EXEGEZA

STAN. M. ANDREI; „Flori de gând”, Postfaţă de Constantin Dimofte,
Editura Mongabit, Galaţi, 1999
   

 Izvorâtă parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, „felix culpa”.
 Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”,   care face  farmecul lirismului de tip orfic.
 Aş zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.
 Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”).
 În “timp schivnicit”, lovit de furia valurilor, poetul încearcă o coborâre în adâncul de sus, echivalentă cu o călătorie iniţiatică spre luminişul fiinţial.  O, dara prea fragedă e luntrea acelui trup, risipindu-se în lumina unei raze. În timp ce omul se nevoieşte să-şi ridice râvnita cetate pământeană, cu ochii mereu năzuind „spre tronul Înalt”,  spre zarea împânzită de curcubee unde pasc cerbi aripaţi, acolo, în „sărbătoarea dumnezeiască a culorilor”, „luând suişu-n răspăr”, sau poate „în vis/ turnat curmeziş/ mai murmură izvorul”, iar „fulgerele toamnei/ nu-s secătuite de culoare” („În cerc şi-n spirală”).
 Numai pe o „eşarfă de aur” însă, se poate produce „căderea în dor”, precum li-i dor toamna gutuilor, „de iarba uscată şi arsă”.
 În retortele gândului se produc alchimii nebănuite, reflex al unor stări de veghe, anxietăţi, reculegeri, revigorări, trezviri şi iar căderi în abisurile visării, recompuneri de sentimente ca sub o velă întinsă peste marea de alb.
 „Sub regatul de alb”- sufletul se află „ca pruncul în scutec” („În regatul albului”).
 Din baia de alb care-l ilumină-leoarcă, alb scufundat în alb absolut, poetul face „saltul de căprioară/ spre stâncile singuratice/ ale muntelui” („În regatul albului”).
 S-ar zice că nici un poet nu e mai îndrăgostit de alb şi de verde ca Stan M. Andrei. Alături de azur, acestea sunt culorile fundamentale care-l tutelează, care-l fascinează şi cărora li se supune.
 Într-o coborâre înaltă, se poate doar înainta „spre zări/ iscusind” („Coborâre înaltă”).
 E vremea culesului „Din potire de crin,/ numai fire de alb/ şi fărâmi de lumină” („Meşterul”).
 Aidoma meşterului „ce-şi umple mâinile/ de filigranul/ râvnit/ în ucenicie” – Poetul – „În lacrimă-ncinsă/ îşi cântă lucrarea./ Cu inima-i ţese/ luciri argintii./ Şi gându-ncovoaie/ pe linia curbă./ Şi mâna urmează/ trasee de vis şi de lut” (…) „ Şi iarăşi mai ars/ în mâna-i ce frige/ şi-n dor/ ne-mpăcat” („Meşterul”).
 „Mucenic/ pentru lumină” e poetul, strângând în candela de suflet „picături/ de lumină aburindă.// Fiori de străluminări.// Sub licărul ei/ descântul prinde vrajă”. Doar el, „părăsind nopţi adunate,/ pizmaşe şi reci/ ieşind din hrube-adânci/ cu mucegai pe pereţi,/ un colţ de ferigă/ urcând muntele” („În candela de suflet”) -  are capacitatea de a empatiza cu natura. „Mă u-u-u-i-i în pădure!…// Îmi place/ să mă las uitata/ printre trunchiurile/ înverzite/ şi cu vârfurile-n alergare.// Nu ştiu de ce iau forma/ unui arbore/ cu tulpina plesnită-n crăpături/ şi cu crengile tinere,/ tinere-/ Frunzele se leagănă-n/ zicere,/ aducând/ ghers umilit/ peste fire doinit.// Frunză/ peste frunză,/ iată-mi cartea!// E în undă!…” („Arbore”).
 Esenţele sale intelective sunt : inteligenţa elaborativă, anticipativă, virtutea spiritualităţii, un simţ estetic bazat pe principii morale sănătoase. Spiritul său genuin, biruitor sau biruit, „se mântuie-ntr-o pasăre/ albă” care „zboară în cumpănă./ Zboară până când penele/ prin a se albăstri uşor.// Schivnicindu-se,/ îşi face cu aripa( chilie/ în tâmpla cerului/. Înăuntru/ sau în afară/ atinge sfere/ nevăzute decât în vis” („Neîncăputul de vatră”).
 În continuă întrecere pentru „o bucată de cer”, după repetate-ncercări – poetul are „numai dorul,/ fragment în rostogolire,/ caută lame lucii de gând/ să taie/ doar un pătrat/ în întregul jinduit.// o ramă pentru portretul/ care-nalţă viaţa” („Numai dorul”).
 Într-o continuă „procesiune/ spre altarul/ cunoaşterii” -, „nepătruns/ ne imensă mirare” – precum un însetat care oboseşte „aruncându-şi ochii/ în sus şi-n jos,/ în jos şi-n sus/ să afle gustul/ apelor intens albastre” – doar acolo stă Omul, între izvor şi cer „ ca două braţe/ rotindu-se/ în arc adunat” („Înspre altar”).
 Aflându-se, în chip edenic, în „respiraţie comună” cu natura, cu făpturile,  cu cerul şi apa, cu toate elementele primordiale, iar frumuseţea acestei comuniuni, sub razele soarelui oblăduitor care se coboară şi peste cel drept şi peste cel nedrept, ia forma aerului dragostei, armoniei, păcii veşnice.
 Dar vin uneori „nedemne furtuni”,  şi-n liniştea serii coboară „scâncetul unui gând”, „încercuindu-mă vicios/ în spaţiul de laur/ cernit” („În spaţiul de laur”).
 E nevoie de un cântec neauzit, care să astâmpere inima tremurândă după lumile visate, dara pentru că în ape tulburi, nu coboară Înaltul şi „sufletul umilit/ se-aruncă disperat/ în deltă”,  omul jinduieşte spaţiul fiinţial „unde înfloare albul” şi unde „nu se vede mâlul”,  căci doar acolo : „Mă pipăie Domnul pe creştet!” – spune atât de inspirat autorul în “Cântecul din deltă”.
 Emblematică pentru conştiinţa lui de ţăran, ajuns la oraş, dar care nu-şi tăgăduieşte rădăcinile, ci poartă încă „desenul pământului/ de-acasă/ în palme” – este poezia „”În palme şi-n suflet”.
 Luăm cu noi în metropole, picioarele rătăcite, le purtăm obosit sau neobosit, în patru zări, îndurerându-ne până la bucurie, prin răscruci, descumpănite, prin „catifeaua fierbinte a prafului”, prelins prin clepsidrele dorului, la fel şi palmele şi auzul şi privirile, dar mai ales, vorbele, ducându-le cu noi spre niciunde, „Numai sufletul îl lăsăm acasă, să umple golul/ cu lumina din zori/ a pământului reavăn.” („În palme şi-n suflet”).
 În străinele văi, pline de contururi neclare, albastrul dintâi se împuţinează, până devine un zbor alb tremurat în cerul de cântec.
 În deplină comuniune cu natura, aşa cum am mai subliniat, aidoma unui salcâm care îşi adună sevele-n tăcere, sufletul consumat, dăruit, risipit în marea de alb, se bucură suspinând, căutându-şi verdele, tot în pământul trudit al sinelui, atins de grindinile de orice fel care se abat asupra lui.
 Stan M. Andrei ajunge, chiar dacă nu-şi propune implicit, la esenţe, pentru că sufletul său genuin îl conduce la acestea, cu forţa desăvârşirii : „Inima,/ vatra.// Gândurile,/ lemnele încinse de flăcările vieţii.// Sufletul,/ cenuşarul.// Din altar,/ pe altar/ şi pentru altar/ lumină! („Lumina”).
 El încearcă să-şi recupereze candoarea, chiar dacă valurile îl poartă pe cărări de pulberi unduitoare.
 Uimit încă de culoare, rămas cu ochii la fluturi, el se aşează smerit „în faţa/ aripei curate/ a începutului de zbor/ în sfântă adoraţie.” 
 În iubire, doar mireasma de busuioc răscoleşte simţurile. Şi-n răcoarea parfumată a primului măr, îmbrăţişările dor până la albăstrimea privirii..
 Din imnul scandat spre biruinţa iubirii, nu va rămâne „un spic secerat”, ci după căzutul în rod, „fragedul lăstar”, care cere la rândul lui, înnoire.
 Cu inima ca un izvor cuprins de duhul mării şi ochiul smerit în care creşte lumina, aidoma salcâmului care „adună lângă el/ toată câmpia./ Dumică zările/ şi simte/ fiorul dezmărginirii” – Poetul, sub dulcele alb al adierii de sus, îşi făureşte „din loc în loc,/ ghimpi/ pentru însângerarea/ stricătorilor de linişte” („Fiorul dezmărginirii”).
 Fibra lui cea tare, nefrântă în trăsnet şi vaier de vânt, deşi aplecată în rostogoliri disperare, îşi clădeşte sevele în înalt. „Şi/ ciucuri, ciucuri,/ însemnul biruinţei/ flutură alb” – prefăcut în dulce râvnit. („”Fibra de salcâm”).
 Urmaş al plugarului cel adevărat, „sub ochii răi/ şi veşnic ameninţători”, Stan M. Andrei a rămas „aceeaşi cuminţenie a pământului/ şi drept credincios/ al aceluiaşi început.” („Nu l-a-ncântat povestea”).
 „Sub cerul privirii albastre/ a înălţat/ trunchiul stăruinţei/ în tot ce-i alb.” („Întruna).
 „El/ plugarul cel dintotdeauna”, care „se-nstăpâneşte/ pe-nălţimea dulce a câmpiei/ să are, fără plată,/ şi-ogoarele văzduhului” („Pe-nălţimea câmpiei”).
 Doar lui, urmaş al plugarului cel adevărat, „lumina/ îi pune cunună” ( un alt fel de aură) pe fruntea/ mirosind a grâu ne-ncins.// De aici,/ de pe-acest vârf,/ pe un tot de aleluia,/ se rostogoleşte-n mântuire/ pe crucea brazdei/ care creşte spice.” („Pe-nălţimea câmpiei”).
 Poet solar, oarecum bucolic, cu rădăcini telurice, adânc înfipte în glia – Mater Alma, Stan M. Andrei are-n genom, sămânţa neamului oropsit şi biruitor de înălţimi, smerit în măreţia lui ancestrală, adunate-n trăiri, coame de gând, înduioşând văzduhul cu lumina care „îi toarnă/ pe frunte/ mirul său/ purificator.” („Răsplata”).
 Este cununa, aura, care îl va înnimba pentru toate strădaniile sale, născătoare de prunci duhovniceşti, acum şi în cele din urmă.
 

Galaţi, Armindeni, 2009