exegeză

Beniamin-Petru Berbentia, Preţul vremii pierdute, Editura Neutrino, Reşiţa,  (2009)
       Moto:
     „… sufletul meu a învăţat să uite …”

 Un timp al plânsului şi al strânsului roadelor în potire de chihlimbar, un timp al culesului boabelor de rouă în căuşul de lună nouă…Un timp nedesluşit care se vrea nesfârşit… Cine să limpezească azurul,  cleştarul lacului, cristalul lacrimii, decât poetul? Are timpul vreun preţ, vreo legătură,  vreo comuniune  cu omul, în instanţa poetică?
 Un titlu pe cât de incitant, pe atât de plastic formulat, după modelul proustian care plecase „În căutarea timpului pierdut”, apoi, „În căutarea timpului regăsit” şi chiar a rămas cu o…capodoperă a literaturii universale.  Este o sintagmă de care se lovesc toţi autorii şi nu numai creatorii, dar toţi oamenii apţi să gândească. Şi Goethe, în „Faust” a vrut să întoarcă timpul şi să-i ofere elixirul tinereţii eroului său. Dar cu ce preţ?  Cu preţul sufletului.  Poate fi sufletul preţăluit? Ca şi sufletul,  Preţul vremii pierdute  este inestimabil. El nu poate fi schimbat decât în plan ideatic, oniric.  Un om poate trăi mental ori afectiv, având alte criterii de evaluare a timpului.  Criterii proprii. Aceştia sunt, de obicei, visătorii. Ei nici nu trăiesc în timpul lor fizic, material, convenţional, ci îşi creează o altă lume, un timp izvorât dintr-un spaţiu intim al trăirilor proprii. E bine, e rău? Să nu fii contemporan cu semenii, ci să-ţi alegi timpul tău de trăit şi de murit, îndeobşte?
Această categorie filozofică a fost ispita tuturor gânditorilor lumii. Ei s-au izbit de timp ca de un zid pe care au putut  să-l escaladeze, dar numai în clipa din urmă,  când au făcut saltul decisiv în partea cealaltă. Hiperboreea – paradisul uitat şi apoi reinventat, repopulat cu vise, cu vietăţi şi imagini fabuloase,  pentru a mai trăi, cel puţin o dată acea stare de graţie a tinereţii, are atingere cu idealul. Dar cum să atingi idealul? E o problemă la fel de spinoasă ca şi cea a întoarcerii timpului. Ne învârtim în cerc. Şi totuşi, poeţii, scriitorii, artiştii, reuşesc să înfăptuiască acest miracol, datorită harului creativ cu care au fost înzestraţi. Atinşi de aripa harului, ei pot să-şi permită să contorsioneze şi să distorsioneze vremea, să o supună, să o facă să încapă în căuşul inimii şi al minţii lor, pentru ca apoi să se lase în voia trăirii şi retrăirii acestui miracol. Unde altundeva, decât în paradis se poate afla idealul, perfecţiunea, minunea dintâi a creaţiei? De aici şi dorinţa întoarcerii în locul  unde cândva, am fost fericiţi, fără să conştientizăm acest lucru. Iarăşi e un lucru probat, şi o sintagmă arhicunoscută, că numai după ce ai pierdut un lucru sau o fiinţă, îţi poţi da seama de adevărata valoare a sa. Auzi deseori: „prea târziu” şi te inundă regretele. „Târziu te-am iubit frumuseţe, târziu te-am iubit” – spunea şi Sfântul Augustin, referindu-se la divinitate.
Avântul creativ din  perioada tinereţii este fără limite. Tinereţea poate face într-adevăr, aproape orice. Universul participă în mod plenar la aceste înfăptuiri, pe plan ideatic. Tinereţea este apanajul viselor şi visurilor făurite cu persoana iubită. Ea este legată organic de iubire, care mai apoi se transformă în alte virtuţi: înţelepciune, binefacere, bunăvoinţă, înţelegere, tact, îngăduinţă, cumpătare. Vine un timp al conştientizării acestor lucruri.
Se pare că pentru poetul Beniamin Petru Berbentia acest timp este ACUM.  Elanurile, avânturile primei tinereţi au trecut. El are ACUM,  puterea de a opera mutaţii în timp, la această vârstă, a celei de-a doua tinereţi, când întocmeşte bilanţuri provizorii.
Ce a pierdut, o dată cu timpul? Iubirea? Juventutea,  candoarea, inocenţa? Poate. Ceva din ele, totuşi, a rămas.
Ce a câştigat în schimbul tuturor acestora?  Timp. Timp de reflecţie, timp de cules ceea ce a semănat odinioară. Tot ce a căzut pe pământ bun, a răsărit, crescut, înflorit, rodit, cu mult mai îmbelşugat decât sămânţa căzută.  Tot ce a fost de prisos, s-a risipit precum praful purtat de vânt în răscrucile cardinale.
Au rămas fructele, însă. Şi mai rămân, pentru mult timp, de acum înainte, aceste mărturii lirice. Şi ele îi reflectă toate trăirile, toate amintirile, toate sentimentele. Îndeosebi, îl responsabilizează, îl conştientizează că tot ce faci la un moment dat, e bun făcut şi doar arareori, poţi şterge. Autorul dovedeşte prin aceste versuri că sufletul niciodată nu uită. Carnea uită,  dar sufletul, nu.
Să încercăm cu delicateţe şi temeritate să pătrundem acest univers intim, în acest timp ferice al visării şi al poeziei, pentru a putea să ne închipuim, alături de autor, cum e să trăieşti  îmbogăţindu-te cu stări ingenue,  în căutarea idealului.
O dată cu vremea pierdută, autorul constată, chiar la începutul cărţii că mai are să-şi asume şi o puzderie de Stele pierdute. 
În ton elegiac, poetul, precum  spunea odinioară, Arghezi: „Cui să-i mai ies în drum, cu sufletul meu de acum?”, se întreabă:
„Spre ce oracol să-mi îndrept privirea / Spre care cer să mai privesc acum / Când tot ce am în jurul meu e mut !? /  Tot ce-am cerut şi-ţi cer este iubirea /  Tăcerea învăţa-voi să-ţi ascult…” (Dedicaţie).
 Este un adevăr bine cunoscut, degeaba are omul de toate, dacă nu are ce-i trebuie…
 „Mi-au plâns toată vara / În suflet troienii… /Acum trece seara, şi-aştept moartea vremii…”  acest din urmă vers, „aştept moartea vremii”, este echivalent cu miracolul săvârşit în basmele populare, când Făt-Frumos îi vine de hac însăşi Morţii. Sau când Ivan Turbincă din povestea arhicunoscută, o vâră-n turbincă pe însăşi doamna cu coasa: „Paşol na turbinca, Vidma!”
 E adevărat, că iubirea poate răpune moartea, fiindcă ea dăinuie chiar şi după moarte. În faţa Iubirii, moartea se dovedeşte neputincioasă. Cezar Ivănescu a spus-o magistral: „De te-aş prinde, moarte – vie!”  – cu alte cuvinte, poetul are puterea de a înnemuri moartea, ori de a o învia…(paradox şi oximoron -  adeseori uzitat şi de perechile de îndrăgostiţi care-şi jură dragoste până dincolo de moarte!) şi nu „până moartea ne va despărţi”. Sunt celebre cuplurile care s-au întâlnit în Infern, Purgator şi Paradis şi şi-au continuat acolo traiul, după ce au peregrinat prin văile morţii. Aceasta este o străluminare a învierii personale la sfârşitul veacurilor, dar şi a Învierii Universale, o arvună a creştinului pe care o primeşte în  viaţa aceasta  când sunt „pelerini şi străini” prin „valea de lacrimi”. Desigur, toate acestea vor fi continuate, în altă realitate şi sub o altă formă, spiritualizată.
 Gândul la iubita lui îl face pe poet să se-ndrepte spre lumină. Şi ce altă menire are iubirea decât a desluşi şi a-l îndemna pe om  la urmare,  către Marea Lumină? Cu toate acestea, timpul de aşteptare este cel mai lung timp, pentru că atunci dau năvală toate incertitudinile şi temerile: „În suflet îmi cad /  Zăpezile vieţii… / Găsi-voi sub brad colindul tristeţii?!” (Colindul Tristeţii).
 Cu alte cuvinte, să ne împreunăm strâns mâinile, a rugă, şi să pornim prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice…
 În tăcere şi aşteptare, poetul nu poate să nu-şi îndrepte gândul la cuvintele Ecleziastului: „O, deşertăciune a deşertăciunii! Şi toate sunt deşertăciune!” (Ecl. 1,1)  pentru că imediat exclamă cu durere:
 „ Trecutu”-a fost… „trecut” sunt toate / …simţirile ce-mi trec uşor…” (De ce?)  şi în această ipostază a omului care aşteaptă zadarnic, nu poate să nu se întrebe: „De ce?”
 La fel cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, ca orişice facem, să facem în Numele lui Iisus Hristos, poetul este atât de  pătruns de iubire faţă de fiinţa  aleasă încât  cântă, plânge, visează, trăieşte, iubeşte, doar cu ea în gând. Raportarea la fiinţă şi nu la divinitate  este o dovadă că omul e creat  din lut şi este atras în primul rând de creaturile aidoma lui. Lut către lut strigă, abisul cheamă abis,  suflarea suflare absoarbe, om spre om se îndreaptă. Şi toţi, cu ochii în sus, spre Lumina cea neînserată…
 Tăcerea, tristeţea, confuzia, nedumerirea, aşteptarea, nasc gânduri ce nu-s ale sale, ori, mai bine zis, sunt ale celuilalt sine, cu care luptă fiinţa în „apele tulburi ale nefiinţei”.
 Reiterând iubirea Eminescului cu nuanţele sale de tristeţe, poetul se închipuie noul Romeo al alesei care întârzie şi de aceea apelează la mândrul Soare (ca-n basmele populare), la lună, la celelalte elemente naturale, să o înduplece să vină în chip de zână. În cele din urmă, el e încredinţat că iubita va veni. De ce oare, de fiecare dată, iubirea întârzie? Ca să sporească emoţia, să intensifice trăirile şi să  adâncească aşteptarea cu gânduri… Apelarea , nu o dată, la elemente folclorice, mitice, ori la arhetipuri din literatura universală, îl ajută pe poet să-şi clarifice şi să-şi mărturisească sentimentul. În definitiv, iubirea  se consumă de milioane de ani, e aceeaşi şi de fiecare dată alta, dar el se transpune în locul unor personaje cunoscute ca să-şi ascundă în felul acesta – şi totuşi să-şi facă simţite – propriile sentimente. O oarecare nedumerire şi  un reproş amar transpare din unele rânduri, când poetul spune: „Dar nu-nţeleg… de ce să pleci? /Te pierzi ca-n stele efemere / Şi mă arunci în gânduri reci…” (În gând).  Doar în vis poetul îşi poate întâlni iubirea aievea şi doar acolo poate să o atingă, aşa cum mărturiseşte şi aceasta ne duce cu gândul la starea aceea de oniro-luciditate când omul nu mai ştie dacă este vis sau realitate, ceea ce trăieşte.
 Că iubirea e unică în felul ei, şi aceasta se ştie. Şi că ea scoate din anonimat, fiinţele cele comune, făcându-le să trăiască un vis extraordinar, şi aceasta e adevărat. Şi totuşi, în catrenele sale (Stele pierdute) – răzbate o tristeţe de început de lume, când omul era singur şi nu avea pereche şi atunci Dumnezeu a hotărât să o plămădească  pe Eva dintr-o coastă a lui Adam, aşa cum scrie în Geneză. Pentru ca omul să nu fie singur. Dar iată că şi îndrăgostiţii sunt singuri. „Eram al nimănui” -  spune autorul.  Dar şi în ipostaza de iubit părăsit, nu este mai fericit, pentru că, spune el: „Mă laşi tot singur, şi tot trist şi frânt / În mii de părţi, de al iubirii vânt….” (Stele pierdute).
  Odată ce te-ai scăldat în mirajul iubirii, nu mai poţi trăi altfel şi mereu vei fi stingher, fără fiinţa iubită.
 La fel cum a spus Lucian Blaga în poemul său: “Aşa-s de  negri/ ochii tăi / lumina mea”,  subliniind prin contrast, frumuseţea ochilor cu lumina, tot aşa şi autorul spune: „Lumina ta mă ţine treaz în noapte…” (Lumină).
 Dar ce altceva este Iubirea decât cărarea spre Lumină?
 „Privindu-te pe tine-n întuneric / Simt Raiul mai aproape, şi mai Sfânt” (Lumina mea) – mai spune Beniamin-Petru  Berbentia  ca şi când i-ar spune iubitei: „devenisem albi din pricina întunericului” în timp ce „un înger trecea grăbit prin încăpere”. În această ipostază, tot el, exclamă: „Şi-aş vrea să tac, înzăpezit în gând!… (Lumina mea) ori, mai bine zis în acest vis care nu doreşte să se mai sfârşească…
 Nu e de mirare că poetul simte aşa pentru că el spune că: „Luceafăr mi-eşti în suflet, şi-izvor necontenit… (Să nu mă uiţi. Concluzie)
 Cartea a doua, Sonetele viselor şi ale iubirii, având ca subtitlu: Poemele durerii,  continuă în acelaşi ton elegiac, de tulbure durere şi amăgire după iubirea care nu mai este şi de reînviere a amintirii ei, măcar în vise. Poetul nu ţine seamă de canoanele fixate pentru această specie lirică, dar, sentimentul este primordial: „Iubirea mea-i un veşnic lanţ de şoapte” pentru că trăirea poetică nu ţine cont de nici un canon, de nici o regulă de prozodie, nici de asonanţe, nici de ritmicitate şi muzicalitate. Ea se oferă, aşa cum este în toată splendoarea nudităţii sale, ingenuă, neprihănită, aşa cum numai în vis se poate concepe o iubire. Poetul se mulţumeşte şi cu tăcerile dintre cuvinte, doar să fie alături de fiinţa iubită: „Sunt fericit când vorbele-mi sunt mute” (În tristeţe).
 Că iubirea sa e mai mult rodul visării şi al închipuirii, trăind în plan ideatic, poetul o spune deschis: „La fel ca idealu-atins /Sonetul meu e rupt din vis” (În noapte).
 Nu lipsesc licenţele poetice, precum: „Nu mă mai dor clipe de ieri / Când simt a tale mângâieri” (În noapte).  În general, poetul foloseşte, mai mult sau mai puţin inspirat, întreaga gamă a elementelor şi figurilor de stil specifice artei lirice.
 Un limbaj uşor vetust, tributar lui Eminescu şi Vlahuţă, cuprinzând cuvinte precum: roză, amor, foarte multe vise pierdute,  vise amare, soartă,  durere, plânset, tăcere, şi uneori, ecouri de romanţă, precum: „S-au ofilit toţi trandafirii-n glastră, / Şi unde-au fost petale-acum e scrum…” (Durerea florilor) -   sau : „O roză ai crescut şi tu în mine / Şi-n suflet rădăcinile-i mă dor” (Durerea florilor) fac din autor un poet romantic, care nu s-a desprins de modelele  clasice, dar, având în vedere perioada în care au fost scrise,  (adolescenţă şi studenţie) – pot fi primite cu bunăvoinţă şi înţelegere.
 Ar fi de dorit să cunoaştem creaţia sa de la maturitate, pentru o eventuală comparaţie şi să-i aflăm evoluţia.
 Cartea a III-a, numită Sincretism,  universul devine bacovian, cu umbre, drumuri lungi, priviri reci, cu toamnă, cu flori care plâng, cu vis cu lacrimi cu sufletul gol, cu visul de neatins şi cu  eminescianul „rămâi rece…”  din Odă în metrul antic.
 În această ipostază, însuşi timpul devine un adversar redutabil, neînduplecat care nu mai ţine partea poetului. Beniamin-Petru constată, din nou, în stil profund eminescian cum: „Trecut-au anii pe lângă mine”, şi, nu mai puţin tributar Luceafărului, el spune cu nostalgie: „Simt că mă sting… mă duc încet…” (Ultima iubire).
 Iubita este departe, mult prea departe, existenţa  devine neagră, zările cenuşii: „Tot ce-am iubit din lumea asta neagră / Acum s-a pierdut în zări cenuşii” (Ultima iubire). În această ipostază, el constată că: „Fericirea-i un vis de neatins pentru mine” (Ultima iubire). Şi în acest ton de plâns sfâşietor, apare Moartea, personaj central care vine în pas grăbit să-l ia. Din toate, doar amintirile mai există, deşi el spune că vorbele-i sunt scrum, viaţa i se-mpiedică pe drum, nu mai are simţiri, nu mai caută alinare şi se instalează o imensă oboseală care duce cu gândul tot la deşertăciunea Ecleziastului: „Am obosit de-o viaţă / Să stau şi să aştept / Iar când ştii ce urmează /Totul e deşert… / Deşartă e lumina / Ce-o caut în ochii lor / Deşartă e iubirea, / Din lumea viselor…” (Ecouri). În zadar poetul aşteaptă lumina,  „din neantul absolut”. Urmează o constatare firească: „Tu nu m-ai înţeles”,  în poezia cu acelaşi titlu. Şi o încercare de metaforizare nereuşită: „Melasa iubirii mă lasă pelin…” (Tu nu m-ai înţeles). Deseori, poetul se lasă din nou furat de închipuire şi spune:
„Încerc s-ating fantasma ta, dar luna nu mă lasă / Sunt prizonier în propriul vis… iar tu eşti prea frumoasă…” (La fel ca şi ieri). Poemul se încheie într-un ton destul de categoric: „Astăzi refuz să mai exist, când nu eşti lângă mine.” (La fel ca şi ieri).
 În cartea a IV-a, poetul ne înfăţişează Trei gânduri,  debutând cu poemul Filozofie,  în care spune: „Chiar de mai ţipă revelaţii în mine – (…  /)…sufletul meu a învăţat să uite….”
 După această constatare, urmează poemul Sarcasm, care deja ne duce cu gândul la o eventuală tămăduire de maladia iubirii, „la maladie d’amour” din inimile „copiilor de la şapte la şaptezeci de ani” şi  care uneşte, în acelaşi pat, cum spune o celebră chansonetă franţuzească, „şuviţele blonde şi şuviţele cenuşii”. Zădărnicia iubirii curate îl face pe poet să exclame: „Dorinţa mea-i un foc ce nu se-aprinde / “Doritu”-i meseria ce “mă prinde” (Sarcasm), ceea ce ne face să credem că pentru el, îndrăgostirea e temeiul iubirii şi starea de graţie, aşa cum spune un celebru vers  „Înţelept e tot durutul / Sfânt doar nunta, începutul”.
 Şi alte consideraţiuni în acelaşi ton,  pe marginea iubirii, a uitării, a plecării, a despărţirii şi a trezirii din vise şi poveşti.
 Cartea a V-a poartă numele:  Măşti  şi include, surprinzător, Un Crez, Invocaţie, Credinţa mea,  în care poetul încearcă să-şi definească personalitatea şi este cu adevărat, cea mai surprinzătoare poezie din volum. „O faţă ascunsă, şi-un gând neuitat/  O piatră cu suflet, şi-un suflet pătat / Un Zeu ce se-arată doar celor „nebuni” /Mascat de lumina născută-n genuni… / O, viaţă pierdută, când ai să te-aduni?! // Colind calea Lunii şi-a visului stins / Visez la lumina din lacul aprins, / Mă spăl de ţărâna-mi prefăcută-n noroi / Şi-mi cer îndurarea în ochii tăi goi… / Mi-e tristă viaţa departe de Voi… // ***//  Şi totuşi, mai cred că nu mă sfârşesc / Sunt „piatră cu suflet”, şi ştiu să iubesc / Lumina mascată din lacul aprins, / Şi ochii tăi goi ce ieri m-au respins. / De azi sunt nebun, căci în vis te-am atins!…” Superbă metafora „piatră cu suflet”.
 Există în acest ciclu şi câteva poezii traduse în limba engleză de către Alina Fetescu şi avem motive temeinice să credem că traducerea este foarte inspirată.
Poem mie, este un adevărat panseu liric, foarte inspirat şi cu morală la final:  „Ferice omului ce rabdă / Că mâine îi va fi uşor /  Să uite-elanul vieţii moarte / Şi taina zilelor ce mor…”  ce duce cu gândul la celebrele apoftegme lirice ale lui Anton Pann din „Povestea vorbei”.
 Un poem  interesant este şi Clown,  în care, cu înţelepciunea dobândită din experienţa trăită, poetul spune: „ Tristeţea lui o am şi eu în suflet, /  Şi nu sunt clown, şi nu plâng mai de fel / Dar mor atunci când traiul meu e singur / Şi tu nu eşti, căci m-ai uitat în el…”
 Cartea a VI-a se intitulează Aceeaşi monedă  şi conţine variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii trădate care în zadar încearcă să uite ofensa. Răzbate însă acelaşi fior liric de zădărnicie în faţa vremelniciei: „Dar toate-s în zadar, nimic nu dăinuie / Mai mult de-o viaţă… / Iar eu m-am săturat să fiu doar viu! / Secunda ce ne  leagă-ncet se stinge / Iar eu rămân în gând… fără să ştiu… / ….dacă din mâna ta-i căldura ce m-atinge… / ….dacă există-un rost, sau atârn iar / De acelaşi tragic fir de aţă…” (Gândesc).
 Obosit de atâtea vise trunchiate şi deşarte, poetul, căruia Timpul nu-i mai e potrivnic, recunoaşte că a primit o revelaţie de sus care i-a deschis multe căi de acces spre înţelegere a ceea ce a trăit până acum şi a ceea ce  are să urmeze: „Primesc / Primit-am, în anii mei de chin şi regăsire / Un dar de sus, ce mi-a deschis o mie de cărări, / De atâtea vorbe-n vânt, şi de atâtea tulburări, / Mă simt slăbit… şi totuşi forţa creşte-n mine… / Toate-s în lanţ închise, şi ştiu…voi fi în veşnice căutări!”
 Titlurile însele, Filozofez, Gândesc, Primesc, Iubesc etc. reflectă de fapt, sentimentele poetului întru-un anume moment şi segment de viaţă. El nu poate să recunoască faptul că: „Iubirea dintre toate îşi mai găseşte sens….” (Iubesc)
Cartea a VII-a este intitulată  Urme  şi cuprinde şi poemul care dă titlul volumului. Şi în el,străbate ca un fir roşu ideea că o clipă poate însemna o veşnicie şi poate schimba destinul cuiva: „Pentru o viaţă scurtă cât un fir de iarbă, / Care, cu teamă trece prin orişice furtună, / O clipă-ucisă-n pripă de-o inimă nebună /- ce, prin bătăi rebele, încearcă să îţi spună /Că lacrimile calde încep să se adune, / Şi se depun pe suflet, lăsând profunde urme – / Înseamnă infinitul închis în vremi pierdute.” (Preţul Vremii  Pierdute).
 În Departe de adevăr,  poetul se recunoaşte „vinovat de prea multă visare”  şi, după ce-şi face un rechizitoriu, conchide: „…în ochii tăi găsesc numai sfârşituri!”
 Un poem frumos numit Revelaţie,  sfârşeşte şi el în stil eminescian: „Aş vrea, din nou, spre fruntea-mi să te-apleci….”
 La fel, un poem sfârşeşte cu un panseu liric foarte frumos:
„Doar lacrima-nţelege-amarul ochiilor ce-o plâng…”
 Volumul de poeme de tinereţe al lui Beniamin Petru Berbentia, constituie un început promiţător  şi, lărgindu-şi aria tematică, renunţând la  influenţele romantismului clasic, îşi poate croi o cărare singulară pe drumul, atât de schimbător şi plin de  enigme al poeziei de azi.
19 februarie 2010