, cu condiţia să nu ne manifestăm ca infractori, ci
ca oameni civilizaţi, care ştim ce vrem, şi anume o viaţă demnă, în libertate…bla-blabla… şi discursul meu a prins. A fost uimitor pentru mine faptul că dacă deschideam gura şi afirmam sau ceream un lucru, oraşul întreg se conforma.”
 Relatarea devine de-a dreptul captivantă. Şi noi, care am uitat aproape total că au fost momente dramatice sau am stat acasă, la televizor şi am privit cu uimire şi indignare cum se desfăşoară toată tevatura, mai aveam şi îndrăzneala să comentăm.
 Autorul face multe aparte-uri în care-şi spune punctul de vedere clar şi răspicat, cu ce ar fi fost şi cu ce nu, din desfăşurarea dramaticelor evenimente.
 Valentin Văran relatează şi întâmplări menite să emoţioneze, cum e cel  de la magazinul alimentara unde era coadă şi brusc, la trecerea lui  împreună cu  alaiul de revoluţionari, vânzoleala şi înghesuiala au încetat şi oamenii s-au aşezat civilizat la rând.
 „O bătrână a ieşit din rând, a trecut peste stratul de flori până la mine, şi cu ochii în lacrimi mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. M-a binecuvântat, pentru că am apărut tocmai atunci, pentru că i se făcuse rău, iar dacă nu apăream în acel moment, ea nu ar mai fi avut puteri să ajungă să-şi cumpere mult râvnitele portocale. Am simţit, ca de multe ori până atunci, nodul acela în gât, acea revoltă împotriva regimului, a sistemului care ne animaliza treptat, zi de zi. Am plecat lăcrimând la rândul meu. Nu fără să simt însă revelaţia puterii şi mai mult, legitimitatea puterii cu care fusesem investit de semenii mei, legitimitate parafată pe dosul mâinii mele stângi cu sărutul unei bătrâne cu ochi înlăcrimaţi.”
 Activitatea energică a tânărului Valentin a avut efecte benefice. Ei s-au organizat şi au început să desfăşoare activităţi de apărare, având şi iniţiative de într-ajutorare a celor care aveau, cu adevărat nevoie de sprijin material  ori de altă natură.
 „Ne-am stabilit sediul în primărie şi pentru a comunica mai repede şi mai
eficient cu cei de la judeţ.
 Unul din primele evenimente pe care-l ţin minte din momentul în care am ocupat biroul de primar a fost vizita unei bătrâne. Era o femeie pirpirie, care se vede că fusese muncită la viaţa ei. Mă căutase în tot oraşul, crezând că aş fi unica persoană de pe lume care pot să o ajut. Avea un fiu care făcea armata la Bucureşti, şi ştim prin ce evenimente tragice au trecut multe unităţi de soldaţi în acele clipe tulburi. Bătrâna voia să aflu dacă fiul ei mai trăieşte…Din lipsa multor detalii pe care nu le ştia, am hotărât că singurul mod în care o pot ajuta este să îi sugerez să plece personal să vadă ce şi cum. A început să plângă…n-avea bani de tren… Am scos din buzunar banii pe care-i aveam, am făcut o chetă pe la toţi cei dimprejur, am adunat vreo 500 de lei şi i-am pus în mâinile aspre şi tremurânde. A fost a doua oară când mi s-a sărutat mâna… Nu mă simţeam bine de loc în această postură. Am rugat-o să vină să-mi spună la întoarcere cum e cu fiul ei. Mi l-a prezentat pe stradă mult mai târziu, într-o zi din primăvara lui 90′.
Instalat în primărie, au început să vină la mine tot felul de persoane, care cu
ştiri, care cu zvonuri, care cu sfaturi. Cu timpul am început să ne organizăm. Şi noi, şi teroriştii. Vizau punctele strategice nevralgice ale oraşului. Şi făceau asta, atrăgându-ne atenţia asupra lor în cursul nopţilor prin rachete de semnalizare trase pe deasupra lor. Era de fapt o distragere a atenţiei, am aflat asta mult mai târziu. Ştirile sau zvonurile despre vandalizarea vitrinelor sau a clădirilor administraţiei veneau din toate direcţiile. Era sau nu era cazul să ne fie distrasă atenţia? Asta nu mai ştiu. Ştiu însă că a avut un efect benefic.”
 Fapte mărunte, pe care de obicei le pierzi din vedere. Dar, memoria afectivă le scoate la iveală intacte, chiar şi după 20 de ani, aşa cum se probează acum.
 În momentele cheie ale istoriei unei naţiuni este nevoie de oameni întreprinzători, de acţiune, care să ia hotărâri rapid şi să evite cât se poate amploarea evenimentelor şi degenerarea lor în tragedii în masă.
 E bine că există astfel de oameni în zilele noastre.
 Şi, povesteşte mai departe Valentin Văran, „Am instituit trupe de voluntari şi au fost trimişi să păzească acele puncte strategice, gen uzina de apă potabilă, staţia de transformare de curent care alimenta oraşul şi uzina cu energie, staţia de gaz, etc. Toate depozitele de mărfuri alimentare sau ne alimentare, toate magazinele sau instituţiile din oraş au beneficiat astfel de un generos număr de paznici. Astfel, adunarea de gură cască din centru a primit un rol de care mai era şi era mândră. Îmi aduc aminte că stabilisem un consemn. Dacă se întâmplă ceva deosebit şi este nevoie să adunăm lumea din nou în centrul oraşului, vom anunţa mobilizarea generală cu ajutorul sirenei de la uzină, sirenă care se auzea şi de la 10 km distanţă de oraş. Asta a dat prilejul primului sabotor al revoluţiei să se manifeste. Ca să-şi bată joc sau făcând jocul nu ştiu cui, un inginer din uzină a acţionat sirena. N-a apucat să şi fugă de la locul de unde se acţiona valva de aburi a sirenei, că a fost prins şi imobilizat de muncitori. Aproape că făcuse pe el de frică când am ajuns urgent la faţa locului. Putea să fie linşat, trecând drept terorist, sau simpatizant cu aceştia. Fiind şi maghiar de origine, Kolar era numele de familie, a riscat enorm de mult, şi nu sunt convins nici astăzi că nu a fost un gest calculat al cuiva, el fiind doar executantul.”
 E bine ca populaţia civilă să ştie asemenea lucruri, chiar şi mai târziu. Mărturii de acest fel sunt foarte preţioase, ca să ştim că istoria contemporană a neamului nostru s-a scris cu sânge, cu sudoare şi lacrimi, cu abnegaţie, curaj,  jertfe şi sacrificii enorme ale unor oameni ca şi noi. Dacă ne-ar fi obligat cineva să ieşim în stradă şi să ne manifestăm nemulţumirile, puţini ar fi fost aceea care ar fi avut iniţiativa. Şi totuşi oamenii aceştia au existat. Unii mai există şi azi. Indiferent dacă li s-au recunoscut meritele, conştiinţa lor este dreaptă şi fermă în sensul că şi-au făcut pe deplin datoria de români. Câţi se pot lăuda cu această demnitate de român în zilele noastre? Fără să profiţi  în nici un fel, doar dintr-un impuls de a ajuta, de a stabiliza, de a face cât de cât ordine. Ordinea era principalul punct care trebuia respectat ca să nu se ajungă la haos, la anarhie.
 Valentin Văran în scurta sa lucrare-mărturie face şi portretul unui cetăţean care a avut de suferit mult din pricina regimului trecut.
 „Treceam periodic prin centrul oraşului şi vorbeam la microfon, eu sau Valentin Boşneag. Într-una din aceste ocazii, l-am zărit în mulţime pe Vasile Gârbea, zis şi Omul Liber. Îşi căpătase porecla aceasta cu preţul unor bătăi îngrozitoare pe care i le aplicau din când în când cei de la miliţie, şi când merita şi când nu. Ţipa în gura mare ce-i trecea prin gând la adresa dictatorului, cu invective colorate şi ilare. Şi făcea asta unde-l apucau pandaliile, în sala de spectacol, la grădina de vară sau în parcul central al oraşului dar întotdeauna când el considera că îl aude cât mai multă lume.
Avea ce-avea cu ta’su lui Ceauşescu în special… De câte ori se anunţa în vizită odelegaţie de partid mai importantă sau chiar dictatorul în persoană, Omul Liber înceta să mai fie liber. Îl săltau cei de la miliţie şi-l ascundeau la beci până ce trecea evenimentul. Ce se întâmpla cu el în acele zile nu ştie decât el, săracul. Noi constatam doar lipsa lui din oraş şi mai vedeam apoi urmele bătăilor administrate între timp. Ieşea săracul şifonat rău de acolo. Apoi, se întâmpla să-l mai salte pentru o nouă şifonare, ca să-i zicem aşa, şi fără motiv. Când n-aveau ce face, îl săltau pe Vasilică doar aşa, ca să se menţină ei în formă şi ocupaţi. Îl luau de la discotecă, de
pe stradă, de la cârciumă…de ori-unde. Eu personal l-am recuperat într-o noapte
dintr-un rondou de flori unde-l aruncase cineva din cupa unui IFRON, pe lângă care
se foiseră câteva persoane în uniformă de miliţian. Au abandonat ceea ce făceau în
momentul când m-au zărit în capul străzii şi au dispărut precipitat. Nici în momentele acelea n-a avut curajul să-mi spună cine şi de ce s-a purtat aşa cu el. Dacă îmi aduc aminte bine, era chiar în zilele ultimului congres al pcr.
Când l-am zărit în mulţime, mi-a venit ideea să-l chem la microfon să spună
şi el câteva cuvinte. El fusese liber înaintea noastră doar, şi eu eram unul din puţinii
care ştiau cu ce preţ plătise libertatea lui de a se exprima. L-am rugat să ne spună
cum se simte libertatea acum din punctul lui de vedere. Trec peste râsetele şi
replicile maliţioase ale mulţimii din momentul în care l-am invitat să vorbească. A fost din nou, poate, unul din momentele unice care ne-au fost date să le trăim ca locuitori ai oraşului. Şi-a luat umil căciula în mâini, a început să o frământe plin de emoţie, căutându-şi cuvintele. A început apoi un discurs pertinent, civilizat şi cursiv, oricum surprinzător pentru toată lumea. Ceva despre cât l-a durut pe el nu atât bătaia îndurată cât faptul că-l crezuse lumea nebun în tot acel timp. Că l-a crezut lumea fără minte că a avut curajul să se declare făţiş împotriva dictatorului şi comunismului. Dar bătăile îndurate au meritat, pentru că a venit vremea lui acum. Se află în faţa unui microfon de la care vorbeşte unui întreg oraş, şi nimeni n-o să-l mai bată dacă strigă întregii lumi JOS COMUNISMUL !!! . Dar are un regret şi o rugăminte la noi toţi, şi anume, că nu mai poate ieşi el în evidenţă drept Omul Liber, pentru că acum toţi suntem liberi, aşa că să i ne adresăm de-acum simplu, Vasilică. N-or fi astea exact cuvintele lui, dar eu asta ţin minte că a spus în mare. Şi mai ţin minte că un întreg oraş a izbucnit în lacrimi. Un aşa-zis nebun îi condamna pe ei la libertate. L-am îmbrăţişat, iar el, cu un gest umil, a dat să-mi sărute mâna, pentru ce am făcut pentru el, şi nu numai cu acel prilej. I-am spus că eu trebuie să-i sărut lui mâna, şi prin gestul meu să îi cer iertare în numele întregului oraş pentru tot ce a avut de suferit. Şi chiar am făcut-o.”
 In fiecare oraş, ori localitate mai mică, fie şi comună, există astfel de eroi ai zilelor noastre, mai mult sau mai puţin cunoscuţi de localnici. Ei sunt la momentul potrivit, acolo unde trebuie. Şi datorită lor, sunt evitate multe nenorociri şi neajunsuri.
 Statutul de erou contemporan este privit cu suspiciune din pricina abuzurilor care s-au  făcut în această privinţă. E uşor să vii la urmă, la spartul târgului, după trecerea primejdiei şi să-ţi arogi merite pe care nu le ai. Dar mai greu este să pui umărul, iar apoi să te retragi discret, cu conştiinţa datoriei împlinite.
 Autorul demască şi abuzurile care s-au făcut atunci.
 Dar, mai cu seamă, faptul că în ţară erau tulburări mari, încă. Autorul evocă personalităţi din rândul dizidenţilor şi al protestatarilor, cum e doamna Doina Cornea.
 „În Bucureşti se trăgea… Noaptea, că ziua aveau treabă tovară…pardon,
dom…ba nu, am zis bine prima oară, tovarăşii de la FSN. Printre cei care se
manifestau într-un fel sau altul prin capitală, apăruseră nişte tipi cu megafoane
montate pe maşini care chemau populaţia la un miting să-nu-ştiu-ce…oricum, de la
televiziunea română liberă n-aveau voie să spună despre ce era vorba, aşa că nu
era clar ce fel de miting. Bagă spaima în popor că teroriştii îi cheamă ca să-i
împuşte… Cei de la pupitrul noii puteri, ca să nu iasă lumea la nici un fel de miting,
ca să stăm cuminţi în case să nu ne pape teroriştii, îi aruncă în faţa micului ecran pe
Brucan, Mazilu şi pe Doina Cornea. Pentru prima dată românii o vedeau pe Doina
Cornea, cea care pentru noi reprezentase vârful de lance al rezistenţei împotriva
comunismului. Cel puţin aşa o prezentase ani de zile „Europa liberă”. Petre Popescu, mediatorul emisiunii, era vădit emoţionat, şi pe bună dreptate. Orice român de bun simţ ardea de nerăbdare să afle ce avea de spus Doina Cornea. Nu ştiu dacă a mai ieşit cineva la miting, deşi ar fi fost cazul. Mai ales şi după intervenţiile repetate ale celuilalt comentator de telejurnale, Dumitru Meleşcanu, dacă îmi aduc aminte bine.
Oricum, după ore bune, vine Dincă- revoluţionarul, şi îl introduce în studioul emisiunii pe un oarecare domn Dumitru, dacă îmi aduc aminte bine. Îl ia la un fel de
interogatoriu pe un ton aproape zeflemitor, interogatoriu din care, noi, proştii, aflăm
că respectivul domn este instigatorul de care se temea fsn-ul că ar fi capul teroriştilor care cheamă lumea la miting. Şi pentru ce dădea omul adunarea în formarea unui nou partid!!! Partidul DEMOCRAT, după cum aveam să aflăm. Atunci
trebuia România să se trezească. Atunci trebuia să îşi dea seama românii că sunt
manipulaţi…
Cred că după acel eveniment a exclamat Doina Cornea: „Atenţie români, vi se
fură revoluţia de sub nas!!!”
 Autorul refuză cu modestie orice funcţie  politică legată de noul guvern ori noile partide. Într-una din zile este arestat pentru oarecare suspiciuni care planau asupra sa, fapt care-l face să se îndepărteze de politică şi de mişcarea revoluţionară.
 Şi autorul constată cu amărăciune:
 „Manipularea însă, între timp, a căpătat chip. Unul, cu un zâmbet larg, foarte larg, care ne-a bântuit mai apoi visele şi ne-visele în ultimii douăzeci de ani. Am demisionat din fsn în 31 Dec. 1989. Cred că am fost, la nivel naţional, prima demisie din fsn. Nu am cerut şi nici măcar nu mi sa propus celebrul certificat de revoluţionar. Au însă hârtia aceea care le-a dat statutul de eroi, tipi din oraş care mai de care mai obscuri, foşti activişti de partid, pe care nu i-am văzut să scoată capul de după perdele decât după ce cuplul de dictatori a fost executat, şi au ştiut sigur că nu se mai întoarce soarta revoluţiei. Aceeaşi susţinători care-mi sărutau mâna pe cu zile în urmă, ţipau oripilaţi şi mă huiduiau pe stradă.
Cică, i-aş fi dezamăgit. Cică, am fost slab, nu m-am putut ridica la nivelul… Le-am
prezis ce se va întâmpla cu ei sub noul regim. M-au înjurat atunci, m-au repudiat
pentru că începusem după plecarea mea din primărie să fac propagandă anti-fsn şi
anti Iliescu, dar, după mulţi ani, mulţi şi-au cerut scuze. Acum, cică avusesem
dreptate. Acestea sunt amintirile mele de atunci. Mai interesează pe cineva acum, că
orice aş compune: „din aceste fragmente de adevăr, tot minciună iese?”
 Asemenea istorii s-au petrecut şi se petrec peste tot în ţară.
 Important e să se găsească oameni care să le demaşte. Să le scoată la iveală, să aibă curajul pe care l-au avut atunci când au luptat pentru dărâmarea unei structuri şi înlocuirea ei cu alta.
 Dar între timp, s-au scurs ani de dezamăgiri, de minciuni, delaţiuni, decădere morală, vânzări de frate şi societatea a involuat. În mod paradoxal, cei care au luptat şi şi-au sacrificat timpul, familia, viaţa, sănătatea…au avut cel mai puţin de câştigat…
 Poate, dreptul de a fi citiţi astăzi, într-un eseu scurt, o mărturie de excepţie, a unui om drept  care nu a avut altă vină decât că A CREZUT.
3 martie 2010