Primul eveniment cunoscut după şederea Mariei la Elisabeta este naşterea la Betleem. Să urmărim firul interpretării exegetului René Laurentin privitor la acest eveniment :
„Iosif merge pentru recensământul decretat de împăratul August. Obscur descendent din David, el trebuie să fie înregistrat în oraşul natal al strămoşului său : păstorul, devenit rege al lui Israel (…)
Luca nu ne relatează această călătorie. El o menţionează în termeni laconici, cu singura preocupare de a face cunoscut că Iisus s-a născut acolo unde se născuse David, tânărul păstor din Betleem, devenit rege, care a primit promisiunea lui Mesia (2 Sam. 7,14).
Această linie genealogică între Iisus şi David are dreptul să pară la fel de importantă la Luca, încât descendenţa davidică a lui Iisus din Iosif se găsea întunecată şi redusă prin Conceperea virginală.
Toţi mergeau să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din oraşul Nazaret, în Iudeea, în CETATEA LUI DAVID, numită Betleem, pentru că era din casa şi din familia lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată.” (Lc. 2, 4-5).
La această dată, Iosif o luase pe Maria la el, ne învaţă Matei 1,24, dar Luca continuă să o indice ca emnêsteumenê ( adeseori tradus prin „logodnică”), termen care face referinţă la primul stadiu al căsătoriei înainte de coabitare, ca în Lc. 1,27. Aceasta, fără îndoială, pentru a ne reaminti că Maria este Fecioară.
Ce ştim noi despre această naştere? S-au ţesut multe poveşti în jurul ei, după Apocrifele secolului al II-lea. Matei nu spune nimic. Luca povesteşte în manieră lapidară, deschisă şi solemnă. El o situează noaptea : „Şi iată ce s-a întâmplat : În timp ce erau acolo, s-au împlinit zilele când trebuia să nască şi ea a născut pe Fiul ei Cel întâi născut. Ea L-a înfăşat în scutece, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.” (Lc. 2,6-7).
Poate fi tradus caravanserai prin „adăpostul călătorilor”? Nu este sigur. Se poate, de asemenea traduce „sală de şedere”. Acelaşi cuvânt katalyama indică sala ultimei Cine în Marcu 14,14 şi Luca 22,11. Dar diferenţa de traducere nu schimbă sensul. Maria este pe punctul de a naşte. Ea nu are loc pentru ea în adăpost în sala comună, în casa de primire. Ieslea pe care o găseşte ca leagăn pare a indica un staul de vite.
Şi grota din Betleem? Evanghelia nu vorbeşte de ea. Dar o tradiţie veche o atestă. În secolul al II-lea ea era deja loc de pelerinaj. Se venerează chiar şi ieslea naşterii dispărută dispărută în timpul Sfântului Ieronim. Primii creştini erau deja atenţi la naşterea lui Isus.”
În textul clar al lui luca, maria pare stăpână pe ea însăşi şi pe mişcările sale. Deloc nu pare a se minuna, ca la Apocrife.Ea însăşi e cea care înfaţă copilul. O tradiţie veche şi constantă, peste care s-au reunit sute de texte patristice, asigură că Maria a născut fără durere. Aceasta uimeşte mai puţin în epoca noastră în care se vorbeşte despre naşterea fără durere pentru toate femeile.
După atâtea secole care considerau unanim această naştere, ca un Mister plin de bucurie, este curios că atâtea tehnologii bine intenţionate ale secolului XX să fie îndepărtate de Tradiţia comună care vorbeşte de durerile naşterii cu riscul de a face „durerile comântuitoare”. Maria a fost destinată altor dureri : celor ale unei alte naşteri.
Desigur, Mama Domnului a dat naştere lui Hristos cu intensitate, ca şi alte femei. Tradiţia creştină o atestă împotriva fanteziilor Apocrifelor, unde Iisus „a apărut” deodată (Protoevanghelia lui Iacob), unde Iisus o străbate pe Maria, aşa cum străbate zidurile după Învierea Sa.
Părinţii Bisericii au citit în textul lui Luca privirea Mariei asupra acestui copil care era în acelaşi timp fiul său ţi Fiul lui Dumnezeu :
„Cum te voi numi eu, pe tine care eşti diferit de noi, care ai devenit unul dintre noi? Te voi numi Fiu (…) o, Tu care ai creat-o pe Mama ta ca o mamă a unei noi generaţii? (…)
Eu sunt Mama ta pentru că te-am purtat în sânul meu (…) Eu sunt slujitoarea ta şi fiica ta prin sânge şi apă, pentru că Tu m-ai răscumpărat.”
Mai clar încă, Vasile din Seleucia, în 459 după Hristos :
„Când ea contemplă acest Copil divin, eu mi-o imaginez învinsă de iubire şi teamă, vorbindu-i astfel între patru ochi :
„Ce nume să-ţi găsesc care să ţi se potrivească, o, copilul meu?
Om? Dar conceperea ta este divină!
Dumnezeu? Dar tu ţi-ai asumat întruparea omenească!
Deci, ce voi face pentru tine? Te voi hrăni cu lapte?
Sau te voi sărbători ca pe Dumnezeu?
Îţi voi purta de grijă ca o mamă? Sau te voi adora ca o slujitoare?
Te voi îmbrăţişa ca pe un fiu? Sau te voi implora ca pe un Dumnezeu?
Îţi voi oferi lapte sau îţi voi aduce mirodenii?”
Şi iată că un ateu modern şi-a pus admirabila sa inspiraţie pentru a o descrie pe Maria, într-un „Mister de Crăciun”, jucat în captivitate (1940):
„Fecioara e palidă, ea priveşte copilul. Ceea ce ar fi trebuit zugrăvit pe faţa sa, este o uimire îngrijorată care n-a apărut decât o dată pe o faţă umană. Hristos este pruncul său, carne din carnea sa şi rodul pântecului său. Ea l-a purtat nouă luni şi îl va alăpta, (…) şi pentru moment tentaţia este atât de puternică încât ea uită că el este Dumnezeu. Ea îl strânge în braţe şi-i spune : „Micuţul meu”.
Dar după o clipă, ea rămâne surprinsă şi gândeşte : Dumnezeu e acolo, şi ea e cuprinsă de spaimă religioasă pentru acest Dumnezeu care nu ştie încă să vorbească, pentru acest copil teribil. Toate mamele sunt astfel reţinute pentru un moment în faţa aceste bucăţi rebele din trupul lor care este copilul lor şi ele se simt părăsite dinaintea acestei noi vieţi pe care au plămădit-o cu viaţa lor şi în care locuiesc gânduri străine.
Cred însă că au fost, de asemenea, alte clipe, repezi şi alunecătoare, în care ea simte în acelaşi timp că Hristos este fiul ei, şi că el este Dumnezeu. Ea îl priveşte şi gândeşte :
„Acest Dumnezeu este copilul meu. Acest trup divin este trupul meu. El este făcut de mine, el are ochii mei şi această formă a gurii sale este forma gurii mele. Îmi seamănă. El este Dumnezeu şi îmi seamănă. Şi nici o femeie nu l-a avut pentru ea singură pe Dumnezeu, un Dumnezeu atât de mic, încât l-ar putea cuprinde în braţele sale şi să-l copleşească de sărutări, un Dumnezeu atât de cald care surâde şi care respiră, un Dumnezeu pe care-l poţi atinge şi care râde.”
Şi iat-o întrunul din aceste momente în care aş picta-o pe Maria dacă aş fi pictor.”
Autorul este Jean Paul Sartre (Fiul lui Iona, Joc de Crăciun, scris în captivitate). „El mi-a dat autorizaţia de a-l cita, în timpul când el era încă inedit” – mai spune René Laurentin.
El pune această descriere în gura unui monteur de imagine orb : orb, căci el este ateu.
„El crede că orbii pot vedea, ceea ce clarvăzătorii nu ştiu să vadă.” (op.cit.)