EFIGIE ÎN HRONICUL NEAMULUI ROMÂNESC

                                                REMEMBER
Dreptul la memorie. Memoria e singurul bun pe care nu ni-l poate smulge nimeni. Memoria inimii, memoria degetelor, memoria sufletului – aşa cum spunea zilele acestea, un distins scriitor – memoria minţii.
Memoriei noastre, azi, i s-a mai adăugat un nume cu mare impact în cultura şi civilizaţia românească: Prof. Dr. Artur Silvestri.
El a devenit de câtva timp, o efigie în hronicul neamului românesc.
Şi nu sunt vorbe de complezenţă.
S-a scris despre acest nume. Se va mai scrie. Niciodată de ajuns. Biblioteci de volume n-ar fi suficiente pentru a acoperi o viaţă închinată Cuvântului.

 Şi mai mult, Omului de dincolo de cuvânt. Ar trebui ca fiecare scriitor care a fost publicat, cel puţin o dată la editurile, bibliotecile on-line sau revistele pe care le coordona Dl. Artur Silvestri, fie virtual, fie pe suport clasic, să aibă curajul şi bunăvoinţa să-şi exprime gratitudinea. Poate atunci s-ar vedea cu adevărat, proporţiile, dimensiunea spirituală ale acestui Om care a făcut atât de mult pentru oameni şi atât de puţin pentru sine.
Despre înălţimea la care a ajuns, pe scara invizibilă dar trainică, a demnităţii, a valorilor perene, a dragostei de neam, de cultură, de patrimoniu material şi spiritual, păstrat de noi în cugetul minţii, despre vocaţia sacrificiului său pentru propăşirea culturii şi civilizaţiei româneşti, aici şi în toate colţurile lumii, sunt convinsă că se va mai pomeni.
Faptul că se vorbeşte acum despre el la timpul trecut, e într-adevăr, o utopie, o absurditate. El se prelungeşte, cu blândă alonjă de har, cu aura sa de inefabil, în spiritele noastre. Şi, nu mi-e teamă să spun că, personal, îl voi păstra acolo, cât îmi va fi dat să respir aromele acestui har ce nu poate veni decât de la Spiritul Sfânt.
Mă număr printre persoanele privilegiate, cărora Dl. Artur Silvestri le-a acordat o şansă, atenţie şi bunăvoinţă.
În câteva luni, anul acesta, mi-a oferit, cât nu mi-au oferit în peste trei decenii de cultură, concitadinii, mereu grăbiţi, mereu neatenţi, mereu preocupaţi, veşnic cu alte „priorităţi”, desigur, cu mult mai importante decât, de pildă, comemorarea a 25 de ani de la plecarea lui Nichita Stănescu.
Cu toate acestea… sau în pofida acestora, un Om, pentru mine Modelul Omului Mare, Arhetipul, Simbolul, Efigia, s-a oprit, a poposit în dreptul inimii mele, mi-a zâmbit cald, mi-a răspuns la scrisori (n-ar fi lăsat pentru nimic în lume un răspuns netrimis, chiar şi în clipele grele de încercare sau de absenţă din ţară. Măcar o motivaţie şi o scuză, ceea ce îi reliefează perfect caracterul).
Te asigura, te gratula, te împodobea şi te hăruia, cu blândeţe, cu calm şi cu „doriri de bine”, semn că nu te-a uitat. Că eşti pentru Domnia sa, foarte important, unic, că nu-i eşti indiferent, deşi nu te cunoaşte, sau, abia te cunoaşte.
Cu o poliţele demnă de toată stima, de-a dreptul seniorială, pogorâtă din spiţă de domn şi de patriarh, te fericea cu un răspuns binevoitor, de parcă ai fi fost persoana cea mai însemnată din lume.
De ce? Era înscris în gena sa nobilă, generoasă, blândă şi delicată. Nespus de amabilă şi delicată.
Personal, n-am cunoscut niciodată, un asemenea om. M-am întrebat, în scurta, dar deosebit de prodigioasa colaborare, cum de-şi face timp pentru toţi şi cum de reuşeşte să nu dezamăgească pe nimeni. Şi acum mă întreb. Cum de-şi aducea aminte numele fiecăruia şi le trimitea la sărbătorile religioase ori laice, câte un Cuvânt de suflet, ziditor şi încurajator. Unul din ultimele sale – asemenea Cuvinte – a fost despre Lecţia Vlădicii Antonie Plămădeală, care m-a hrănit şi mi-a dăruit o lumină în suflet.
Cum de nu se descuraja în faţa zidurilor, a barierelor de tot felul, aşa cum facem noi, îndeobşte, a nerecunoştinţei şi ingratitudinii umane şi, mai ales, în faţa micimii sufleteşti a unor confraţi care, în loc să-i mulţumească, încercau pe orice cale să-l discrediteze. De ce? Succesul nu e tolerat de cei care nu reuşesc, ori reuşesc foarte puţin, să ajungă la struguri. Succesul nu se iartă, ca şi talentul uriaş, copleşitor, enciclopedic, ca şi erudiţia (plătită în ani îndelungaţi de studii, cu trudă şi jertfă).
Răul nu iartă Binele că e bun. Urâtul sufletesc nu iartă generozitatea, mărinimia, omenitatea.
Ce-l susţinea atât de ferm pe poziţii (care spirit din Înalt i se alătura şi-l povăţuia?) încât să nu cadă în urma surpărilor? Din ce temelie era alcătuirea sa, precum a arborelui de esenţă tare?
Care-i erau rădăcinile şi care, traiectoria Crugului, de nu se abătea de la ce-şi propusese, în pofida tuturor împotrivirilor?
Dincolo de datele biografice, destul de interesante şi fabuloase (nepot de mitropolit, fiu de familie înstărită), se înălţa precum Coloana Brâncuşiană, Omul.
Omul, „dacul” – cum s-a exprimat cineva, cu acea dârzenie specifică neamului luptător pentru dreptate; pentru care, „iubirea de moşie”, de ţară, de limbă, devenise „un zid”.
Nu, astăzi zidul nu s-a ruinat, nu s-a prăbuşit, el a rămas pavăză. Un zid nu poate fi surpat, cu una, cu două. Tone de apă năvalnică şi de aluviuni trebuie să-l izbească. Gloanţe de foc trebuie să-l incendieze. Târnăcoape de oţel, uriaşe, topoare şi furci, trebuie să-l izbească din plin. Şi tot drept va rămâne. Pentru că el a fost menit să dăinuie la hotar de fiinţă, acoperind cu trupul, cu sufletul, toate loviturile primite. Şi nu trimiţându-le – bumerang – îndărăt. Ci, strângându-le-n sine. Uneori, răzbăteau din unele scrieri, amarul şi încrâncenarea acestei lupte ruinătoare de sine. Dar era hotărât să reziste. Atâţia oameni înduhovniciţi îl căutaseră, îi ceruseră sfat, lui, laicului, atâţia puternici îşi dovediseră slăbiciunea în faţa sa.
Doar el, rămânea neclintit ca un paltin şi neobişnuit să se vaiete, să murmure, să se plângă, să revendice, să bată cu pumnul în cer, deşi era îndreptăţit să facă acest lucru.
O încredere totală şi profundă în Dumnezeu îi susţinea aripile. Până-n ultima clipă i le-a susţinut, netezindu-i aerul de înălţare.
A fost un geniu? A fost un vizionar? A fost un duhovnic? Un părinte, un frate, un prieten, o rudă? Toate la un loc.
Dar, aidoma persoanelor cu adevărat remarcabile, nu te lăsa să-i simţi superioritatea. Toţi erau egali pentru el, aşa cum Isus îi considerase pe ucenici şi pe apostoli, „prietenii mirelui” – şi nu şi-a arătat în faţa lor natura divină.
Era om ca şi ceilalţi. Venise în lume în chip omenesc, cu tot ce presupune această condiţie: durere, lacrimi, tristeţe, bucurie, frică, în toate aidoma nouă, în afară de păcat.
Tot ca om murise în chinuri groaznice, cu moartea cea mai ruşinoasă: atârnat de lemnul ruşinii, moarte rezervată doar trădătorilor şi tâlharilor.
O singură clipă de slăbiciune umană ar fi zădărnicit planul divin de răscumpărare a lumii. Şi El a îndurat tot, bând paharul până la capăt, căci nu voia decât să împlinească voinţa Tatălui Ceresc („Tată, depărtează de la mine paharul acesta! Totuşi, nu ce voiesc Eu, ci, ceea ce voieşti Tu să se împlinească” (Mc. 14,36).
Omul Artur nu era un avar. Câte ceva din sine, dăruia fiecăruia.
N-a lăsat să se ghicească, nici măcar să se bănuie, imensa povară ce-i apăsa umerii. Imensa durere ce-i înnegura sufletul, trupul. Nu a vrut să mâhnească pe nimeni. Dimpotrivă, până-n ultimele zile pământeşti, i-a încurajat pe toţi.
Avea planuri uriaşe. Şi a crezut tot timpul că, împlinind Planul Comun de Pace şi Iubire între oameni, între fraţi, între prieteni, între scriitori, va învinge. Vom învinge.
De fapt, a învins. A biruit chiar şi moartea, care, aparent a pus stăpânire pe trupul său. Pe suflet, nu, însă.
I-a biruit şi pe duşmani, şi pe invidioşi, neputincioşi şi, mai ales, prin Opera sa, imensă, a învins Timpul, Materia, Spaţiul.
Omul a plecat „să se odihnească puţin”. Opera lui va rămâne – mărturie de jar, pe rugul Iubirii de neam şi de oameni.
Astfel, se prelungeşte, se continuă, în Imperiul său virtual, ca şi în cel real.
Idealul său era de Unire a minţilor treze şi curate, într-o singură Inimă. O Inimă uriaşă, cât o ţară, care pulsează acum şi pentru ei.
Şi va pulsa, cât va exista Neamul.
Iar pe cârcotaşi, să-i ierte şi să le întoarcă răul în binecuvântare. Aşa se cuvine.
În prag de sărbători, în Pragul Naşterii Supreme, să picurăm un gând pios de iubire, de aducere aminte, o rugăciune şi lacrima unei lumânări sfinte, pentru acel care, dincolo de toate acestea, şi de multe altele, scrise şi nescrise, A RĂMAS ŞI VA RĂMÂNE ÎN NOI, încrustat cu litere sfinte.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Galaţi, 7 decembrie 2008